Pe aceeași temă
Agresiunea asupra Georgiei a generat in Occident, si mai ales in statele situate in imediata vecinatate a Rusiei, reale ingrijorari fata de reafirmarea in forta, pe scena internationala, a politicii de putere. Totodata, atat in Europa, cat si in SUA, au fost initiate ample dezbateri care isi propuneau sa analizeze cele mai realiste optiuni pe care institutiile euro-atlantice le au la dispozitie pentru a raspunde doctrinei Medvedev (exista regiuni in care Rusia are interese privilegiate). In acest context, la inceputul lunii octombrie a fost organizata la Varsovia o conferinta care si-a propus sa reevalueze locul pe care Europa Centrala il ocupa in sistemul de securitate euro-atlantic. Conferinta a fost organizata la initiativa unui important think-tank din Washington D.C. (CEPA - Centrul de Analiza a Politicilor Europene) si s-a bucurat de participarea unor prestigiosi experti in relatii internationale: John Hulsman, Wess Mitchell, Charles Kupchan si Leszek Balcerowicz. Pe agenda conferintei s-au aflat teme sensibile precum securitatea energetica, scutul antiracheta, extinderea NATO in spatiul fost sovietic, relatiile dintre Occident si Rusia. S-au evaluat deciziile asumate de binomul NATO-UE si s-a incercat sa se raspunda la intrebarea: “ce-i de facut?”. Pe acest fond putem rezuma cateva dintre concluziile conferintei si care de fapt sunt reprezentative pentru stadiul dezbaterii din interiorul comunitatii euro-atlantice.
Mai intai, este exagerat sa credem ca agresiunea Rusiei a produs o distributie omogena a sentimentului de insecuritate regionala. Dimpotriva, a fost spulberat un mit: Noua Europa nu exista. Este o constructie ideala fara acoperire in lumea reala. Nivelul de amenintare, foarte ridicat in Praga, Varsovia sau Statele Baltice aproape ca nu a existat la Sofia sau Budapesta. Primul impuls diplomatic al statelor care se simteau amenintate a fost sa ceara “UE si NATO sa preia initiativa si sa se opuna extinderii politicii imperialiste si revizioniste in Estul Europei”. Spre deosebire de Polonia si Cehia, care s-au grabit sa-si reafirme sprijinul pentru desfasurarea scutului antiracheta pe teritoriul lor, celelalte state au preferat o retorica conciliatorista. In realitate, episodul georgian a developat o tendinta esentiala: statele mici care traiesc la periferia unui gigant geopolitic tind sa fie atrase sub influenta unor patroni externi (Wess Mitchell). Argumentul trebuie continuat pentru ca ne arata logica de formare a aliantelor in acest spatiu. Mitchell considera ca, in mod traditional, elitele politice din statele Europei Centrale si de Est au pendulat intre doua optiuni geopolitice: confruntate cu un pol de putere revizionist, acestea au trebuit fie sa ii reziste (printr-o politica de contrabalansare), fie sa i se alature (printr-o politica de aliniere). Conflictul din Osetia de Sud nu a facut decat sa consolideze aceste tendinte traditionale care fragmenteaza Europa Centrala intre politici de contrabalansare vs. politici de aliniere fata de obiectivele Moscovei.
In al doilea rand, aceasta imagine nu este limitata la spatiul Noii Europe, ci poate fi extinsa la nivelul intregului proiect comunitar. Ea expune clivajele profunde pe care UE le intampina in formalizarea unei politici externe si de securitate comuna sau a unei politici care sa exprime solidaritate in sectorul energetic. Wess Mitchell considera ca diagnosticul acestei incoerente strategice care dezbina Europa se numeste “poligamie geopolitica”: “state pivot ale UE, precum Germania dar si o parte dintre noile state membre prefera sa traiasca conform logicii lui Bismarck - secretul succesului in geopolitica este sa faci o intelegere avantajoasa cu Rusia”. Pe fondul acestui joc dublu practicat de anumite state europene, cine mai poate avea incredere in dimensiunea de securitate a UE sau in garantiile de aparare colectiva furnizate de Tratatul de la Lisabona si care, cel putin in litera tratatului, sunt mai substantiale decat cele ale NATO? Un raspuns a fost dat de ministrul de Externe al Poloniei, Radek Sikorski, la Bucuresti in aprilie 2008: “Daca ma intrebati daca e mai bine sa avem garantii care nu sunt credibile decat sa nu le avem deloc, atunci foarte direct va raspund ca experienta Poloniei din 1939 ne arata ca e mai bine sa nu avem niciun fel de garantii”.
La intrebarea “ce-i de facut?”, expertii considera ca este nevoie de o consolidare strategica a credibilitatii garantiilor de securitate oferite. Tot in aprilie 2008, ministrul Sikorski reprosa ca “tot ceea ce putem sa indicam ca prezenta NATO in Polonia (la 8 ani dupa aderare) este un centru de conferinte nefinalizat, ceea ce nu este deloc bine pentru ca nu prea iti da increderea ca NATO ar apara acest centru de conferinte”. In consecinta, Statele Unite si NATO ar trebui sa decida desfasurarea semnificativa de infrastructura militara pe teritoriul statelor din Europa Centrala si zona Balticii. Totusi, Alianta a intreprins deja un pas semnificativ in directia consolidarii strategice, aspect trecut aproape neobservat. Inca din 19 august, NATO a avertizat ca relatia cu Rusia nu poate continua ca pana acum (“nu putem continua sa facem afaceri ca de obicei”). Dupa 1990, Alianta a fost foarte atenta ca, la nivelul discursului sau public, sa nu indice ca Rusia este o amenintare pentru securitatea sa. Logica standard era cea a parteneriatului. Pe 19 septembrie insa, in mod oficial Alianta a anuntat noile reguli ale jocului, redescoperindu-si vocatia originara: “planificarea si antrenamentul pentru apararea colectiva a teritoriului NATO sunt pentru Alianta lucruri naturale (business as usual). S-ar putea sa intensificam anumite elemente ici-colo, insa continuam ceva ce Alianta face de 60 de ani”. Anuntul venea la numai o zi dupa propunerea facuta de SUA ca NATO sa pregateasca planuri prudente de aparare teritoriala a Statelor Baltice si a aliatilor din Europa de Est. In definitiv, orice alianta militara este formata impotriva unei amenintari. Oare cine ameninta Statele Baltice si Europa de Est?
