Straniul destin al alianţei Siria-Iran-Hezbollah

Sfârșitul regimului lui Assad este ineluctabil, după cum la fel de sigur este că o eventuală ieșire a sa pe ușa din dos, cu asentimentul Washingtonului și al Moscovei, nu ar rezolva situația politică și securitară din Siria și nici soarta Iranului și Hezbollahului într-un Orient Mijlociu fără Assad.

Timp de treizeci de ani, tripla alianță din­tre Siria dinastiei Assad, regimul islamic ira­nian și Hezbollahul libanez a aplicat o redutabilă strategie regională. Paradoxala apropiere dintre regimul naționalist arab de la Damasc și teocrația șiită în vigoare la Teheran a rezistat grație succeselor po­litice și militare înregistrate de Hezbollah în Liban.

Obiectivul acestei „axe a rezistenței“ – nu­mită astfel de adepții ei – era să se opună strategiilor „imperialiste“ ale Sta­telor Unite în Orientul Mijlociu și de a continua lupta împotriva Israelului, chiar și după normalizarea relațiilor acestuia cu Egiptul (1979). Tactica deseori adoptată de Damasc și de Teheran a constat în fi­nanțarea grupărilor teroriste și de in­sur­genți oriunde aceștia puteau să hărțuiască armatele israeliană și americană (în te­ri­toriile palestieniene, în Liban sau în Irak).

Iată însă că, începând din februarie 2011, criza siriană apărută în trena Primăverii Arabe a pus sub semnul întrebării so­li­ditatea acestei alianțe. Iranul și Hez­bo­l­lahul au căutat să-și pună la adăpost pro­priile lor interese, făcând un joc dublu: pe de o parte, nu au încetat să-și declare sus­ținerea pentru Bashar al-Assad, pe de altă parte, au încercat să medieze între regim și rebeli, în scopul negocierii unei regle­mentări a crizei. Numai că această postură avantajoasă, cel puțin pentru ei, s-a do­vedit instabilă.

Când, în mai 2012, regimul de la Damasc a depășit încă o limită a violenței, el s-a angajat într-o fază de supraviețuire care l-a obligat să-și revizuiască strategia, în­cepând cu statu quo–ul regional. Chiar da­că Assad pare să nu elimine ipoteza unui exil – mai cu seamă în cadrul negocierilor cu trimisul ONU, Lakhdar Brahimi –, ofen­siva rebelilor a întărit poziția aripii celei mai dure a consilierilor săi apropiați, dis­puși să se bată până la ultima suflare a re­gimului. Această logică nepredispusă la ni­ciun compromis îi pune în încurcătură pe ceilalți doi membri ai tripletei: incapabilă să stăpânească efectele regionale ale răz­boiului intern din Siria, tripla alianță se angajează într-o escaladare a conflictului cu consecințe dramatice: Iranul și Hez­bollahul se văd nevoite să devină din ce în ce mai prezente pe scena siriană, iar o regionalizare a conflictului care se va ex­tinde mai cu seamă în Liban nu este defel exclusă.

Siria-Iran-Hezbollah: nașterea „axei rezistenței“

În ianuarie 2010, aflat în vizită la Damasc, Mahmud Ahmadinejad, cu grandilocvența lui obișnuită, anunță că „Iranul și Siria au o misiune comună: crearea unei noi ordini mondiale bazată pe justiție, uma­nitate și credință în Dumnezeu“. Mesajul președintelui iranian marchează apogeul unei relații ale cărei baze fuseseră puse la începutul anilor 1980. La vremea aceea, o alianță între Siria lui Hafez-al-Assad și Ira­nul ayatollahului Khomeiny părea de ne­conceput, dacă ținem seama de doxa pa­na­rabismului enunțată de Nasser și con­form căreia arabii nu se pot alia decât cu arabii. Din 1979, însă, de când Israelul și Egiptul semnaseră acordurile de la Camp David, Damascul se simte izolat și își ca­ut­ă noi puncte de sprijin în regiune. Cu atât mai importante, cu cât consolidarea puterii Irakului baasist al lui Saddam Hussein îi provoacă insomnii (îl obligă la defensivă).

