Pe aceeași temă
Deconstrucţia statului kemalist, în forma sa de după 1982, este în mare parte şi realizarea Europei.
La 29 iulie, într-un gest fără precedent în istoria Turciei moderne, şefii armatei de uscat, ai marinei şi forţelor aeriene au demisionat, cerând trecerea în rezervă. „Protestul“ lor vine la scurtă vreme după ce formaţiunea premierului Recep Tayyip Erdoğan, Partidul Dreptate şi Dezvoltare (AKP), care domină din 2002 scena internă, a câştigat alegerile parlamentare pentru a treia oară consecutiv. Deşi motivul imediat îl reprezintă dezacordul dintre aceştia şi guvern cu privire la o serie de numiri în poziţii cheie din armata turcă, demisiile celor mai înalţi ofiţeri din ierarhia establishmentului turc reprezintă vârful icebergului unei competiţii pentru putere între elitele seculare kemaliste şi cele conservatoare, inspirate de Islam. Obiectivul ei? Colonizarea şi formatarea statului.
Într-un fel, asistăm la o lovitură de knock-out dată în plină figură, cu toată legitimitatea democratică şi binecuvântarea voinţei populare, unui sistem perceput până nu demult drept custodele moştenirii kemaliste. Simbolic, „exitul“ generalilor semnalează retragerea definitivă a armatei în cazărmi. Zilele în care militarii obişnuiau să se amestece discreţionar în politica şi administrarea statului au trecut. Este amurgul unei epoci. Statul nu mai este unealta armatei, ci aceasta devine subordonată „stăpânilor civili“. De altfel, de ceva timp, o lustraţie sistematică fusese declanşată de Guvernul Erdoğan pentru a curăţa rândurile armatei de generaţia kemalistă: mai bine de 250 de militari, dintre care 173 generali activi, amirali, ofiţeri de rang inferior au fost arestaţi pentru complot împotriva guvernului civil.
Totul a început cu aproape 10 ani în urmă. Interesant este că amputarea acestui reflex intervenţionist al armatei în politica internă este în mare parte un spectacol produs de Uniunea Europeană. Cel puţin, UE a oferit pretextul, iar AKP a implementat directivele Bruxellesului. Altfel, deconstrucţia statului în care armata se afla deasupra legii era o condiţie imperativă pentru ca Turcia să se califice pentru maratonul aderării la Europa comunitară. Pentru Bruxelles, această „revoluţie democratică“ era un capitol în sine, care trebuia bifat înaintea tuturor celorlalte 31. Un raport european, din martie 2003, oferă un instantaneu fotografic obiectiv asupra Turciei de dinaintea „lustraţiei kemaliste“. De fapt, întreaga fiolosofie kemalistă, cu teama sa exagerată faţă de subminarea integrităţii statului turc, cu accentul naţionalist pe omogenitatea culturii turceşti, cu rolul discreţionar alocat armatei, cu atitudinea rigidă faţă de religie, era considerată, in corpore, incompatibilă cu membershipul UE.
În consecinţă, Bruxellesul cerea reforma statului în sensul creionării unui sistem decizional în întregime plasat sub autoritatea civililor aleşi democratic, complementar cu distrugerea pârghiilor de putere care asigurau hegemonia militarilor asupra statului. Prin Constituţia din 1982 (în vigoare până astăzi), militarii îşi creaseră o serie de pârghii instituţionale menite să le asigure monopolul asupra „domeniului statului“. Se inventaseră Consilii pentru reglementarea mediei audio-vizuale şi a învăţământului după chipul şi asemănarea moştenirii kemaliste, dominate de reprezentanţi ai armatei. Bugetul armatei era în afara oricărui control parlamentar. De departe cea mai importantă instituţie era Consiliul Naţional de Securitate condus de preşedintele republicii şi format din 4 reprezentanţi ai guvernului şi 5 ai armatei. Secretarul general era întotdeauna un general plin sau un amiral. Consiliul de Miniştri era obligat să implementeze cu prioritate deciziile Consiliului Naţional de Securitate, ale cărui responsabilităţi mergeau până la „determinarea măsurilor considerate necesare pentru a proteja ordinea constituţională şi pentru a orienta naţiunea turcă spre obiectivele definite de gândirea lui Atatürk“. În cele din urmă, staţia finală pentru demersul Bruxellesului nu era decât o nouă Constituţie, ferm aşezată pe o fundaţie europeană, democratică, hotărât antikemalistă.
Pentru mulţi observatori, însă, un stat modelat după criteriile de la Copenhaga făcea inutil „corsetul militar“, tocmai prin constituţionalizarea dezideratelor principale ale moştenirii kemaliste: un stat secular şi occidental.
