Torturile CIA - scopul scuză mijloacele?

Ar fi o greșeală să vedem declasificarea raportului Senatului SUA asupra programului de „interogare intensificată” în nuanțe de alb și negru, ca o ciocnire între dreapta și stânga sau exclusiv ca o altă mostră a unui Congres polarizat.

Atmosfera Washingtonului răvășit de scandalul detonat săptămâna trecută de concluziile raportului Senatului asupra programului de interogare al CIA pare desprinsă din filmul Oameni de onoare. Esența scandalului este perfect rezumată de explozia colonelului Jessep, comandantul bazei militare de la Guantanamo Bay (Jack Nickolson) din celebra scenă - You can’t handle the truth: „Nu poți să reziști adevărului! Fiule, trăim într-o lume care are ziduri și acele ziduri trebuie să fie păzite de oameni cu arme. Cine o va face? Tu? Am o responsabilitate mai mare decât poți să pătrunzi tu cu mintea. (...) Ai luxul de a nu ști ceea ce știu eu, că moartea lui Santiago, deși tragică, probabil a salvat vieți. Și existența mea, deși grotescă și de neînțeles pentru tine, salvează vieți! Nu vrei adevărul pentru că, în adâncul tău, vrei ca eu să mă aflu pe acel zid. Ai nevoie de mine pe acel zid. Folosim cuvinte ca onoare, cod, loialitate. Este coloana vertebrală a unei vieți dedicate apărării a ceva. Pentru tine ele reprezintă un slogan. Nu am nici timpul, nici înclinația să mă explic unui om care trăiește și doarme la adăpostul libertății pe care eu i-o furnizez și apoi chestionează maniera în care i-o asigur!”.

Vânătoare de vrăjitoare împotriva CIA?

Cum era de așteptat, trei foști directori ai CIA – George Tenet, Porter J. Goss și Michael V. Hayden –

în mandatul cărora a fost gândit și aplicat programul de detenție și interogare a teroriștilor, au atacat în paginile Wall Street Journal raportul Senatului, considerându-l o versiune trunchiată, selectivă, inegală, marcată de erori de interpretare și subiectivism democrat, pe scurt, o vânătoare de vrăjitoare împotriva CIA din vremea lui Bush și „un atac partizan asupra agenției care a făcut cel mai mult ca să protejeze America după atacurile din 11 septembrie”. Din unghiul lor de interpretare, valoarea programului s-a văzut în general prin faptul că informațiile extrase prin metodele incriminate au condus la capturarea unor lideri de top Al-Qaeda, au oprit noi atentate teroriste, prevenind atacuri în masă asupra Statelor Unite sau statelor aliate. Nu în ultimul rând, informațiile furnizate de operatorii Al-Qaeda au fost esențiale în reconstituirea arborelui decizional al organizației și a datelor sale structurale primare, ceea ce în timp a pregătit strategia de destructurare a rețelei. Mai mult, foștii directori ai CIA susțin faptul că programul de interogare administrat de agenție „reprezintă o parte esențială a fundației” care a condus finalmente la eliminarea lui Bin Laden.

Punctual, raportul Senatului contestă legătura de cauzalitate dintre utilizarea sistematică a metodelor de interogare intensificată și succesul înregistrat în timp în decimarea Al-Qaeda. Atacă opinia cultivată de peste un deceniu în mentalul public prin filme precum 24 și Zero Dark Thirty. Spre exemplu, în paginile WSJ, foștii directori ai CIA sunt convinși că, în absența „torturii”, Abu Zabaydah nu ar fi furnizat informații vitale acestui proces. Dimpotrivă, raportul Senatului conchide, după studiul documentelor interne ale CIA, că cele mai importante bucăți informative au fost oferite de acesta înainte de a fi supus regimului de tortură. Astfel, în aprilie 2002, în timpul unor sesiuni de interogatoriu convenționale desfășurate de agenți FBI, Abu Zabaydah vorbește despre arhitectul atacurilor de la 11 septembrie, unul dintre cei mai căutați oameni din lume la acel moment - Khalid Shaykh Mohammad (KSM) –, apoi oferă informații detaliate despre acțiunile, planurile, capabilitățile, organigrama, legăturile și compoziția la vârf a Al-Qaeda. Dar începând cu 4 august, timp de 20 de zile, este supus unor tehnici de interogare speciale, intensificate, inclusiv prin simularea controlată a înecului (waterboarding), ale cărui efecte sunt spasmele corporale și episoadele vomitive repetate. Timp de 266 de ore va fi ținut într-un sicriu sau, alternativ, într-o cutie care-i permitea să stea doar în poziția copilului. Însă raportul Senatului conchide, citând documente CIA, că valoarea informațiilor obținute nu s-a modificat cu nimic față de perioada anterioară utilizării interogatoriului agresiv, iar suspiciunea că ar deține informații despre viitoare atentate împotriva teritoriului SUA și, de fapt catalizatorul regimului intensificat, a rămas neconfirmată. Până și cea mai importantă informație care a condus ulterior la pista care se va sfârși prin raidul asupra fortăreței de la Abbottabad ar fi fost obținută de la Hassan Ghul înainte de expunerea acestuia la regimul de tortură. Acesta ar fi declarat atunci că Osama „foarte probabil se află undeva în zona Peshawar din Pakistan și că se știe că alături de el se află întotdeauna Abu Ahmed al-Kuwaiti”, curierul său.

