Pe aceeași temă
„Guvernul pakistanez este pe cale să abdice în faţa talibanilor şi a extremiştilor“, declara Hillary Clinton la 23 aprilie, în cadrul unei audieri parlamentare privind politicile Statelor Unite faţă de Pakistan. Mai mult, David Kilcullen, unul dintre cei mai influenţi experţi în contrainsurgenţă ai momentului, avertiza, într-un interviu acordat ziarului Washington Post, în luna martie, că în mai puţin de 6 luni am putea asista la colapsul statului pakistanez, ceea ce ne-ar expune unei realităţi strategice inimaginabile: un stat nuclear eşuat sub presiunea insurgenţei militanţilor islamici, care ajung să controleze o parte a arsenalului nuclear al Pakistanului. Să nu uităm că vorbim de un stat cu o populaţie de 173 de milioane de locuitori, care dispune de un stoc de peste 100 de arme nucleare şi o armată mai mare decât cea americană, dar care nu-şi poate exercita formal controlul pe două treimi din teritoriul suveran.
Cele două avertismente vin pe fondul expansiunii fără precedent a influenţei şi a controlului militanţilor islamici (o alianţă formată din talibani, grupul Al Qaeda şi triburi locale paştune) până foarte aproape de Islamabad. În tot acest timp, lumea occidentală priveşte cu neputinţă cum guvernul civil pakistanez s-a retras într-o defensivă strategică, adoptând politici conciliatoriste, de stăvilire a unei ameninţări aflate în plină ofensivă. Ultima concesie majoră a Islamabadului în faţa militanţilor islamişti s-a consemnat la data de 13 aprilie, când între cele două părţi s-a încheiat un acord ce permite introducerea legii islamice (sharia) în Valea Swat. La nivel simbolic, gestul Islamabadului (de a accepta aplicarea unui regim de drept alternativ sistemului juridic federal asupra unei părţi a teritoriului său) echivalează cu un transfer de suveranitate.
În Valea Swat, unde locuiesc aproximativ 1,5 milioane de oameni, toate obiceiurile şi legile neconforme cu sharia vor fi interzise. În plus, pentru a avea o imagine a tipului de justiţie practicat astăzi în această regiune, trebuie să ne reamintim regimul de teroare instituţionalizat de aceiaşi talibani în Afganistanul din a doua jumătate a anilor ’90. Mohammed Hanif, corespondent al BBC în Pakistan, relatează despre faptul că, înainte de acordul de pace dintre guvern şi insurgenţi, soldaţii îi opreau pe oameni la punctele de control din Valea Swat sfătuindu-i: „nu mergeţi în direcţia aceea, talibanii decapitează pe cineva“, însă nu interveneau. Islamiştii au speculat imediat vulnerabilitatea guvernului, maximizându-şi potenţialul de şantaj prin vocea clericului Sufi Mohammed, care a cerut aplicarea legii islamice la nivelul întregii ţări. Aproape simultan şi în ciuda acordului încheiat cu guvernul, islamiştii talibani au început să se infiltreze în regiunea învecinată, în districtul Buner, avansând încet, dar sigur spre Islamabad (aflat la o distanţă de numai 96 de km). Doar la presiunea Washingtonului, armata pakistaneză a desfăşurat în zonă 6.000 de militari.
Dar ce ne face să credem că de data aceasta armata pakistaneză va fi mai eficientă? Din 2002 şi până astăzi, aceasta a primit mai mult de 10 miliarde de dolari pentru a-şi consolida capacitatea de a desfăşura operaţiuni de contrainsurgenţă. Şi totuşi, la o distanţă de 7 ani, armata Pakistanului rămâne în marea sa majoritate orientată spre descurajarea unui eventual război convenţional cu India. Deşi a încercat, în mod repetat, instituirea controlului asupra zonelor tribale de la graniţa cu Afganistanul (regiunea FATA, cu o populaţie de 3,25 milioane de locuitori), armata pakistaneză a eşuat de fiecare dată pe fondul incapacităţii sale de a asimila principiile tactice ale unei contrainsurgenţe eficiente: protejarea populaţiei civile, crearea unor legături de încredere cu structurile tradiţionale locale, conectarea oamenilor cu guvernul. Dimpotrivă, prioritatea armatei pakistaneze a fost din primul moment concentrată exclusiv pe inamic, pe eliminarea insurgenţei. Protejarea şi loializarea populaţiei civile, singura modalitate de a decupla insurgenţa de baza sa de susţinere, a rămas întotdeauna în plan secund.
Pe scurt, armata pakistaneză are nevoie de o schimbare a culturii organizaţionale: deşi configurată să distrugă şi să elimine, aceasta trebuie să înveţe să protejeze şi să construiască. „Singura modalitate de a învinge o insurgenţă este prin câştigarea loialităţii populaţiei. Dar a obţine loialitatea populaţiei presupune un dificil proces de construcţie a statului, ceea constă în consolidarea capacităţii guvernului de a-şi securiza cetăţenii şi de a furniza servicii esenţiale populaţiei (justiţie, securitate)“, crede John Nagl (expert la Center for a New American Security). Pe termen lung, o antrepriză funcţională a guvernării pare antidotul ideal împotriva insurgenţei. Pentru că, pe fond, tocmai asta îşi propun reţelele transnaţionale de tipul Al Qaeda: asemeni unui virus care colonizează un sistem imunitar compromis, ele speculează eşecul de suveranitate, incapacitatea instituţională a centrului de a oferi servicii guvernamentale credibile periferiei. „Dacă discuţi cu oamenii din Pakistan, în special cu cei din teritoriile neguvernate, ei nu cred că statul are un sistem juridic care funcţionează. El este corupt şi nu îşi extinde puterea asupra provinciei“, declara Hillary Clinton la 23 aprilie 2009.
