Pe aceeași temă
Înainte de a fi ales preşedinte al Statelor Unite, ca şi în discursul său de la inaugurare, Barack Obama a afirmat că intenţionează să restabilească relaţii detensionate în străinătate, să ofere foştilor adversari „toleranţă“, „dialog constructiv“ şi „cooperare“ şi să încurajeze tratative personale între liderii ţărilor importante pentru asigurarea ordinii mondiale.
Criza economico-financiară din 2008–2009, două războaie de lungă durată în Irak şi Afganistan şi datoriile uriaşe acumulate de guvernul de la Washington au slăbit economia Statelor Unite, au limitat alocarea de fonduri bugetare pentru propulsarea intereselor naţionale în afara ţării şi au diminuat statura internaţională a Americii. În aceste condiţii, există riscul ca ofertele lui Obama de a iniţia noi tatonări, tratative şi compromisuri cu lideri care au interese naţionale divergente să fie interpretate ca dovezi de vulnerabilitate. Ceea ce ar limita capacitatea de negociere a Washingtonului. Dar criza economică şi financiară, având o extindere globală, a provocat daune majore şi în statele care au interese adverse şi care detestă hegemonia Statelor Unite.
Noua administraţie de la Washington a afirmat cu tărie că reabilitarea relaţiilor SUA cu Rusia este imperativă. Consilierii lui Obama şi secretarul de stat Hillary Clinton au stabilit rapid noi canale de comunicaţii şi corespondenţă secretă cu cei de la Kremlin. Preşedintele rus Dimitri Medvedev a fost printre primii lideri străini care l-au felicitat pe noul preşedinte american. În mod febril, s-au făcut aranjamente pentru o întâlnire directă Medvedev şi Obama în aprilie 2009, la Londra, în cadrul summit-ului economic al „celor 20“, şi la Strasbourg, la summit-ul NATO. Receptiv, Medvedev a răspuns cu entuziasm la mesajele primite de la Casa Albă. El i-a comunicat lui Obama că se aşteaptă la o colaborare constructivă între „cei doi preşedinţi tineri“ şi că este dispus să discute deschis nu numai despre situaţiile în care interesele naţionale ale celor două ţări sunt convergente, dar şi cele în care există dispute. Cu toate amabilităţile diplomatice şi ofertele de reconciliere, divergenţele politice şi de securitate care au contribuit la deteriorarea relaţiilor dintre SUA şi Rusia au rămas nealterate.
Criza economică în Rusia
Rusia a fost vătămată mai crunt decât SUA şi UE de criza economică globală. Rubla şi-a pierdut 30% din valoare, capitalul străin şi autohton a continuat să fugă în străinătate, inflaţia s-a agravat, şomajul a crescut şi bursa de acţiuni s-a devalorizat vertiginos. În ianuarie 2009, producţia industrială a Rusiei a scăzut cu 20%. Sute de mii de angajaţi nu au primit salariile la timp.
Iniţial, autorităţile de la Moscova au blamat America pentru declanşarea crizei, au interzis mass-media să expună realitatea precară şi au asigurat populaţia că Rusia nu va fi afectată de criza economică. Declinul preţului la petrolul exportat a forţat guvernul de la Moscova să consume o mare parte din rezervele valutare. Peste 200 de miliarde de dolari au fost alocate ca să prevină devalorizarea monedei naţionale la un nivel derizoriu. În aceste condiţii, Medvedev îşi dă seama că nu este avantajos să menţină o postură agresivă, să fie arogant şi să-şi facă duşmani.
Reabilitarea relaţiilor ruso-americane
Relaţiile dintre Putin şi fostul preşedinte american George Bush s-au deteriorat progresiv în decursul ultimilor opt ani. Ele au ajuns la nivel de ostilitate făţişă în timpul agresiunii militare a Rusiei în Georgia. Alegerea noilor preşedinţi la Moscova şi la Washington a oferit o şansă de ameliorare în relaţiile bilaterale.
În martie 2009, o delegaţie americană compusă din patru foşti secretari de stat, condusă de Henry Kissinger, s-a deplasat la Moscova şi s-a întâlnit cu Medvedev. Kissinger s-a întreţinut separat şi cu Vladimir Putin. Mulţi analişti consideră că Medvedev este încă un subordonat neoficial al fostului său patron, actualul premier Putin. Deoarece fostul colonel KGB Putin, când era preşedinte, a demonstrat în tratativele cu SUA că este inflexibil şi intransigent, oficialii americani preferă să dezvolte o relaţie specială cu noul preşedinte.
