Un Minister al Identitatii Nationale

Ales nou presedinte francez la 6 mai, cu 53 de procente din voturile celui de-al doilea tur al alegerilor si dintr-o prezenta-record la urne (85%), d-l Nicolas Sarkozy si-a prezentat recent structura cabinetului si noul prim-ministru, d-l François Fillon. Surprize si deceptii, dar - dupa calapod românesc - si mult imperturbabil: cabinetul conserva promisiuni electorale, precum numarul si compozitia ministerelor (comasate la 15), esalonarea primului set de obiective, paritatea de gen.

Cum ia nastere un minister al Identitatii?

In pofida celor scoase din nou la suprafata de valurile Dâmbovitei, Somesului sau Bahluiului, o campanie câstigata si una pierduta pun in aplicare promisiuni si proiecte, respectiv inregistreaza esecul ca esec, nu incearca a-l coafa pentru coregrafii retorice. Unul din momentele-cheie ale actualei politici in Hexagon a fost trecerea de la promisiunea electorala acerba la demararea asa-numitului "Minister al Identitatii Nationale si Imigratiei", subiect pe care d-l Sarkozy l-a propulsat viguros in inima polemicilor nationale si internationale actuale. Avem la indemâna câteva elemente pentru a intelege posibila lor reconfigurare. Pachetul propunerilor d-lui Sarkozy, in pofida caracterului sau compact, sustinut vibrant in campanie, s-a distins pe finis prin ghimpele noului minister. Vointa de a adjudeca astfel o lunga serie de probleme, tratate foarte neomogen de contracandidati, a aparut târziu. Ca si cum viitorul presedinte ar fi planuit sa constate mai intâi soliditatea campaniei si regularitatea receptionarii mesajului. La aflarea vestii din martie, redutabila Simone Veil, fosta presedinta a Parlamentului European, s-a distantat putin, imediat dupa ce i se raliase. A existat un risc suficient de mare de a polariza si mai mult indecisii si, in al doilea tur, tusierii centristi ai d-lui Bayrou, politician acum tradat si mai degraba izolat, care a cules la 23 aprilie, cu cele 18 procente ale sale, mai multe voturi decât orice politician român dupa 2000. Multi au socotit ca simpla alaturare a temelor identitatii si imigratiei e scandaloasa, iar d-na Royal a revenit stigmatizator de fiecare data când cele doua etape ale scrutinului i-au dat ocazia. Mai plapând decât si-ar fi dorit.

Nu a existat insa o scandalizare in reluare: "iata, noul presedinte chiar face ce si-a propus!" Inaugurarea ministerului era notorie, votul a confirmat-o fara tagada (minus violentele de strada din noaptea rezultatelor). Câstigând Elysée-ul, majoritar si in reanimarea interesului pentru politica, d-l Sarkozy a impus ministerul intre prioritati. Titulatura insasi, amplu si fatis, indeamna la increderi, nelinisti si angoase, chiar si la o anume forma de reverie. Somme toute, un Minister al Identitatii... In ebosele neincheiate ale frescei lui Musil, Diotima l-ar putea intreba pe Ulrich daca un astfel de minister aparent imperial nu concureaza planul Actiunii Paralele. Numai ca, fie si central-european ca ascendenta familiala, produsul politic Sarkozy e opusul "omului fara insusiri", in calitati, ca si in defecte. Stie extrem de bine ce face si pare a reflecta cel mai bine - curios lucru - când e in mars, la o turatie mult superioara politicii de expectative previzibile, aranjamente moi si compromisuri lenese. Cu toate acestea, ca in Viena lui Musil, un apasator sfârsit de lume greoaie luceste in titulatura finalmente adoptata: Ministère de l’Immigration, de l’Intégration, de l’Identité Nationale et du Codéveloppement. Ultimul termen nu a aparut in campanie, dar asuma acum un rol pacificator. Fiind inca un hibrid opac in planul masurilor, ministerul poate angaja creditul sau reculul intregului guvern. Mai mult chiar decât defectiunile din tandemul - realmente improbabil acum o luna - dintre d-nii Sarkozy si Kouchner, fost socialist si nou detinator al Externelor, cel mai aclamat traseist european al momentului, intr-un peisaj pe care concurenta l-ar putea astupa imediat.

