Pe aceeași temă
Tunisia ne reaminteşte că regimuri ce par de neclintit, aşa cum părea şi regimul Ceauşescu, se pot prăpuşi într-o spirală accelerată.
Revolta tinerilor tunisieni va crea din interior o democraţie cu putere de exemplu sau va fi capturată şi deturnată în business as usual în zonă? Punctele de similitudine cu revoluţia română nu sunt puţine. Multe sunt şi speranţele pentru Tunisia. Aşteptări ce trebuie confirmate de tunisieni şi susţinute de comunitatea internaţională. Tunisia a inspirat deja mişcări în Algeria, Sudan, Iordania şi Egipt. Să fie vorba de un 89 african şi arab?
În 1974, portughezii ieşeau în stradă cu câte o garoafă, înlăturând paşnic regimul lui Salazar. De atunci, multe revolte populare ce au înlăturat regimuri autoritare au purtat nume de flori sau au fost pastelate în culori. În 2005, revoluţia cedrilor din Liban era ultima manifestare a fenomenului, până la recenta revoluţie a iasomiei din Tunisia. După cinci ani, criza actuală din Liban oferă puţine motive de optimism. Ce a început în Tunisia ca un protest economic şi social împotriva creşterii preţurilor şi a şomajului s-a transformat într-o mişcare cu revendicări politice care a înlăturat, cu preţul vieţii a zeci de oameni, regimul fostului preşedinte Ben Ali.
În Africa de Nord şi subsahariană, după entuziasmul şi promisiunile de reforme ale liderilor perioadei postcoloniale, reînnoite în anii 90, asistăm la un reflux democratic prin întărirea tendinţelor autoritare. Lideri, dintre care unii iniţial democraţi autodeclaraţi, se proclamă preşedinţi pe viaţă sau modifică Constituţia pentru a putea candida nelimitat (ca şi Ben Ali în 2002). Unii, precum Mugabe în Zimbabwe sau Museveni în Uganda, devin preşedinţi în fruntea unor mişcări armate de eliberare, pentru ca apoi să nu mai lase puterea: se consideră indispensabili pentru stabilitatea naţiunii lor. Mulţi dintre cei mai longevivi lideri politici ai lumii sunt africani. După Houphouët-Boigny în Coasta de Fildeş (33 de ani), Eyadema în Togo (38 de ani), Ghadafi deţine recordul de 42 de ani. Preocuparea lor cardinală e menţinerea la putere, care se transmite şi dinastic. În Togo, în 2005, după moartea lui Eyadema, fiul e ales preşedinte. Acelaşi model în Gabon. Între 1991 şi 2009, în Africa au avut loc 15 lovituri de stat.
Adevărul e că un regim autoritar se clădeşte şi se menţine greu. Nu e uşor să creezi o reţea de complicităţi prin distribuirea constantă de privilegii care să se infiltreze în întreaga societate pentru a te menţine la putere. Nu e uşor să îţi loializezi forţe de ordine suficient de robuste să prevină revolte populare, dar nu suficient de puternice să fie tentate să te înlăture. Deşi nu se duce lipsă de candidaţi, viaţa unui autocrat nu pare uşoară. Totul se poate nărui dintr-o dată, ca în Tunisia.
Tunisia ne reaminteşte că regimuri ce par de neclintit, aşa cum părea şi regimul Ceauşescu, se pot prăpuşi într-o spirală accelerată. Ca şi în Iran, tinerii au folosit Facebook, Youtube şi alte reţele de socializare pentru a comunica şi mobiliza. Prin intermediul Internetului au circulat şi telegramele WikiLeaks, în care erau dezvăluite corupţia şi nepotismul din interiorul regimului Ben Ali. Opulenţa liderilor a putut fi verificată de tunisienii ce au devalizat casele părăsite ale familiei conducătoare şi acoliţilor săi. Senzaţia trebuie să fi fost similară cu cea a românilor care vedeau că salamul cu soia şi nechezolul plătiseră robineţi de aur şi candelabre de cristal în casele nomenclaturii. Poate asta dă de gândit detractorilor WikiLeaks.
Şansa Tunisiei e imensă. Poate fi emblematică: o ţară arabă unde democraţia participativă ar prinde rădăcini în sol musulman, nu prin intervenţie străină precum în Irak, ci şi printr-o pulsiune endogenă. Tunisia poate fi un stimulent pentru ţări arabe sau africane care au ales calea democratizării graduale să menţină acest curs şi să se deschidă spre pluralism şi domnia legii.
Rămâne de văzut dacă revoluţia tunisiană - începută de tineri tot în decembrie, mediatizată, ca şi revoluţia română, aproape în direct - nu va fi confiscată sau deturnată, în ciuda unei variante locale în derulare a Pieţei Universităţii şi Punctului 8 de la Timişoara. Un semn bun este intransingenţa cu care tunisienii refuză ca foşti acoliţi ai Ancien Régime să rămână la putere într-un guvern de uniune naţională. Reţeta Frontului de Salvare Naţională, care cuprinde şi lideri ai opoziţiei, se bazează pe lipsa de organizare inevitabilă a dizidenţilor din exil şi a mişcării de stradă, după ani de neputinţă a exprimării politice în afara partidului-stat.
