Pe aceeași temă
„Războiul“ este prea important pentru a fi lăsat pe mâna „tehnocraţilor“.
Recent, Italia şi Grecia au intrat în zodia tehnocraţiei. Nervozitatea pieţelor, presiunile Bruxellesului, cuplate cu intervenţiile decisive ale CEO-ului eurozonei (Germania) au generat cutremure politice la Atena şi Roma. Efectul a fost similar unui „bailout“ de resurse umane, cât mai aproape de idealul elitelor eurocrate.
Un studiu atent al CV-urilor noilor premieri ne arată că, de fapt, ei nu sunt nici pe departe nişte outsideri inocenţi. Mario Monti, „Super Mario“, supranumit şi „Italianul prusac“, este un tehnician aflat în graţiile Berlinului. A fost comisar european şi, până de curând, consilier al băncii Goldman Sachs. Lucas Papademos, cu un doctorat în economie la MIT, este fost guvernator al Băncii Naţionale a Greciei şi fost vicepreşedinte al Băncii Centrale Europene. Pe scurt, amândoi sunt foşti înalţi demnitari în birocraţia europeană, adică parte din „sistemul care a permis statelor membre să adopte programe sociale la fel de generoase precum cele germane, în absenţa unei productivităţi germane“ (John Hulsman). Oare nu sunt şi ei deformaţi de o filozofie eronată?
Desigur, noua gardă nu a venit cu mâna goală, ci şi cu prescripţiile întregului tratament atent trasate în laboratoarele Bruxellesului. Deocamdată, măsura echivalează cu o operaţie estetică. Este atinsă forma, nu şi fondul. Aşteptarea, însă, este ca aceste guverne de tehnicieni să intre în măruntaiele problemelor, asumându-şi contra cronometru măsurile cele mai nepopulare. Literalmente, cartea de vizită a tehnocraţilor (de la grecescul tekhne însemnând aptitudine şi kratos însemnând putere) se prezintă ca fiind „cei care rezolvă problemele“ guvernând în virtutea expertizei şi aflându-se deasupra interesului partizan. Calculul rece, în acord cu adevărul statisticilor economice, lipsit de influenţa cifrelor din sondaje, ar putea să devină norma. „Este ca şi cum echipajul de pe nava Enterprise a ajuns la concluzia că nu mai are nevoie de căpitanul Picard, înlocuindu-l cu un Borg“, puncta un editorial recent din Financial Times.
Dar sunt într-adevăr tehnocraţii soluţia magică? Legătura lor cu alegătorii este artificială. Prin contrast, guvernele alcătuite din politicieni provin dintr-o majoritate guvernamentală angajată direct în faţa alegătorilor, printr-un contract electoral. Acest cordon ombilical nu există între tehnocraţi şi votanţi. Efectul este deresponsabilizarea deciziei. Dacă iese prost, politicienii se vor spăla imediat pe mâini, reproşând: experţii au decis.
Pe de altă parte, se accentuează deficitul democratic al unui sistem care se caracteriza oricum printr-o distanţă considerabilă între birocraţia de la Bruxelles şi cetăţeanul aflat la firul ierbii. În acest context, este util să ne reamintim avertismentul formulat de Giovanni Sartori faţă de pericolele unei guvernări a experţilor: „Dacă împărtăşim idealul unei persoane a cărei ambiţie este transformarea lumii într-o maşinărie uriaşă, ale cărei părţi componente să funcţioneze, conform voinţei sale, în momentul când el apasă pe un buton, atunci preţul care trebuie plătit pentru lumea aceasta ce evoluează după legi mecanice este democraţia“.
Pericolele unui eventual eşec al tehnocraţilor nu sunt nici ele deloc de neglijat. Criza şi supraîndatorarea au redus dramatic popularitatea partidelor „mainstream“, pregătind terenul pentru ascensiunea partidelor cu o platformă antisistem. Deja extremele devin tot mai mult favoritele sondajelor. În plus, timpul nu este de partea reformiştilor. O terapie de şoc, agresivă, menită să spulbere deceniile de privilegii asistenţiale are toate şansele să arunce masele de dependenţi într-un veritabil sevraj, transformându-le în bazinul electoral al mişcărilor populiste.
Clemenceau spunea că „războiul este prea important pentru a fi lăsat pe mâna generalilor“. Este ecoul unei vechi intuiţii clausewitziene, conform căreia războiul este eminamente un instrument politic, aplicat tactic de militari, dar aflat întotdeauna sub controlul decizional al omului politic. „Adevărul este că, atunci când politicienii abdică din rolul lor de a lua aceste decizii, naţiunea are o problemă“, crede profesorul Eliot Cohen, autorul studiului Supreme Command. La fel este şi în cazul tehnocraţilor din Italia şi Grecia. Aceste naţiuni au nevoie mai puţin de un „Super Mario“, cât de un Churchill (un leadership politic luminat de sfaturile experţilor).
PS: Eşecul lui Robert McNamara şi al generaţiei „Whiz kids“ din anii ’60 cu încrederea lor oarbă, mecanicistă în „adevărul“ realităţilor statistice şi în puterea de a transforma o societate fără a ţine cont de datele sale organice (cultură, istorie, valori) ar trebui să rămână un semnal de alarmă şi pentru tehnocraţii europeni. //