Conflictul irako-sirian este în primul rând ideologic, fiecare dintre cele două țări pre­tinzând rolul principal pe scena pana­ra­bismului baasist și apoi de ordin personal, Saddam Hussein bănuind că Hafez-al-Assad nu era străin de punerea la cale a unui complot care, în 1979, urmărise asa­sinarea lui.

Războiul care izbucnește între Iran și Irak în 1980 îi oferă lui Assad ocazia de a se apropia de regimul ayatollahilor. În cei opt ani cât va dura războiul, Siria îi fur­nizează Iranului materiale și arme de răz­boi, iar, în situații de urgență, piloții ira­nieni sunt autorizați să aterizeze pe solul sirian.

Dar alianța siro-iraniană își va găsi ade­vărata rațiune de a exista în Libanul mă­cinat de un război civil din 1975. În mica „Elveție a Orientului“ pe care o ocupă mi­litar din 1976, Siria dictează coalițiile po­litice, iar Iranul speră să găsească în co­munitatea șiită libaneză o bază propice pen­tru exportul modelului său politic în Orientul Mijlociu. Cu asentimentul Da­mascului, în 1982 Teheranul trimite în Li­ban un contingent de o sută de gardieni ai Revoluției, numiții Pasdaran. Două con­tin­gente suplimentare de Pasdaran (de 800 și, respectiv, 700 de oameni) sunt des­fă­șu­rate în valea Bekaa cu misiunea de a spri­jini milițiile șiite libaneze care luptă îm­potriva Tsahalului în Libanul de sud. În anul următor, membrii milițiilor își vor lua numele de Hezbollah (Partidul lui Dum­nezeu) și astfel „axa rezistenței“ va fi desăvârșită.

Numai că axa nu este chiar o „antantă cordială“. Hafez-al-Assad întreține cu Hez­bollahul relații strict pragmatice: obe­diența islamică îi inspiră o profundă sus­piciune. În schimb, conducătorii milițiilor libaneze au legături nu doar mult mai trai­nice, ci și mai vechi cu susținătorii lor ira­nieni. Apropierea dintre Hezbollah și Iranul khomeynist, născută și întărită în școala șiită de la Najaf (Irak) încă din anii 1960, când ayatollahul Khomeiny mai ți­nea acolo cursuri, îi face pe mulți ob­ser­vatori să vorbească nu de un partenariat, ci de o adevărată filiație între acești doi membri ai axei.

De-a lungul timpului, raporturile de forță se schimbă în interiorul triplei alianțe. În­cepând de pe la mijlocul anilor 2000, po­ziția dominantă a Siriei față de partenerii ei începe să se erodeze. Preluarea puterii de către Bashar al-Assad, în 2000, la moar­tea tatălui său, înseamnă o schimbare de stil, dar și câteva pierderi strategice. Re­tra­gerea forțată a Siriei, în 2005, din Liban slăbește influența Damascului și întărește autonomia Hezbollahului. Raporturile dis­tante pe care Hassan Nasrallah le-a avut cu Hafez sunt de domeniul trecutului, acum șeful Partidului lui Dumnezeu face vizite regulate la Damasc, unde noul pre­ședinte nu ezită să se afișeze cu el în pu­blic. Bashar al-Assad îl tratează ca pe un „omolog“, o distincție pe care tatăl său ar fi respins-o categoric. În vara lui 2006, în plin război între Israel și Hezbollah, pe străzile Damascului apar afișe care ridică în slăvi mișcarea și în special pe Nas­rallah.

Relația bilaterală siro-iraniană șchioapătă vizibil. Dintotdeauna, petrolul a autorizat Iranul să pretindă un loc în hegemonia re­gională care îi este refuzat Siriei. Înăs­prirea politicii regionale a Teheranului de la venirea la putere a lui Mahmoud Ah­madinejad, în 2005, accentuează acest de­zechilibru și face din Iran principalul ac­tor al triplei alianțe.