Putin a avut şi încă are mare influenţă în definirea „intereselor naţionale“ ale Rusiei. El a decis că Rusia trebuie să facă orice ca să-şi recapete statutul de mare putere, să redevină un actor principal în toate deciziile internaţionale importante şi să forţeze occidentalii să recunoască „interesele speciale“ ale Rusiei în statele din fosta URSS şi din Europa Răsăriteană. El a ameninţat că, în cazul în care SUA, NATO sau UE încearcă să ia decizii politice, economice şi de securitate fără să se consulte în prealabil cu cei de la Kremlin, organizaţiile respective se pot aştepta la reacţii obstrucţioniste din partea Rusiei.
De exemplu, ca să-i oblige pe occidentali să se adreseze Moscovei în orice activitate în Asia Centrală, guvernanţii ruşi au pus presiuni enorme asupra fostelor republici sovietice din Asia ca să sisteze orice tratative directe cu SUA. Cu promisiuni de ajutor economic masiv şi cu constrângeri diplomatice, cei de la Kremlin au forţat Kârgâzstanul să interzică militarilor americani utilizarea bazei militare de la Manas. Neavând alte trasee „sigure“ pentru aprovizionarea trupelor NATO din Afganistan, SUA au fost forţate să apeleze la Moscova.
Demonstrând o atitudine conciliatoare, Obama i-a propus lui Medvedev un program de cooperare economică, o colaborare în eforturile de neproliferare a armelor de distrugere în masă şi un parteneriat strategic între SUA şi Rusia, în schimbul cărora Moscova să ajute America să-şi realizeze obiectivele în Irak, Iran şi Afganistan. Americanii insistă că pacificarea şi secularizarea Afganistanului sunt în interesul naţional al Rusiei. Revenirea unui regim fundamentalist islamic la Kabul ar reprezenta un pericol major pentru Moscova, deoarece ar stimula radicalizarea musulmanilor din Asia Centrală şi din Federaţia Rusă.
Problema iraniană
Moscova are interese comericale şi strategice majore în Iran. Rusia a vândut Teheranului armament modern, i-a ajutat pe iranieni să construiască un reactor nuclear la Busher şi a furnizat minereu de uraniu pentru centrifugele de îmbogăţire iraniene. Americanii încearcă să-i convingă pe liderii de la Moscova că denuclearizarea Iranului este vitală pentru menţinerea stabilităţii în Orientul Mijlociu şi că Rusia, în mod raţional, nu are cum să beneficieze de pe urma acordării de asistenţă tehnică şi militară unui stat islamic teocrat cu ambiţii nucleare situat la graniţele Feredaţiei Ruse.
În februarie 2009, Iranul a lansat cu succes un satelit. Ceea ce a demonstrat că iranienii pot produce rachete puternice, capabile să acţioneze la distanţe mari. Evenimentul a alarmat statele care sunt îngrijorate de ambiţiile militare ale Teheranului. Conform unui contract negociat anul trecut, Rusia s-a obligat să vândă Iranului un sistem sofisticat de apărare antiaeriană dotat cu rachete sol–aer de tip S-300. Când ministrul adjunct al Apărării de la Teheran, Mohamed Najar, a sosit recent la Moscova ca să definitiveze detaliile livrării, cei de la Kremlin au suspendat temporar tranzacţia. Deşi producătorii de armament şi industria nucleară din Rusia depind vital de comenzi din exterior, se pare că guvernanţii ar fi dispuşi să contramandeze proiectul, în cazul în care SUA renunţă la amplasarea instalaţiilor antirachetă de tip Patriot în Cehia şi Polonia.
Tandemul Putin–Medvedev pretinde că nu poate să renunţe la parteneriatul strategic şi economic cu Iranul, decât dacă SUA acordă Rusiei anumite concesii majore. Oficialii de la Moscova, deşi suspicioşi faţă de intenţiile Washingtonului, au semnalat că ar fi dispuşi să discute un „aranjament“ discret cu guvernanţii americani prin care să accepte sancţiuni mai severe contra Teheranului ca să-i preseze pe iranieni să renunţe la programul nuclear.