Comentatorii mediului parizian influent adjudecasera deja nominalizarea in persoana decis ministeriabila a tinerei si carismaticei Rachida Dati, unul dintre purtatorii de cuvânt, care si-a adjudecat portofoliul Justitiei. Ministrul instalat? D-l Brice Hortefeux, din prima tinerete prieten fidel al presedintelui, un "francez", "alb", "barbat"si "heterosexual". S-au gasit voci - extrema stânga, insignifianta electoral si doctrinar penibila, isi vocalizeaza extinctia - care sa-i conteste orice viitor. Dar ralierea la un pol consistent de dreapta e o trasatura, deja, a mediului politic francez, impulsionat inca din 2002 de fostul presedinte UMP. Intentia sa nu s-a transformat intre timp nici in germene dictatorial (cum desigur ca s-a insinuat), nici in abandon diplomatic. Aud chiar ca presa rusa de orientare rusa l-a criticat insa acut pentru partialele si indepartatele sale origini evreiesti: antisemitismul postsovietic latent nu ezita. Altii il vad gata de a introduce o turnura periculoasa, cu pletora automata de alerte: abandon al echidistantei, scindari placate de un vag consens verbal, risc geopolitic grav. Formula sustinuta fara ezitare e, asadar, atipica pentru orice sef de stat, mai ales in Franta. Dar admirabila sportivitate francofona cu care d-l Blair l-a felicitat dupa al doilea tur dovedeste ca o calificare a ministerului pe un esichier standard stânga-dreapta e prematura, si se stie ca normalitatea unei osmoze Blair-socialistii francezi n-a functionat. Doar gestiunea portofoliului va putea proba capacitatea sa de reunire - tema subtilizata lui Bayrou, dupa ce acesta i-o trecuse un timp in custodie lui Royal, asa incât socialistii sa o admita in disperare de cauza.

Franta si imigrantii: a veni de departe

Dupa primul val de scandalizare aritmo-mimetica, intrebat intr-o dezbatere televizata cu pondere daca isi mentine propunerea, d-l Sarkozy se replia oarecum astfel: "Da: vreau un minister al Imigratiei si Identitatii Nationale. De ce? Pentru ca fiecare dintre cei care au dorit sau doresc sa se stabileasca in Franta trebuie sa stie un lucru: Franta implica adeziunea la câteva valori. Nu voi crede niciodata ca ne e interzis sa vorbim si despre identitatea noastra vorbind despre imigratie. Cei care vor veni aici trebuie sa stie acest lucru, sa cunoasca Franta, sa o iubeasca. Ei vin de departe. Dar si Franta vine de departe". Cuvântul acesta e just. Un moment, putea fi imaginat jurnalul lui Flaubert glisând un comentariu de campanie. In fond, ar fi o pierdere a tuturor ca viitorii francezi, oricare ar fi traiectoria actelor lor, sa traiasca in preajma Parisului fara sa stie nimic despre Flaubert, de pilda. Limba de lemn n-ar recupera din miza imigratiei decât identitatea fiscala, când griparile ei arata limpede varietatile de anevoios din orice tranzit. E, indiscutabil, o performanta ca un presedinte sa fi tratat asa, in termeni de cultura si memorie, vectorii unui nucleu câteodata incendiar. O pledoarie cu relansari trepidante, cu suite autoadresate de "pourquoi?" si alte excelente ecluze retorice, in timp ce, fie si profund surâzatoare, stânga impecabilelor taioare géranium ale d-nei Ségolène Royal ramânea tacuta, brusc si virginal. Nu peronul, nu azilul, nu pasivitatea - oricât de politice - pot functiona ca arhetipuri ale ospitalitatii obiectivate si graduale. In tot cazul, ar fi alarmant ca franceza imigrantilor, de pilda, sa fie perfect pubera si bastarda (de acord: nici codéveloppement nu e mirific). Genul integrarii trebuie sa pastreze aceeasi distanta temeinica fata de virusari si fata de revulsii. Iar echilibrele care dezvolta un randament pot ele fi obtinute fara a le cauta, fara a amenaja asteptarile partilor? Sa ne inchipuim un politician român explicând muncitorilor chinezi din Bacau (despre care s-a relatat la Paris): "Dvs. veniti de departe. Dar si România vine de departe". De unde?! Si cum ar fi previzibila o atare reactie, când procesele de aplatizare, deteriorare si stâlcire a limbii, de pilda, vin la noi nu made in China, nu din presiunea eventuala a unor microidentitati ghetoizate gelos, ci din vajnica, neaosa proximitate.