Lupta pentru supraviețuire a dinastiei Assad

Căderea regimului lui Ben-Ali în Tunisia și a lui Hosni Mubarak în Egipt, la o lună mai târziu, sunt salutate cu entuziasm de Bashar al-Assad. În lectura palatului pre­zidențial de la Damasc, aceste două eve­ni­mente dovedesc că animozitatea arabilor este îndreptată împotiva Statelor Unite. Ma­nifestațiile care au loc în Bahrein, micul regat din Golf care găzduiește o ba­ză navală americană, par să acrediteze această interpretare. Or, la doar câteva săptămâni, în orașul Deera din sudul Si­riei, la granița cu Iordania, au loc ma­nifestări sângeroase. Armata trimisă de urgență la locul faptelor îi reprimă pe ma­nifestanți cu sălbăticie. Reformele timide și ezitante anunțate de Bashar nu reușesc să restabilească pacea socială sperată de președinte, cu atât mai mult cu cât forțele sale de securitate reprimă brutal mișcările de protest. Pe nesimțite, țara alunecă în­tr-un conflict deschis. Amploarea mișcării populare i-a luat pe nepregătite nu numai pe responsabilii politici de la Damasc, ci și pe cei de la Teheran și din periferia de sud a Beirutului, unde este localizat Hez­bol­lahul. Și, ca de obicei în astfel de cazuri, vechea gardă din jurul lui Assad a optat pentru soluția cea mai convenabilă: res­ponsabilă era coloana a cincea, ma­ni­fes­tanții infiltrați în populație și stipendiați de puterile străine care urmăreau ni­mi­cirea „axei rezistenței“.

În primul an, când regimul lui Assad a încercat, și sperat, să ucidă în fașă re­be­liunea, Iranul și Hezbollahul i-au rămas fi­deli, în ciuda poziției lor care devenea de­licată. Declarațiile lor se fac ecoul celor ve­nite dinspre Damasc: toată vina o poartă puterile străine (Statele Unite și Israelul), ale căror strategii sunt îndreptate îm­po­triva Siriei. Bineînțeles, combatanții li­ba­nezi și iranieni aflați în Siria nu intrau în discuție.

Pentru Iran, o Sirie fără Assad însemna dis­pariția căilor siriene de acces strategic la Orientul Mijlociu, dar și pierderea fi­lierelor de aprovizionare dintre Iran și Par­tidul lui Dumnezeu. Hezbollahul ar fi pier­dut și el un aliat prețios în plan militar față de Israel, dar și un susținător politic la Beirut în lupta cu opozanții săi Saad Hariri și Fouad Siniora.

Vulnerabilitatea evidentă a Siriei atrage du­pă sine, inexorabil, slăbirea pozițiilor ali­aților săi. Cu atât mai mult, cu cât Damascul nu mai are nimic de așteptat de la foștii săi aliați – Turcia, Arabia Saudită și Qatarul – care au cerut explicit, fiecare în parte, plecarea lui Assad. Ce va mai rămâne din solidaritatea partenerilor la tripla alianță?

Iranul își intensifică sprijinul

Primăvara lui 2012 pare să anunțe o co­ti­tură în poziția aliaților Siriei: la 15 martie, Nasrallah face un apel la forțele aflate în conflict să-și rezolve problemele pe cale paș­nică. Este pentru prima dată când in­surgenții sunt puși pe același plan cu re­gimul. Cum Nasrallah îi sugerase gu­ver­nului sirian să facă lumină în legătură cu evenimentele sângeroase în care aruncase țara, unii observatori au crezut că șeful Par­tidului lui Dumnezeu se dezice de Assad. În realitate, atitudinea lui Nasrallah era o consecință a contradicțiilor din par­tidul său.

Dar iată că, la 18 iulie 2012, atentatul pus la cale de Armata siriană liberă în plin Da­masc, căruia i-au căzut victime 4 înalți ofi­ciali ai regimului, anunță transformarea conflictului în luptă pe viață și pe moarte pentru supraviețuirea lui Assad.

Întâmplarea face ca, exact în aceeași zi, Nasrallah să țină un discurs despre „vic­toria Hezbollahului asupra Israelului“ în războiul din vara lui 2012. Evenimentele de la Damasc îi impun lui Nasrallah să ac­centueze rolul „prețios“ jucat de regimul lui Assad în susținerea Hezbollahului față de armata israeliană în ultimele trei de­cenii.