Dar ce explică succesul electoral al AKP? Pentru armată, statul trebuia să rămână fidel credinţelor şi traiectoriei trasate de părintele fondator: Mustafa Kemal Atatürk. Cu alte cuvinte, o administraţie care promova o formă militantă de secularism, capabilă să dizolve şi să asimileze identitatea celorlalte minorităţi în numele unui naţionalism turc, ancorând întregul pachet de partea justă a istoriei, în Occidentul prosper şi modern. Orice derapaj sau dezechilibru islamist, religios şi retrograd era imediat sancţionat de armată, cel mai probabil printr-o lovitură de stat militară. În timp însă, formula modernizării de sus în jos preferată de elitele kemaliste s-a împotmolit în propria inerţie. Managementul economiei era unul în care statul planifica totul de la centru, hotărând cine ce producea. Preţul acestei abordări a fost limitarea şi, nu în cele din urmă, sufocarea dezvoltării naturale a sectorului privat şi a liberei iniţiative. În timp, a devenit destul de evident că politica şi guvernarea nu sunt tocmai punctul forte al armatei. Aceasta nu este un bun manager. În cele din urmă, mentalitatea rămâne una de cazarmă, iar filtrul de interpretare profund ideologizat. În consecinţă, în timp ce este eficientă în chestiuni administrative, care pot fi rezolvate prin disciplină şi organizare, aspecte în care armata excelează, atunci când vine vorba de chestiuni mai complicate legate de guvernarea politico-economică, armata a eşuat. Pe de altă parte, modernizarea kemalistă cu secularismul radical nu a pătruns în Turcia profundă, unde masele rurale şi-au conservat pioşenia religioasă, rămânând prin excelenţă o trăsătură a establishmentului birocratic şi a marilor oraşe.
Pe acest fond, al delegitimării treptate a centrului kemalist secular, ajunge la putere, în 2002, AKP, promotorul unui capitalism antreprenorial agresiv, dar în acelaşi timp pios, conservator şi, poate cel mai important ingredient, inspirat de Islam. Acest mix de capitalism pragmatic, combinat cu o morală publică inspirată de Islamul moderat, i-au asigurat succesul, cu precădere în rândul electoratului alienat de centrul kemalist. AKP respingea programatic parohialismul kemalist, îmbrăţişând globalizarea şi forţele pieţei libere, complementar cu relaxarea controlului statului asupra economiei. Efectul a fost tectonic, conducând la apariţia unei noi clase mijlocii de antreprenori activi la nivel global, dar conservatori din punct de vedere social. „Procesul a schimbat profund imaginea Turciei. Dacă mergi în oraşe precum Kayseri sau Gaziantep, în centrul şi estul Anatoliei, vei fi impresionat de ritmul şi profunzimea dezvoltării industriale, precum şi de modul cum se prezintă oraşele, în ansamblu, cu lanţuri hoteliere internaţionale, locuinţe sociale îngrijite, parcuri mari şi centre vechi restaurate. În anii ´80, nicio persoană cu capul pe umeri nu ar fi putut să prevadă o schimbare atât de radicală care avea să transforme producătorii din micile oraşe în mari oameni de afaceri“, crede Kerem Oktem, un observator al transformării Turciei din ultimii 20 de ani. Această nouă clasă de mijloc, periferică, privată, prosperă, favorabilă democraţiei şi pieţelor, diferită de elita centrului dependent de statul kemalist, a devenit coloana vertebrală şi electoratul natural al AKP.
Retroactiv, palmaresul unui deceniu de guvernare sub egida AKP este exemplar: PIB-ul Turciei a crescut de la 192 de miliarde de dolari la 640 de miliarde de dolari în 2009, transformând Turcia în a 16-a economie a lumii. Venitul pe cap de locuitor s-a triplat, iar exporturile au crescut semnificativ de la 28 de miliarde de dolari în 2000 la 132 de miliarde de dolari, 8 ani mai târziu. Deceniul AKP contrastează semnificativ cu marasmul politic al anilor ´90, marcat de coaliţii guvernamentale ineficiente care împinseseră ţara pe marginea colapsului economic. „De-a lungul celor zece ani, guvernul AKP a reuşit să ofere două lucruri esenţiale: o relativă stabilitate politică, dublată de rate ridicate de creştere economică. Datorită unui amestec de politici de succes privind creşterea economică, a operelor de caritate islamice şi a redistribuirii, numărul oamenilor care trăiesc la limita sărăciei s-a redus considerabil“, spune Kerem Oktem. Nu e de mirare că AKP a triumfat în toate ciclurile electorale din ultimul deceniu.
Ceea ce vedem astăzi sunt ultimele secvenţe ale unei bătălii pentru supremaţie politică între premierul Erdoğan şi avanpostul vechiului nucleu kemalist şi secular, armata. Sub presiunea Uniunii Europene, AKP şi Erdoğan par să-şi fi adjudecat definitiv victoria. Noua constituţie va legifera în curând, cu binecuvântarea voinţei populare, parastasul statului kemalist. //
