Pe aceeași temă
Ce tip de putere va fi si ce rol va juca UE intr-o lume multipolara? UE va fi o putere de esalonul doi, predispusa la crize interne, o putere care pare sa reproduca vulnerabilitatile structurale ale Imperiului Austro-Ungar de secol XIX: incercuita, poligama din punct de vedere geopolitic si predispusa la dependenta in raport cu vecinii mai puternici. O uniune multinationala este in mod fundamental diferita de celelalte mari puteri. Succesul sau intern si extern depinde de actiunile si vointa celorlalte mari puteri. Fatalismul strategic al UE, vazut prin prisma experientei Imperiului Habsburgic de secol XIX, poate fi rezumat astfel: fragmentare interna + declin relativ = dependenta geopolitica.
Fragmentare interna
Ca si Austro-Ungaria secolului XIX, UE este formata din multipli actori politici, cei mai multi plasati in orbita geostrategica a unei puteri externe. De altfel, exista numeroase afinitati strategice intre puterile mici si mijlocii din interiorul proiectului european si marii actori geopolitici din afara (Statele Unite si Rusia). Pentru Austria, acestea erau Germania si Rusia.
In ultimii ani, Moscova a practicat o forma de coercitie bilaterala pentru a submina sistematic din interior proiectul european. S-a urmarit crearea unor legaturi de dependenta permanenta (si asimetrica) care vor putea bloca emergenta Europei ca un actor geopolitic unitar sau care vor putea, la nevoie, submina acele politici europene comune care lovesc interesele Moscovei. La fel cum Moscova doreste astazi fragmentarea UE prin cultivarea unor parteneriate privilegiate cu state puternice, precum Germania, dar si cu fostii sateliti, precum Slovacia si Bulgaria, Rusia tarista submina monarhia habsburgica prin cultivarea unor relatii privilegiate cu grupuri proruse din interiorul Imperiului (cehii, slavii de sud si rutenii).
Insa, pe fond, problema Europei institutionalizate este de natura structurala. Statele membre au urmarit dintotdeauna sa atraga sprijinul unor patroni politici externi in scopul consolidarii propriei pozitii in interiorul balantei de putere intraeuropene: statele Europei Centrale, Marea Britanie si statele scandinave sunt state atlantiste; inima Europei (Germania, Franta) si statele din sfera lor de influenta considera eurasianismul ca fiind un avantaj. Aceste forte bidirectionale vor continua sa lucreze impotriva oricarui consens strategic paneuropean. A supravietui acestor forte de sens opus este posibil numai intr-un mediu international deosebit de permisiv. Celelalte mari puteri trebuie sa vrea ca Europa institutionalizata sa existe. In sens minimal, asta inseamna sa nu actioneze premeditat impotriva coeziunii interne a proiectului comunitar. Celelalte mari puteri isi vor modera tentatia de a submina politica externa si de securitate comuna europeana numai daca vor vedea beneficii semnificative din existenta acestui actor geopolitic poliglot. Europa poate relua destinul strategic al Austro-Ungariei. In epoca, aceasta era considerata o necesitate (Metternich) - un agent de stabilizare de neinlocuit si fara de care balanta de putere continentala nu ar fi putut functiona; rolul era acela de a umple un vacuum geopolitic potential instabil, moderand prin existenta sa apetitul teritorial al marilor puteri (Germania si Rusia).