În săptămânile care urmează, Iranul și Hezbollahul se întorc din nou spre aliatul lor, acordându-i sprijin militar sub di­fe­rite forme: câteva sute de Pasdaran sunt tri­miși la Damasc pentru a-și oferi ex­periența în materie de război psihologic, supraveghere informatică, depistare a opo­zanților regimului pe Internet. În același timp, pe plan diplomatic, Teheranul mai arde o etapă și își anunță explicit im­pli­carea pe teren. Conform Wall Street Jour­nal, Ayatollahul Khamenei în persoană l-ar fi însărcinat pe Qasim Solaimani, co­man­dantul trupelor de elită – specializate în antrenarea militanților în străinătate -, să supervizeze cooperarea militară cu Si­ria. Numirea lui Solaimani validează ipo­teza unui război insurecțional condus de dispozitivul iranian în beneficiul lui Assad. De altfel, Teheranul nici nu și-a dat os­teneala să dezmintă aceste informații.

Solaimani este secondat de generalul de brigadă Hossein Hamedani, ierarhul is­to­ric al Pasdaranilor, care s-a ilustrat în re­primarea mișcărilor separatiste ale kur­zi­lor la începutul anilor 1980 și, mai recent, în aceea a manifestațiilor iraniene post­electorale din 2009. Hamedani este con­si­derat de mulți a fi marele „strateg“ ira­nian al gherilei urbane.

Potrivit mai multor surse, Hamedani ar participa la formarea unei forțe de cha­bihas („fantome“, în arabă). Această forță paramilitară este un instrument de teroare menit să umple golurile lăsate de nu­me­roasele dezertări din armata regulată și în care sunt chemați să intre infractori și de­lincvenți. Îngrijorat de escaladarea con­flictului și de profesionalizarea Armatei si­riene libere, regimul a ajuns să arunce acea­stă forță rudimentară împotriva pro­priului popor.

Pe de altă parte, Iranul utilizează Irakul ca zonă de tranzit pentru transportul zilnic de material militar și de persoane cu des­tinația Damasc. Fostul vicepreședinte ira­kian, Tarek al Hashemi, refugiat în Turcia, a afirmat că „Irakul a devenit un coridor pentru sprijinirea regimului lui Assad“.

Hezbollahul sare în ajutor

La rândul lui, Hezbollahul este din ce în ce mai implicat pe teren sirian. Sprijinul lui pentru Assad nu este numai politic, ci și tehnic. Partidul lui Dumnezeu poate fur­niza combatanți cu vechi state de serviciu care să compenseze dezertările de pe ur­ma cărora suferă armata siriană guver­namentală. Antrenați pentru insurecție și gherilă urbană, libanezii Hezbollahului pot fi un sprijin eficient pentru forțele pa­ramilitare ale lui Assad.

În septembrie 2012, Susan Rice, am­ba­sa­doarea americană la ONU, a denunțat pu­blic ajutorul pe care Hezbollahul îl dă re­gimului lui Assad, iar Departamentul Te­zaurului american a anunțat sancțiuni eco­nomice îndreptate împotriva lui Nasrallah pentru același motiv.

Pentru Hezbollah, sprijinul pe care îl acordă Siriei nu este lipsit de primejdii. Interesul strategic îi dictează să meargă cu Assad, dar riscul de decredibilizare pe sce­na politică libaneză este cât se poate de real. Ciocnirile care au avut loc în de­cembrie 2012 în tabăra palestiniană de la Yarmouk, în sudul Damascului, soldate cu morți și cu exodul multor refugiați pa­lestinieni a creat un profund sentiment de culpă în rândurile Hezbollahului.

În chestiunea crizei siriene, Hezbollahul, mai fragil decât Iranul, se poate trezi târât într-o spirală în care nu numai că își joacă propria existență, dar riscă să tragă după el în cădere tot sistemul politic libanez. Guvernul libanez al lui Najib Mikati, for­mat cu acordul tacit al Hezbollahului, a în­cercat într-o primă fază să „disocieze“ Li­banul de evenimentele din Siria. Acum, însă, implicarea tot mai activă a Hez­bo­llahului de partea lui Assad îl pune pe Mi­kati într-o situație imposibilă și răscolește vechi focare de conflicte libaneze nicio­da­tă stinse. Represiunea regimului de la Da­masc, îndreptată explicit împotriva carti­erelor sunite din orașele siriene, accen­tuează, prin ricoșeu, resentimentele co­munității sunite libaneze, o comunitate pauperizată și mai ales ținută departe de putere de omniprezența Hezbollahului. Această recrudescență a conflictelor co­munitare din Liban a dus în ultimii doi ani la ciocnirile armate din nord, în orașul Tripoli, între facțiunile pro- și anti-Assad. Numeroși libanezi sunt convinși nu numai că Assad vrea să tragă Libanul după el atunci când regimul lui se va prăbuși, ci și că Hezbollahul poartă o răspundere evi­dentă în escaladarea conflictului.