Campania: traseu si ambient

In marea dezbatere franceza despre imigratie si integrare - a strainilor in Franta si a Frantei cu imigranti in Europa -, toti ceilalti candidati au propus sumedenii de alternative, insa nici una nu a depasit, din lipsa de energie, viziune sau risc, statutul intre caldicel si oneros al paleativei. Nu mai suntem in momentul zodiacal al celor 12 candidati, o varietate pestrita, in fruntea careia d-l Sarkozy domina inca dinainte de start. Lista se incheia cu un aproape inenarabil, d-l Gérard Schivardi, care a avut dificultati riguros egale cu doctrinele, cu razletii aderenti vehement anti-UE si cu propriul sau aparat fonator, facând isprava de a cobori intr-o dupa-amiaza din sondaje cu singura jumatate de procent cu care, matinal anonim, intrase. Identitatea imigrantilor nu mai poate fi, in Franta, capitonata discret cu paleative pentru surdina unor politici globale. Nu trotkista "lupta muncitoreasca" a d-nei Arlette Laguiller, imbarbatata de perspectiva unui ultim esec dintr-un lung sir de afirmari comuniste, a avut ce cauta in preajma tabloului final, nici d-l José Bové, un semi-rupestru cizelat cât de cât doar de curiozitatea altora, nici bonomul candidat al pescarilor si vânatorilor, d-l Frédéric Nihous (nu Philip, ca in 22, nr. 894), lustruit de un angajament la dreapta in favoarea traditiilor populare, nici candidata verzilor care vedea ecologie in orice, dar in general in aceasta galaxie. Nici macar marele si bine invinsul bufon Le Pen, fosil extrem al unui Occident din care ne lasa, printr-un testament involuntar, lectia ca extrema dreapta se trateaza, dincolo de vitaminele centrului si aperitivele stângii, cu sanatatea dreptei. La o adica, afiseaza liderii UMP abia instalati, chiar si cu un jogging in grup - ceea ce, la propriu, tocmai au facut. Clivajul UMP-Frontul National, cu magnetizari si machieri de tematici izbutite la limita de UMP, mai ramâne insa o vreme discutabil. Pastrându-si cu brio independenta analizei, Alain Finkielkraut afirma recent ca, daca nu adera la reveriile solitare ale plimbarii, nu l-ar impulsiona nici fuleul alergatorului acompaniat.

Inceputul lichidarii unui legat: mai ‘68 - mai 2007

A cupla un prim presedinte francez provenit din imigranti cu rolul unui atare minister nu e (pace Le Pen) nici fantezist, nici vatamator. A te trezi in Franta nu e de confundat cu o promovare destinala inanalizabila. E foarte democratic sa regasesti competitivitatea si la nivelul identitatilor. Cu atât mai mult cu cât resortul e in cel care face primul pas, incarcat cu o responsabilitate difuza. Franta victoriei UMP isi propune sa reactioneze si sa amenajeze replica. Nu ca imigrantului i-ar fi simplu. Dar adoptia nu poate fi decât reciproca, iar varietatii superlative de cazuri individuale ii poate corespunde corelarea si controlarea valorilor cu care imigrantul e intâmpinat. Acesta poate fi ajutat sa inteleaga mai bine de ce nu a emigrat in Belgia sau in Canada francofona, pentru a nu mai vorbi de alte optiuni. In viteza, d-l Sarkozy a pus deja in miscare si unele deziderate ale stângii, acea stânga socialista atinsa de degringolada si care mai crede inca, ofilit, in naturaletea de a contrasemna orice, chiar daca sondajele pentru legislative nu o pot intrema. S-a repetat: procesul indica un element din descompunerea legatului soixante-huitard. Adâncind perspectiva, avem de-a face si cu angajarea unei recapitulari majore a memoriei Frantei postcoloniale.