Declin relativ
Dar, pentru a-si asigura statutul de puteri necesare, Austro-Ungaria si UE trebuie sa fie cu adevarat puternice, cat mai putin vulnerabile. Declinul geopolitic este o provocare pentru orice mare putere, insa este, in mod special, deosebit de periculos pentru un stat multinational. Pe parcursul secolului XIX Austria a cunoscut o panta descendenta de declin geopolitic (economic, militar, demografic) si care finalmente a plasat-o intr-o permanenta conditie de "maretie geriatrica" in raport cu celelalte mari puteri. Efectele acestui declin relativ au condus la o erodare a capacitatii de a actiona independent, pe fondul accentuarii dependentei de ceilalti poli. Ambele simptome sunt vizibile astazi la nivelul Uniunii Europene. In multipolaritatea secolului XXI, UE are destule sanse pentru a deveni una dintre cele mai slabe puteri si, in anumite dimensiuni, cea mai slaba putere. Din punct de vedere militar, UE cheltuieste doar 1,7% din PIB pentru aparare (fata de 3,6% in Rusia si 4% in Statele Unite). Se estimeaza ca in 2050 ponderea economiei UE va reprezenta numai 12% din economia globala, fata de 20,3% cea a SUA sau 24% cea a Chinei. Ratiunea acestui potential declin geopolitic european este in mare masura demografic: populatia UE va scadea cu 30 de milioane, in timp ce populatia SUA va creste cu 116 milioane. Nu numai ca o astfel de Europa va fi incapabila sa conduca sistemul international, dar ceea ce se trece mult prea usor cu vederea este ca deficitul sau de "hard power" va limita semnificativ potentialul de "soft power". Sa ne imaginam UE peste 10 ani, incercand sa gestioneze de una singura o problema majora globala. Daca un alt tsunami ar devasta din nou Pacificul de Sud, absenta capacitatilor expeditionare (de transport strategic) ar bloca UE sa devina un actor relevant. In cazul nuclearizarii Iranului, Bruxellesul nu ar dispune de un capital de presiune credibil pentru a intimida Teheranul sau pentru a-l determina sa-si modifice politicile regionale. In cazul unui acord de pace intre Israel si Palestina, niciuna dintre parti nu ar dori ca UE sa fie unicul mediator sau garant al aranjamentului de pace.
UE nu are la dispozitia sa optiunea neutralitatii geopolitice. Nu poate fi o Elvetie uriasa. Dupa cum ne-a aratat istoria Imperiului Habsburgic, o mare putere aflata in declin, dispusa geografic intre doi poli activi geopolitic, nu poate ramane in afara jocului. UE pare sa reproduca fatalismul Austriei de secol XIX: existenta sa va fi vizualizata fie ca o necesitate geopolitica, fie ca un obstacol. Iar vecinii mai puternici vor cauta sa manipuleze in propriul beneficiu clivajele unei astfel de constructii. Mai devreme sau mai tarziu (fragmentata intern, dezarticulata si in declin), o astfel de putere multinationala va fi fortata sa graviteze intr-o zona de dependenta strategica fata de unul dintre polii relevanti ai sistemului. Spre sfarsitul secolului XIX, confruntata cu o disparitate de putere tot mai mare, pe fondul unei Rusii tot mai agresive, Viena a devenit din ce in ce mai dependenta de Germania pentru a-si sustine pozitia in balanta de putere continentala. Austriei ii lipsea de fapt un activ strategic pe care Germania il avea din abundenta: puterea militara.
Dependenta geopolitica
Intrebarea este: spre care dintre cei doi poli va pivota Europa institutionalizata? Competitia geopolitica pentru orientarea strategica a Europei este departe de a avea un castigator. Suntem tentati sa credem ca America este optiunea naturala a UE. Insa istoria secolului XIX ne arata ca dependenta strategica de un vecin mai puternic ii confera acestuia o parghie esentiala in exercitarea unui control sistematic asupra comportamentului unui actor geopolitic vulnerabil. Parghia pe care Rusia o detine asupra unor state membre cheie ale UE poate slabi ireversibil atlantismul ca orientare strategica in Europa. Pe acest fundal, pentru multe state europene, Rusia devine mai atractiva. Motivul este simplu: resursele energetice si, de fapt, capitalul de santaj energetic pe care Moscova il detine raspund unor interese si nevoi imediate, mai urgente pentru cetatenii europeni decat virtuala umbrela de securitate militara furnizata de catre Statele Unite.