Pericolul unei „mari învoieli“
În America şi în Europa Occidentală există formaţiuni influente care recomandă insistent o „mare înţelegere diplomatică“ între SUA şi Rusia, prin care cele două guverne să-şi respecte aspiraţiile politice, economice şi de securitate şi să-şi acorde „avantaje“ reciproce. De exemplu, America ar putea obţine cooperarea Moscovei în exersarea presiunilor asupra Iranului ca să sisteze programul de îmbogăţire a uraniului, în schimbul unor concesii în favoarea intereselor de securitate ale Rusiei în ţările vecine. Doritori de relaţii amicale cu Rusia, furnizorul principal de energie pentru Europa Est-Centrală, aliaţii SUA din „vechea Europă“ şi mai ales din Germania îi încurajează pe guvernanţii americani să-şi tempereze resentimentele create de invazia Georgiei de către armata rusă, să accepte pretenţiile de „respect“ ale celor de la Kremlin şi să amâne indefinit aderarea Ucrainei şi a Georgiei la NATO.
Anumite declaraţii publice ale oficialilor ruşi reflectă poziţiile Kremlinului în tatonările discrete dintre SUA şi Rusia. În martie 2009, Medvedev a declarat că nu vede cum Rusia ar putea să-şi modifice atitudinea faţă de Iran, dacă americanii insistă să plaseze interceptoare de rachete în Polonia şi instalaţii de radar în Cehia. Ceea ce sugerează că Moscova ar fi dispusă să accepte sancţiuni mai severe împotriva Teheranului, dacă SUA ar revoca decizia de a plasa interceptoare de rachete în Europa Centrală. Deşi Obama şi diplomaţii americani au semnalat că SUA ar dori sincer să remedieze relaţiile cu Rusia, declaraţiile publice ale multor oficiali de la Moscova au rămas ostile.
La Bruxelles, în 2009, ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a reiterat că, în trecut, occidentalii au înşelat Rusia, că NATO ar trebui desfiinţat şi înlocuit cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi că Alianţa Atlantică a fost şi rămâne un pericol pentru Federaţia Rusă. În privinţa Iranului, el a declarat că nu există nicio dovadă că guvernul de la Teheran intenţionează să confecţioneze armament nuclear. Tot la Bruxelles, diplomaţii ruşi au respins cu indignare sugestiile unor delegaţi că Ucraina şi Georgia au solicitat admiterea în NATO deoarece ele sunt convinse că Rusia le ameninţă independenţa naţională. Într-o altă iniţiativă ostilă faţă de SUA, Rusia şi China insistă ca, în tranzacţiile internaţionale, dolarul american să fie înlocuit cu o nouă valută „independentă“, care să fie emisă de Fondul Monetar Internaţional.
Tatonările dintre Kremlin şi Casa Albă sunt în continuă derulare. Preşedinţii de la Moscova şi de la Washington înţeleg foarte bine care sunt aspiraţiile celor două state. Rusia preferă ca America să renunţe la plasarea instalaţiilor antirachetă din Europa Centrală, să sisteze permanent expansiunea NATO spre Est, să nu participe la reînarmarea Georgiei şi să nu încerce să stăvilească ambiţiile Moscovei în ţările vecine.
America ar prefera ca Rusia să-şi tempereze propaganda antiamericană, să nu preseze pentru dominanţie în ţările vecine, să renunţe oficial la reconstituirea fostului imperiu sovietic, să nu susţină regimurile autocrate din ţări precum Belarus, „stanurile“ din Asia Centrală, Iran, Venezuela şi Cuba şi să respecte drepturile omului. Washingtonul speră că, în viitor, regimul de la Moscova va renunţa la autocraţie, va permite participarea publicului la viaţa politică şi va acorda independenţă pentru mass-media şi justiţie.
Experienţa istorică a demonstrat că „mari învoieli“ netransparente între state puternice afectează soarta altor ţări, fără să ţină cont de aspiraţiile populaţiilor din ţările respective. Guvernanţii, mass-media şi liderii politici din naţiunile care pot fi lezate de ambiţiile marilor puteri trebuie să insiste ca tatonările, negocierile şi acordurile preliminare între statele puternice să fie transparente şi să devină decizionale numai după consultări prealabile cu liderii ţărilor care ar putea fi afectate. În secolul XXI, nu mai este acceptabil ca marii protagonişti să-şi promoveze interesele proprii în detrimentul naţiunilor dezavantajate.