Construirea legitimităţii se face prin nivelare: „foştii“, prezumat indispensabili noii ordini, se asociază într-o primă etapă cu o parte a mişcării de stradă, devenind „noii“. Lipsa de experienţă a tinerilor din stradă şi riscul destabilizării sunt argumentele, ca şi în România anilor 90, pentru menţinerea în sfera puterii a „foştilor“, prin cooptarea, discreditarea şi înlăturarea treptată a opoziţiei. Foştii miniştri tunisieni au demisionat din partidul de guvernământ, oferindu-se ingenuu să rămână în noul guvern. Un asalt nonşalant asupra bunului simţ.
Eşaloanele imediat inferioare vârfului puterii s-au metamorfozat şi ele, controlând în continuare instituţiile publice. Şi ei au suferit şi au fost asupriţi. Probabil doar familia dictatorului s-a bucurat de privilegii. Disimularea culpei şi convertirea „foştilor“ are loc printr-un dublu mecanism: relativizarea abuzurilor din trecut, prin trecerea lor în contul exclusiv al camarilei liderului suprem şi inventarea indispensabilităţii experienţei aparatului en place.
„Foştii“, convertiţi dis-de-dimineaţă, chiar în zorii noului regim, pretind că dacă îşi ard carnetele de membri de partid îşi pot pune cunoştinţele imaculate în slujba poporului pe care au fost împiedicaţi până acum să îl slujească. Loialitatea faţă de fostul regim era formală. Trecutul nu mai e aşa important sub imperativul preocupării pentru viitor: atenţia trebuie îndreptată spre evitarea vidului de putere. O frică indusă artificial, din moment ce populaţia nu a făcut decât să îşi reia dreptul suveran primar, negat prin simulacrul unor alegeri (Ben Ali a fost reales a cincea oară în 2009), de a-şi schimba conducătorii abuzivi şi corupţi care nu onorau contractul social fondator. Decenţa, dacă nu vinovăţia, ar trebui să impună retragerea „foştilor“ pentru un timp din viaţa publică. Este exact ce vor tunisienii şi au cerut şi românii după 1989. Nimeni nu a cerut în Tunisia represalii asupra „foştilor“, ci doar asumarea responsabilităţilor legale şi morale.
Donatorii, ţările vecine, organizaţiile regionale şi internaţionale aşteaptă să vadă încotro se îndreaptă cursul schimbării, cântărind încurajările. Rămân însă preponderent preocupaţi de stabilitate. Deşi probabil exagerat, spectrul radicalismului islamic nu e iluzoriu. Oprimarea opoziţiei în multe ţări musulmane nu a lăsat spaţiu pentru alternative politice, creând în schimb un culoar liber pentru fundamentaliştii religioşi. Aceasta s-a petrecut adesea cu complicitatea democraţiilor occidentale care, după răsturnarea autocraţilor, devin brusc preocupate de cine îi va înlocui. Trocul a fost adesea acceptat explicit de Occident: stabilitate în locul libertăţii. Confiscarea „schimbării“ de foşti-deveniţi-actuali pare să nu fie atât de tulburătoare precum confiscarea revoluţiei de către islamişti. O continuitate ce sacrifică tot democraţia, dar la un preţ evaluat mai mic.
Tunisia ne întăreşte impresia că orice dictator are un plan de evacuare. Cu elicopterul sau avionul. Evident, şi cu carnetul de cecuri al băncii din străinătate şi eventual cu lingouri de aur la purtător, precum prevăzătorul fost preşedinte tunisian. La fel, ar trebui să existe şi un plan de ajutorare pentru sprijinirea aspiraţiei oamenilor din regimuri postautoritare spre libertate şi demnitate. Şansa de regenerare morală a Tunisiei trebuie să acţioneze ca un antidot pentru cinismul şi indiferenţa ce acompaniază atitudinea faţă de Africa, prea fatalist asociată cu continentul loviturilor de stat şi al autoritarismului.
Datorită proximităţii, legăturilor şi interesului direct, UE ar trebui să joace rolul central în sprijinirea tranziţiei Tunisiei spre o democraţie autentică. Ce altă ocazie mai bună pentru noua şefă a diplomaţiei europene să demonstreze consecvenţa Uniunii? Un sprijin masiv al UE pentru organizarea de alegeri credibile, rearticularea responsabilă a instituţiilor statului şi redresarea economiei tunisiene ar valora mai mult decât conferinţele despre cooperare în zona euro-mediteraneană. Tot aşa cum ar trebui să se implice mai decisiv în sprijinirea democratizării şi stabilităţii vecinătăţii estice, dacă vrea să fie un factor regional de iradiere benign. Cu susţinere internaţională, avertismentul dat de Tunisia regimurilor autocratice ar putea pune presiune asupra reformării guvernelor din zonă, mai ales că unele trec prin crize economice similare. Multe vor încerca însă doar să câştige timp până trece valul. Şi au văzut mai multe valuri trecând.
În medicina naturistă, printre beneficiile iasomiei se numără şi efectul cicatrizant. Iasomia este recomandată şi în terapia antidepresivă, infuzând optimism şi euforie. Revoluţia iasomiei din Tunisia ar putea revitaliza societatea, conferind încredere afrodisiacă în capacitatea metabolismului regiunii de a se regla la tensiunea arterială democratică. //
22 ianuarie 2011, Khartoum
Opiniile exprimate de autor în acest articol îl angajează exclusiv în calitate personală.
Taguri: Tunisia, Africa, Sudanul de Sud, revolutia de iasomie, democratii tinere.