Un recent raport al Ministerului suedez al Apararii considera ca, intre 1992 si 2006, Moscova a folosit energia ca instrument politic de 55 de ori. De altfel Rusia nici nu trebuie sa suspende alimentarea cu energie a Europei; pentru multe dintre statele membre, imperativul unei aprovizionari permanente cu energie, ca de-altfel si relatiile economice privilegiate cu Rusia, reprezinta o componenta de descurajare suficient de puternica pentru a nu promova politici care sa loveasca in interesele Moscovei. In aceste conditii, in decembrie 2007, un raport al European Council on Foreign Relations considera ca 16 dintre cele 27 de state membre ale UE formau un asa-numit grup informal de lobby pro-Moscova. Balanta de putere pare sa se incline in favoarea Rusiei: cele 16 state partenere (care detin relatii economice privilegiate cu Moscova) controleaza 211 voturi in Consiliul European (fata de 134 detinute de cele 11 state atlantiste) si 463 de locuri (fata de cele 269) in Parlamentul European.
Din acest grup face parte si Germania - cel mai important actor geopolitic european, cel mai mare contributor la bugetul UE si cel mai bun prieten al Rusiei in interiorul proiectului comunitar. Astazi, Germania este cel mai mare partener comercial al Rusiei, cea mai mare piata energetica si, de fapt, fereastra prin care Rusia s-a infiltrat politic chiar in inima procesului decizional al UE. Efectele nu au intarziat sa apara: Berlinul s-a opus initiativelor SUA de a oferi MAP-ul Ucrainei si Georgiei, a respins eforturile de liberalizare a pietei energetice europene, a refuzat desfasurarea unei misiuni de pace a UE in Republica Moldova. Kremlinul pare sa influenteze din ce in ce mai mult agenda de politica externa a statelor europene si chiar sa defineasca regulile jocului. Capitalul de presiune energetica al Moscovei a functionat fara fisura in timpul crizei georgiene, cand state pivot ale UE au evitat sa se alature pozitiei dure a Washingtonului. Dupa cum a precizat ministrul de Externe al Frantei, Bernard Kouchner: "sanctiunile impuse de furnizori sunt foarte diferite de cele impuse de catre cei care se gasesc la celalalt capat si care nu pot inchide robinetul". Liderii rusi speculeaza pur si simplu un set de oportunitati structurale, oferite pe fondul tranzitiei la multipolaritate. Este foarte putin probabil ca, in aceste conditii, sa rezulte traditionala Europa gaullista dorita de comentatorii conservatori. O imagine mult mai sugestiva ar fi sa proiectam comportamentul recent al Germaniei (foarte sensibil la interesele Moscovei) la scara europeana. Din punct de vedere geopolitic, Europa institutionalizata s-ar putea transforma intr-un pol de putere negationist care, fara a respinge pe fata obiectivele SUA, totusi nici nu va dori sa-si asume riscuri semnificative pentru a le sprijini. Rolul sau ar putea fi cel de amortizare si tergiversare a initiativelor strategice americane impotriva Rusiei, dar fara a furniza o alternativa viabila leadership-ului exercitat de Washington. Provocarea pentru Statele Unite este o Europa mult prea slaba si dependenta de un actor din afara lumii euro-atlantice. Totodata, pentru America miza pe termen lung este simpla: sa se asigure ca, atunci cand va exista o Europa unita, aceasta sa reflecte, mai ales la nivelul politicilor asumate, interese euro-atlantice fundamentale. Pe termen scurt, Washingtonul poate insa aplica o strategie de tip Bismarck, scopul fiind acela ca balanta de putere din interiorul proiectului european sa se incline in avantajul statelor de orientare atlantista. Prioritatea administratiei Obama ar trebui sa fie cultivarea unui nucleu de state atlantiste capabile sa influenteze procesul decizional european in sensul adoptarii unor politici publice care sa reflecte interese euro-atlantice. Contrar opiniei generale, istoria este departe de a fi luat sfarsit in Europa. Ne aflam la inceputul unei noi competitii strategice pentru sufletul si inima Europei. Rezultatul ramane unul deschis. Intre timp, trebuie sa renuntam la certitudinile trecutului si mai ales la aceea ca Europa va ramane intotdeauna atlantista.
* Director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington D.C., un think-tank dedicat studiului Europei Centrale.
Adaptare de Octavian Manea dupa Perhapsburg, aparut in The American Interest, noiembrie/decembrie 2008
