Un Havel mereu actual

Săptămâna trecută a stat sub semnul aniversării a 75 de ani de când s-a născut Václav Havel. Dramaturg, disident, preşedinte, Havel rămâne o personalitate simbol al schimbărilor politice din noiembrie 1989.

Recitindu-l astăzi pe Havel, rămâi uluit de cât de proaspete rămân multe dintre gândurile sale. Interviurile, eseurile, discursurile şi însemnările din jurnalele sale decupează instantanee profund actuale şi care, în spiritul lor, reunesc lecţii extrem de relevante pentru timpurile noastre. Oare de ce? Foarte probabil pentru că a crezut tot timpul într-o grilă strictă de valori, într-o etică universală ostilă puterii, străduindu-se cu religiozitate să o slujească, deopotrivă, în condiţia sa privată, dar mai ales în sfera publică. Cheia universului havelian stă în credinţa fermă într-o „ordine morală ancorată metafizic în infinit şi veşnicie“, aflată deasupra statului. De altfel, raţiunea şi comportamentul statului - în dimensiunea lui juridică, economică, politică - „ar trebui să decurgă din ea şi nicidecum să caute tertipuri cum să ocolească imperativele ei“.

Primăvara arabă

Nu poţi, fie şi pentru o clipă, să nu te gândeşti la spiritul havelian care a marcat parcă, din primul moment, „Primăvara Arabă“. Retroactiv, protestul vânzătorului ambulant din Tunisia (altfel, scânteia care a declanşat un tsunami geopolitic) rezonează intim, creând parcă un arc peste timp cu lumea cenuşie, underground a Europei Centrale, unde Havel însuşi, inspirat de jertfa lui Jan Palach (cel care în 1969 protesta împotriva regimului dându-şi foc), scria despre „puterea celor fără de putere“. În cele din urmă, Mohammed Bouazizi aminteşte de condiţia „aprozaristului“ havelian, gestul său semnalând puterii că nu îi este frică şi că este gata să rupă lanţul conformismului şi al supunerii. Că obedienţa sa faţă de putere a luat sfârşit. A fost momentul în care ţesutul minciunii oficiale, dar şi teama care încorseta societatea s-au destrămat, lăsând să se întrevadă briza „vieţii în adevăr“.

Mai mult, arhitectura intelectuală a doctrinei sub care s-a desfăşurat intervenţia NATO în Libia nu este o invenţie a lui David Cameron sau Nicolas Sarkozy. Nu a fost creată peste noapte. Dimpotrivă, pe parcursul anilor 90 şi până astăzi, Václav Havel a pledat în sprijinul „responsabilităţii de a proteja“ individul. Deşi un om conciliant, orientat spre mediere şi compromis, totuşi, „toleranţa are limitele ei, pe care dacă le-aş depăşi ar însemna să îmi trădez propriile principii, să mă trădez pe mine însumi“. În epocă, a susţinut intervenţia în Bosnia-Herzegovina şi pe cea în Kosovo. Atunci când statul eşuează în responsabilitatea sa primară (să-şi protejeze cetăţenii), aceasta se transferă, în principiu, comunităţii internaţionale. Chiar cu preţul încălcării suveranităţii naţionale. În cele din urmă, protejarea individului „este o obligaţie superioară respectului faţă de stat. Statul este o operă umană, omul este o operă divină“, spunea Havel.

Dar dacă decapitarea unei tiranii de 42 de ani a fost totuşi partea cea mai uşoară? Detronarea unui regim dictatorial este, în sine, dificilă, însă stabilizarea şi construirea unui guvern funcţional este, uneori, sisifică. Dar şi aici experienţa preluării puterii de către Havel este elocventă. Peste noapte, revoluţionarii s-au trezit în carlinga guvernării. Şi totuşi, oricât de compromisă ar fi fost birocraţia „vechiului regim“, dizolvarea şi lustrarea ei nu era o opţiune. Pur şi simplu nu ar fi existat atâţia disidenţi care să înlocuiască zecile de mii de funcţionari şi să ştie cum să manevreze maşinăria statului. „Am fost în situaţia de a convinge cântăreţi de rock, traducători, scriitori, dacă nu chiar pe amicii noştri de cârciumă să accepte diverse funcţii. Închipuiţi-vă ce ar fi însemnat dacă am fi dorit să îi privăm de poziţii şi funcţii pe toţi cei care fuseseră membri ai partidului comunist... Nu am mai fi avut niciun ofiţer superior, niciun criminalist, niciun director de întreprindere, niciun singur diplomat, ba chiar niciun dispecer de aeroport.“ O formă de „debaathificare“, însă în registru cehoslovac, ar fi putut însemna un dezastru.

Reinventarea NATO

Interesant, însă, este cum a perceput generaţia disidenţilor din Europa Centrală raţiunea de a fi a NATO, după prăbuşirea Zidului Berlinului şi dizolvarea Tratatului de la Varşovia. Fără efortul lor de transformare a NATO, măcelurile din Balcani şi cele de astăzi, din nordul Africii, ar fi continuat poate netulburate. Pentru cehul Havel şi polonezul Michnik, extinderea Alianţei către Est reprezenta mai mult decât o certificare a sfârşitului istoriei, o garanţie a ireversibilităţii condiţiei geopolitice a Europei de Est.