Negarea valorilor democraţiei

Deja în spațiul public pare să se contureze un clivaj între cei care îi apără pe patrioții agenției (care și-au făcut datoria mizând pe o logică de tipul „scopul scuză mijloacele”) de atacurile oportuniste ale democraților cei răi. „O națiune atacată nu este un laborator pentru experimente morale elegante (...), ci trebuie protejată prin orice mijloace adecvate amenințării. (...) CIA a făcut tot ceea ce a putut, uneori stângaci, alteori cu cruzime, chiar greșit, uneori. Dar a fost un experiment de succes. Ne-a menținut în siguranță”, spune, în Washington Post, editorialistul conservator Charles Krauthammer. Dar ar fi o imensă eroare să vedem totul în nuanțe de alb și negru sau ca pe o ciocnire între dreapta și stânga. În definitiv, unul dintre cei mai vocali susținători ai publicării raportului și în general ai demersului coordonat de senatoarea Dianne Feinstein este chiar republicanul John McCain, care cu greu poate fi suspectat de sensibilități democrate sau simpatii pro-Obama. Mai mult, trecutul său de prizonier american torturat în închisorile nord-vietnameze îi oferĂ lui McCain o legitimitate și perspectivă singulare: „Cunosc din proprie experiență că abuzul asupra prizonierilor va produce mai degrabă informație proastă (...). Știu că victimele torturii vor oferi intenționat informații eronate (...). Știu că vor spune tot ceea ce torționarii lor vor să audă, dacă știu că astfel suferința lor va înceta. Mai presus de toate, știu că folosirea torturii compromite ceea ce ne distinge cel mai mult de inamicii noștri, credința că toți oamenii, chiar și inamicii capturați, sunt înzestrați cu drepturi fundamentale și care sunt protejate de convenții internaționale pe care în cea mai mare parte Statele Unite le-au elaborat”. Pentru McCain informația extrasă sub tortură nu este demnă de încredere. Chiar contestă argumentul suprem folosit de șefii CIA că pista care a condus la eliminarea lui Bin Laden se datorează „tehnicilor de interogare intensificată”. În cele din urmă, pentru a-și apăra valorile, o democrație nu o poate face devenind mai puțin democrație; iar, pentru a-și apăra valorile, nu poate să-și nege chiar valorile pe care insistă că le apără. Toată dezbaterea actuală „este despre noi. Este despre cine am fost, despre cine suntem și despre cine vrem să devenim. Este despre cum ne reprezentăm în lume”, spune McCain. Semnificativ este faptul că astăzi McCain vorbește exact ca Obama în aprilie 2009, când chiar de pe treptele CIA dădea publicității memo-urile torturii (documente care se vor afla la baza raportului Senatului): „Ceea ce face America specială este exact disponibilitatea de a ne menține valorile și idealurile, chiar și atunci când este greu, nu doar când este ușor, chiar și atunci când ne este frică și suntem amenințați, nu doar când este indicat să o facem. Este ceea ce ne face diferiți”, spunea atunci Obama.

Când devine tortura acceptabilă?

Și totuși, să nu uităm contextul. În documentarul realizat de Errol Morris, The Unknown Known, Donald Rumsfeld vorbește despre războiul împotriva terorii ca fiind primul război al secolului XXI, puțin înțeles, nefamiliar. El pare să descrie întocmai reacția establishmentului de securitate în zilele de după 11 septembrie, un Pearl Harbour contemporan, când o Americă instinctivă, însetată de răzbunare și totodată sub spectrul fricii unor atentate suplimentare începe să se comporte ca un gigant în beznă. În goana după informații care să-i ghideze drumul, totul era permis: suspendarea Convenției de la Geneva și chiar tortura deveniseră acceptabile.