Cei care utilizeaza Parisul fara a fi francezi - destui români printre ei - vor lua act ca vechiul Matignon gazduieste un atare minister si ca propriile lor certitudini si iluzii ar trebui sa se recalibreze. Ceea ce functiona implicit ca selectie de parcurs in coabitare, pentru cineva eventual francofon si venit din Est, va fi si reglementat. Rolul ministerul va fi tocmai de a furniza incredere intr-o montura pragmatica de explicit. E esential daca va izbuti sau nu. Sloganurile afectate in campanie se rasfrâng cu asupra de masura: faimosul travailler plus pour gagner plus spune, pe fond, si ca un imigrant va câstiga (mai) mult daca va aprofunda (mai) bine identitatea franceza, obiect predilect de osmoze, si ca esecul integrarii personale nu poate fi stavilit daca nu e insotit de un travaliu de identitate. Se intâmpla ca o istorie de neabolit sa sustina o memorie diferita de simplele exigente impersonale ale unui angajator sau ale unui domiciliu fiscal, chit ca cei mai multi au tintit Franta ca viitoare identitate a prosperitatii. Si aceasta din urma dezvolta parametri: exista traditii civice si culturi politice care o genereaza si exista, imigrantii isi vor aminti, contexte precare de care te desparti.

Aparent oarecum intârziate, dilemele ministerului sunt de fapt premature. Guvernul Fillon nu poate prevedea macar bilantul primei sute de zile, in timp ce d-l Sarkozy si-a anuntat deja intentia de a candida si in 2011. In plus, cele doua noi sesiuni electorale care ii asteapta pe francezi la 10 si 17 iunie - legislativele, dupa un sistem uninominal vigilent care pare dinspre Bucuresti o alta vârsta istorica - vor confirma sau infirma coeficientii de manevra cu care va opera de aici inainte ansamblul fortelor de dreapta polarizate de UMP. Daca peste un deceniu Nicolas Sarkozy va fi numele unui politician implinit, daca isi va pastra, asadar, sansa de a deveni cel mai implinit om politic al celei de-a cincea Republici (proiectul sau de societate tocmai asta indica), Franta pe care am cunoscut-o pâna azi va fi indubitabil si imperios transformata. In tot cazul, amicii pakistanezi si turci care lucreaza in comertul stradal de peste drum confirma anticipator ca pot respecta Sorbona cu tot cu savorile bine integrate ale identitatii de origine.

As risca in acest moment o singura obiectie, derivata punctual din ratiunile evocate, la care se adauga programul UMP in educatie. Fondata cu un secol inainte de mai ‘68, o universitate cu jumatate din studenti veniti de pe toate celelalte meridiane, École Pratique des Hautes Études, componenta cea mai internationala a Sorbonei, traieste anormal cu perspectiva delocalizarii spre un banlieue de pe Rive Droite. Lipsa de spatiu pentru un lieu de mémoire? Surogat al locotenentei? Corectând o posibila anomalie a anumitor responsabili parizieni, proiectul Sarkozy s-ar dota cu o omogenitate suplimentara, caci ceea ce stim cu totii despre acele "Antiquités nationales" se prepara in astfel de laboratoare. Aceasta identitate franceza s-a stabilizat atât de patrunzator incât, intr-o Europa nelipsita de oricare din problemele noului guvern francez, dincolo de analogii facile, atentia si interesul se pot manifesta din oricare punct al ei. Chiar si impotriva pulsiunilor tulburi si regresive ale Bucurestilor. Reglajele necesare dinamicii identitare nu asteapta nici alegeri, nici imitari ale unui model. Pariul e, la Paris, deja contractat.