Succesiunea lui Hugo Chávez

Pe 10 decembrie, Hugo Chávez a anunţat, la plecarea sa la Havana, unde a fost operat pentru o reapariţie a cancerului, că, dacă nu se întoarce în Venezuela în timp util (înainte de 10 ianuarie 2013) pentru asumarea celui de-al patrulea mandat câştigat în octombrie, vor fi organizate noi alegeri. Succesorul său desemnat este actualul ministru de Externe şi vicepreşedinte Nicolás Maduro, un fost şofer de autobuz devenit sindicalist şi apropiat al actualului preşedinte încă de la prima lovitură de stat eşuată din 1992.

Prima dispariţie a lui Hugo Chávez de pe scena publică datează din iunie 2011, când, în timpul unei vizite în Cuba, a provocat pentru prima dată o discuţie serioasă des­pre posibila sa successiune şi, într-un sens mai larg, despre tipul de regim im­pus în Venezuela în ultimii 14 ani. Reapariţia sa la Ca­racas, după ce, pe 30 iunie, recunoscuse într-o în­re­gis­trare video transmisă din Cu­ba că urmează un tra­ta­ment după ce i-a fost ex­tirpată o tumoare can­ce­roasă, a sur­prins din nou pe toată lu­mea. Un semn că foarte ca­rismaticul pre­şedinte nu e gata să renunţe la putere. Tre­buie reamintit că cancerul a mai pus pro­bleme serioase şi altor lideri latino-ame­ricani precum Dilma Rousseff, preşedinta Braziliei, sau recent demisului Fernando Lu­go din Paraguay, ambii tratându–se la Sao Paulo. Rousseff i-a oferit şi lui Chávez ajutorul, acesta preferând însă Cuba (şi datorită uşurinţei de a controla infor­ma­ţia). Nu trebuie uitat nici că Fidel Castro a trebuit să renunţe la putere în urmă cu 6 ani din aceeaşi cauză.

În paralel cu tratamentele medicale care l-au ţinut departe de Venezuela, Chávez n-a renunţat să se reprezinte pentru un al patrulea mandat¹ în octombrie 2012, fapt ce îi este permis în urma ultimei rescrieri constituţionale, aprobată printr-un re­fe­rendum în februarie 2009. Deşi alegerile din octombrie 2012 au văzut consolidarea opoziţiei într-o mare alianţă, Chávez şi-a menţinut scorul lui obişnuit de peste 50% (54,4% de data aceasta, cu o participare de 80%).

Posibili succesori

Ideologic, regimul Chávez (1998-2012) a mi­grat de la bolivarianism (principii foar­te vagi împrumutate de la idolul Simon Bolivar, lider al independenţei latino-ame­ricane) la socialismul de secol XXI anunţat începând cu 2005 (un amestec de na­ţio­nalism, democraţie participativă, coo­pe­ra­tivism etc.), dar stilul prezidenţial, cha­vismo, este cel mai adesea caracteristica principală.

Datorită stilului său carismatic, Chávez a împiedicat apariţia unui succesor clar în interiorul regimului. Îmbolnăvirea sa su­bită în 2011 a provocat discuţii extinse des­pre succesiunea sa. Trei tipuri de suc­ce­sori au apărut în acele zile pe buzele tu­turor.

Mai întâi, a fost vorba de un scenariu cu­banez care privilegiază transferul de pu­tere către un membru al familiei. Primul despre care s-a discutat a fost fratele său Adán (guvernator, fost ambasador în Cu­ba), care a şi făcut o serie de declaraţii be­licoase care au prins bine în zilele de pa­nică instaurată de absenţa fără explicaţii din 2011. Cea de-a doua pe listă a fost fiica sa Maria Gabriela, apropiată de tatăl său şi deja prezentată ca o po­si­bilă succesoare (lu­cru nu tocmai atipic în America latină – vezi cazul peruan şi recentul eşec la pre­zi­denţiale al fiicei lui Alberto Fujimori, Kei­ko). De altfel, puterea este o afacere de familie pentru Chávez, aşa cum ne arată dominaţia com­pletă pe linie paternă pe care aceştia o exercită în statul de baştină Barinas.

Guvernul a fost cel de-al doilea bazin analizat ca po­sibil furnizor al urmă­to­rului preşedinte: pe lângă actualul succesor de­sem­nat, ministrul de Externe Nicolás Ma­duro, a fost vorba şi de fostul vice­pre­şedinte Elías Jaua sau de ministrul Ener­giei Rafael Ramírez (preşedinte şi al foarte im­por­tan­tei companii de stat Petróleos de Vene­zuela, PDVSA). Un posibil candidat la suc­cesiune ar putea fi şi preşedintele Adunării Naţionale, Diosdado Cabello. În fi­ne, par­tidul oficial a fost şi el analizat. Par­tidul Socialist Unit al Venezuelei (PSUV) – con­tinuator al precedentelor MBR 200 (Miş­carea Revoluţionară Bolivariană – 200) şi MVR (Mişcarea celei de-a Cincea Re­pu­blici) – este mai degrabă un partid per­so­nal format în jurul carismei liderului de­cât un partid veritabil, instituţionalizat şi capabil să asigure succesiunea. Cu toate acestea, există mici disidenţe în interiorul partidului ce au fost subliniate ca posibile semne ale unor fracturi în cazul pre­lun­girii absenţei lui Chávez.