Era, înainte de toate, un prilej de recuperare a principiului fondator, de revenire la ideea care a stat la baza naşterii Alianţei, aceea că „libertatea şi democraţia trebuie apărate“. Împotriva oricărui inamic. Extern, dar şi intern. „Apartenenţa la NATO este pentru mine un fel de ancoră şi garanţie a democraţiei din ţara mea. Prin urmare, niciun guvern polonez nu şi-ar mai putea permite să introducă o dictatură autoritară. Este o relaţie contractuală“, spunea Michnik într-un interviu acordat revistei 22. În cele din urmă, NATO este un bun public aflat în serviciul nostru, „o organizaţie în slujba cetăţenilor, nicidecum a generalilor“, „una dintre garanţiile libertăţii umane şi civile în sfera civilizaţiei“. Un adevăr fondator la fel de proaspăt atunci, ca şi astăzi. Libia a demonstrat-o.

Lumea ca scenă

Pentru Václav Havel, „drama“ este o expresie condensată a scheletului unei existenţe, cea care luminează sugestiv textura ei internă familiarizându-ne cu începuturile, pauzele şi, în cele din urmă, finalul. Pe tot parcursul carierei sale publice, Havel a crezut cu tărie că „politicienii trebuie să aibă un elementar simţ dramatic, adică simt în legătură cu modul cum diferite acţiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradaţie şi o arhitectură“. Venind dinspre teatru şi literatură, preşedintele disident a fost predispus lăuntric spre utilizarea simbolurilor şi a ritualurilor pentru a maximiza impactul unui statement public.

De altfel, era convins că „politica implică întotdeauna şi puţin teatru“. Percepute în această cheie, anumite evenimente şi succesiunea lor capătă o cu totul altă încărcătură, fiind parcă ghidate de o regie simbolică. Retroactiv, Praga devine locul unde „se înnoadă şi se deznoadă istoria“. Dacă începutul mandatului său de preşedinte a stat sub semnul dizolvării Pactului de la Varşovia (bineînţeles la Praga, în iulie 1991), sfârşitul stă sub semnul summitului NATO din noiembrie 2002, din sala gotică Vladislav de la Castel. O clipă istorică, fiind prima reuniune a Alianţei pe teritoriul fostei Cortine de Fier, dar care simultan împingea graniţele NATO până la frontierele Rusiei. O succesiune rotundă, cu un final impecabil şi o atmosferă pe măsură. Havel a comandat special un montaj muzical (mix de operă şi rock) intitulat Odă libertăţii - reunind părţi din Simfonia a IX-a (Beethoven), Oda bucuriei (Schiller), Marseileza şi Freedom, Power to the People (cântecul antiestablishment al lui Lennon). Un final impresionant, teatral.

„Eurosceptuziastul“

Havel nu a fost niciodată un euroentuziast. Mai degrabă un european prudent sau un entuziast sceptic. Dimpotrivă, vede construcţia comunitară „cumplit de tehnocrată şi materialistă“ şi chiar anesteziată spiritual. Nu de puţine ori a avertizat eurocraţia asupra beţiei extinderii. Şi chiar a comparat această tentaţie cu Rusia, care „a provocat multor popoare numeroase suferinţe şi datorită faptului că niciodată nu a ştiut precis unde începe şi unde se termină. UE nu ar trebui să repete greşeala ruşilor“. În opinia lui, procesul de extindere nu trebuie să ţină cont numai de valori, ci şi de geografie pentru că, altminteri, „riscă să se transforme într-un alt ONU“. Respinge instinctiv documentele redactate în limbajul eurocratic, înţelese doar de cercuri restrânse de iniţiaţi şi al căror singur efect este înstrăinarea cetăţeanului de la firul ierbii. Un pasaj scris în 2001 arată disperarea prezidenţială: „Mulţumesc pentru materialele legate de Bruxelles. În viitor aş dori ceva mai inteligibil. O mică mostră: există canale de legătură... NEEA/PCS, NEEA/MS, mai nou a fost propus şi NEE/MC. Consultaţiile respective vor permite ca NEEA să contribuie la dezvoltarea CESDP. Câteva fraze de acest gen îmi inspiră groază şi îmi trezesc dorinţa de a mă îmbolnăvi ca să nu trebuiască să mai merg nicăieri“.

P.S. Şi totuşi, atunci când este evocat Havel, se uită adesea umorul său teribil. Nu ştiu câţi dintre cititori se vor regăsi în gândurile acestui mare contemporan, însă eu ca jurnalist am găsit cu certitudine cel puţin un punct comun. Mai ales acesta: „de ani şi ani, am nişte weekenduri mai mult sau mai puţin identice, deoarece trebuie să redactez discursuri. Este ceva îngrozitor: ţi-e teamă să mergi la plimbare sau oriunde în altă parte pentru că stai sub spectrul angoasei provocate de munca nedusă la bun sfârşit; în felul ăsta, te laşi înspăimântat tot weekendul pentru ca apoi să scrii disperat duminică seara“, spre luni dimineaţa. Textul de faţă nu face excepţie.