Pe aceeași temă
Deşi Habarovsk pare să fie, din capul locului, o alegere foarte puţin tentantă pentru o mare reuniune internaţională, aici, la o distanţă de 9 fusuri orare şi 11 ore de zbor faţă de Bruxelles, au decis liderii de la Moscova să găzduiască ultima reuniune la vârf Uniunea Europeană–Rusia.
Nimeni nu se îndoieşte asupra semnalelor pe care a dorit să le transmită astfel Rusia liderilor europeni, organizând în această manieră prima întâlnire la vârf între cele două părţi, după ce anul trecut una similară a fost suspendată din cauza conflictului ruso-georgian. Uniunii Europene trebuiau să i se reamintească două lucruri: 1) Federaţia Rusă e cea mai mare ţară de pe glob; 2) China, aflată la doar 30 de kilometri distanţă de Habarovsk, putea reprezenta o foarte bună alternativă pentru livrările de energie şi de materii prime, care ar putea fi, la o adică, deturnate dinspre Occident.
Dar despre ce s-a discutat la Habarovsk? Pentru că, în final, în afara faptului că reuniunea a avut loc şi că la invitaţia preşedintelui Medvedev oaspeţii europeni s-au bucurat joi de o croazieră pe Amur, nu s-a convenit nimic semnificativ. Corespondentul BBC, Richard Galpin, nota că diviziunile dintre UE şi Rusia par să fie în prezent mai mari decât oricând şi că, la sfârşitul reuniunii, nu s-a înregistrat niciun fel de progres în vreuna dintre chestiunile majore.
Dacă ar fi să ne luăm după analizele şi comentariile găzduite de o parte din presa românească, unul dintre subiectele majore de pe agenda conferinţei ar fi trebuit să fie şi contenciosul Bucureşti–Chişinău. S-a ajuns aici după ce un consilier al lui Dmitri Medvedev, Serghei Prihodko, a acuzat statele UE că „au întors privirea“, în timp ce „forţele speciale româneşti foloseau un număr de metode pentru a provoca dezordine“. S-a vorbit chiar despre faptul că demararea unor lucrări de modernizare a aeroporturilor de la Mărculeşti şi Tiraspol ar putea fi un indiciu al unei posibile agresiuni armate contra României, făcându-se o paralelă cu lucrările de consolidare ale unor poduri de pe rutele care leagă Federaţia Rusă de Osetia de Sud şi Abhazia, care au precedat incursiunea trupelor ruseşti în Georgia în vara anului 2008.
Ei bine, dacă veţi parcurge depeşele trimise de la Habarovsk agenţiilor de presă, nu veţi găsi aproape nimic care să alimenteze acest gen de speculaţii. Chestiunea României nu este nici măcar amintită. Ceea ce nu înseamnă deloc că Rusia nu a transmis semnale majore de nemulţumire Bruxellesului, privind demersurile Uniunii de a consolida legăturile politice şi economice cu ţările cuprinse în aşa-numitul Partenariat Estic, respectiv Ucraina, Georgia, Belarus, Armenia, Azerbaidjan şi Moldova, toate aflate într-un spaţiu pe care Kremlinul îl consideră a fi în sfera sa de influenţă. „Nu dorim ca Parteneriatul Estic să se transforme într-un parteneriat împotriva Rusiei, după cum nu dorim ca acest partenariat să consolideze legăturile unor state cu atitudini antiruseşti cu alte state europene“, a precizat la conferinţa de presă comună de la sfârşitul reuniunii de la Habarovsk preşedintele Dmitri Medvedev, făcând o aluzie cât se poate de transparentă mai ales la Georgia.
Însă acest tip de declaraţii nu aduce nimic nou în retorica Kremlinului. Paranoia încercuirii Rusiei de către state ostile, inoculată probabil de cercurile militare şi de serviciile secrete şi promovată deschis în mod public ca linie de propagandă oficială de liderii de la Moscova, cu precădere de Vladimir Putin, dar mai nou şi de Dmitri Medvedev, nu e deloc de dată recentă. Frustrată de statutul dat de ponderea sa relativ modestă în plan economic şi de evidenta eroziune a puterii sale militare, Federaţia Rusă nu scapă niciun prilej de a supralicita cărţile de care dispune: controlul unor importante fluxuri energetice (care asigură un sfert din necesarul de energie al UE şi o parte importantă din cel de materii prime) şi posibilele efecte intimidante ale unor declaraţii belicoase, de genul celor făcute şi la adresa României în contextul evenimentelor din Republica Moldova. De pildă, cu prilejul amplei şi intimidantei parade militare organizate de 9 mai în Piaţa Roşie, care a costat aproape 100 de milioane de dolari, Dmitri Medvedev a ţinut să spună că „lecţiile războiului antinazist sunt cât se poate de relevante şi astăzi, când forţe din afară sunt interesate să se lanseze în aventuri militare“.
În plus, pe video-blogul său, el a ţinut să avertizeze asupra încercărilor de falsificare a istoriei de către fostele state sovietice, anunţând că, în curând, oricine va contesta versiunea oficială rusă asupra celui de-al doilea război mondial sau va aduce în discuţie „ocupaţia sovietică“ riscă să fie urmărit în justiţie în Federaţia Rusă.
Acest context explică de ce declaraţiile agresive venite de la Moscova trebuie văzute mai degrabă ca mişcări tactice ale Kremlinului decât interpretate stricto-senso. Pentru că, în ciuda retoricii agresive destinate parte consumului intern, parte celui extern, liderii ruşi ştiu foarte bine să aprecieze riscurile imense ale oricăror încercări de a pune în practică ameninţările verbale în cazul unui stat care este, totuşi, membru NATO şi UE. Ceea ce înseamnă că, dacă nu realizăm limitele şi ţinta reală a unui evident joc de imagine al Rusiei, riscăm să isterizăm inutil şi contraproductiv opinia publică românească. //