Alternativa opoziţiei

Pe de altă parte, opoziţia la regimul lui Chá­vez, după ce ani de-a rândul a fost in­capabilă să propună o soluţie comună (pes­te 10 candidaţi la prezidenţialele din 2006 şi absentând de la legislative, fapt ce i-a oferit lui Chávez dominaţia absolută în fo­rul legislativ precedent), a părut în sfârşit pregătită să ofere alternativa în 2012 prin­tru-un candidat unic al Mesa de la Unidad Democrática, Henrique Capriles, care a ob­ţinut 44,4% din voturi. La precedentele ale­geri legislative din toamna lui 2010 opoziţia a câştigat un număr însemnat de mandate (64 din 167). Cu două săptămâni înaintea inaugurării noii Adunări, par­la­mentul a aprobat însă o lege care îi acorda lui Chávez dreptul de a guverna prin de­crete timp de 18 luni, anulând deci câş­ti­gul opoziţiei. Viitorul candidat al opo­zi­ţi­ei, în eventualitatea unor alegeri în 2013, rămâne un mister, având în vedere că du­mi­nică, 16 decembrie, au avut loc alegeri re­gionale şi Capriles se prezintă candidat la postul de guvernator al statului Mi­ran­da.

Efecte în zonă

Lider al aşa-numitei Noua Stângă, ce re­uneşte preşedinţi precum Evo Morales (Bo­livia), Rafael Correa (Ecuador) sau Daniel Ortega (Nicaragua), dispariţia lui Chávez ar putea provoca probleme şi aliaţilor săi din zonă. Principalele efecte pe care le-ar putea avea înlocuirea lui Chávez privesc în­să Cuba, care este dependentă de pe­trolul venezuelean (ce a substituit ajutorul vital sovietic). Chávez a făcut din alianţa sa cu fraţii Castro un element fundamental al regimului său, primind în schimbul pe­trolului ajutorul medicilor şi al altor spe­cialişti cubanezi, fundamental în cadrul variatelor sale programe sociale („mi­sio­nes sociales“).

Chávez a rescris alianţele regionale şi a fă­cut din SUA, cel puţin la nivel retoric, ina­micul privilegiat. Din punct de vedere co­mercial însă, SUA rămân un partener fa­vorit şi unul dintre principalii importatori ai petrolului venezuelean chiar şi astăzi (1 milion de barili pe zi). După ajutorul acor­dat de SUA opoziţiei ce l-a înlăturat de la putere printr-un puci, în aprilie 2002, Chá­vez şi-a dorit într-un mod mult mai de­cis diversificarea relaţiilor externe şi co­merciale. Privilegiul a fost acordat în spe­cial acelor ţări care nu sunt aliate ale SUA: Iranul, Rusia, Libia, dar şi China. Nu­me­roase tratate comerciale au fost semnate, dar puţine proiecte au fost duse la bun sfâr­şit în urma noilor alianţe.

Modelul propus de Chávez a fost într-o ma­re măsură adoptat şi de aliaţii săi po­litici. Primul pas a fost acela de a rescrie Constituţia şi de a impune deci un nou re­gim. După alte alegeri pentru a inaugura noul regim, legi de naţionalizare au acom­paniat proiectul politic chavist. Una dintre primele companii naţionalizate de Chávez a fost PDVSA. Cu ajutorul fondurilor ob­ţi­nute de PDVSA au fost finanţate pro­gra­mele sociale destinate în principal celor mai defavorizaţi cetăţeni. Politicile redis­tributive privesc în special educaţia şi să­nătatea (cu date care arată progrese im­portante), defavorizând însă clasa mij­lo­cie. În Venezuela există deja destul de mul­te lipsuri, precum ne arată desele în­tre­ruperi în furnizarea de curent, absenţa anu­mitor produse de pe piaţă, în ciuda or­ganizării unei linii de stat de distribuţie alimentară (Mercal). Resursele importante obţinute din exploatarea petrolului nu sunt însă suficiente pentru bunăstarea ce­tăţenilor, astfel că guvernul se şi îm­pru­mută de la noii săi parteneri.

Se poate spune că regimul Chávez a urmat o tranziţie atât politică, de la regimul de la Punto Fijo (1958-1998), cât şi una eco­nomică, ambele mergând în sensul eta­tizării din ce în ce mai importante. Co­rupţia, clientelismul (se vorbeşte de aşa-nu­miţii boligarhi, combinând Bolivar cu oligarh), dar şi violenţa endemică în zo­nele urbane contribuie la un bilanţ nu toc­mai optimist al ultimilor 14 ani. //

Nota:

1. Primul mandat a fost inaugurat în 1999, al doilea după alegerile noii constituante din 2000 şi un al treilea mandat după alegerile din decembrie 2006.