Ce viitor mai poate avea axa Siria-Iran-Hezbollah?

Există trei scenarii posibile: împotmolirea; „realinierea“ strategică a Iranului și a Hez­bollahului; un conflict regional.

Împotmolirea

Pe termen scurt, este ipoteza cea mai pro­babilă. De câteva luni, conflictul s-a trans­format într-un lung război de poziții, în care opoziția încearcă să preia controlul asupra anumitor regiuni, mai cu seamă din nord, pentru a-și securiza căile de aprovizionare cu armament via Turcia, iar regimul lui Assad abandonează cu bună știință anumite zone pentru a se putea concentra asupra Damascului și a regiunii de coastă, lansând în același timp ofensive menite să recucerească orașele mari – Alep și Homs. Blocajul rus și chinez în Consiliul de Securitate și sprijinul Iranului și al Hezbollahului la toate nivelurile îi asigură lui Assad menținerea la putere câ­teva luni, dacă nu câțiva ani. Pentru aliații săi, însă, ipoteza este nefericită: Hez­bollahul își joacă propria supraviețuire, ma­terială și politică, iar capacitatea de rezistență a Iranului poate să cedeze sub loviturile sancțiunilor economice pe care i le atrage programul său nuclear.

„Realinierea“ Iranului și a Hezbollahului

Puțin probabil în momentul de față, acest scenariu are șanse în perspectiva „îm­potmolirii“, care ar compromite propriul viitor al celor doi stâlpi ai regimului si­rian. Din punctul de vedere al Hez­bollahului, o schimbare de regim la Da­masc nu ar însemna neapărat dispariția sa și nici nu l-ar putea priva de arsenalul militar, indispensabil în conflictele cu Is­raelul și cu rivalii săi libanezi. La rândul lui, Iranul are tot interesul să-și nor­ma­lizeze relațiile cu Turcia și Egiptul, țări-cheie care vor juca un rol decisiv în Ori­entul Mijlociu post-Assad și, împreună cu ele, în cadrul grupului de contact for­mat în 2012 în acest scop, să-și dubleze efor­turile de reglementare a crizei si­riene.

Conflictul regional

Improbabilă în momentul de față, dacă avem în vedere extrema prudență și re­ținere de până acum a Israelului și a Siriei, această ipoteză ar putea fi luată în calcul, dacă Iranul și Hezbollahul, cu acordul unui Assad pus cu spatele la zid, ar crea o diversiune: războiul civil ar lăsa locul unui conflict general îndreptat împotriva „ade­văratului dușman“, statul evreu. Deriva naționalistă care nu ar păcăli pe nimeni pe plan internațional l-ar revaloriza pe Assad în plan intern.

Se presupune că fiecare dintre actorii acestui scenariu catastrofic care ar da foc întregului Orient Mijlociu va da dovadă de raționalitate. Numai că raționalitatea unui Bashar al-Assad, înconjurat de vechea gardă decisă să meargă până la capăt, nefiind neapărat aceeași cu a lui Barack Obama sau Benjamin Netanyahu, un con­flict regional ar putea fi rezultatul unei es­caladări a conflictului scăpată de sub con­trol.

O certitudine și două necunoscute se de­gajează din acest tur de orizont. Sigur este că sfârșitul regimului lui Assad este ine­luctabil, după cum la fel de sigur este că o eventuală ieșire a sa pe ușa din dos, cu asentimentul Washingtonului și al Mos­covei, nu ar rezolva situația politică și se­curitară din Siria și nici soarta Iranului și Hezbollahului într-un Orient Mijlociu fără Assad. În primul caz, nimic nu garantează întoarcerea țării la normalitate, în al doilea caz, capacitatea foștilor aliați ai lui Assad de a se integra noului context re­gional va depinde de voința puterilor regionale (Egipt, Arabia Saudită, Turcia) de a-i reprimi în jocul politic. Dacă nu cum­va vor profita de ocazie ca să se de­baraseze de ei...

Adaptare de LUMINIŢA BRĂILEANU după Politique Internationale, nr. 138 (iarna 2013)