Pe aceeași temă
Cînd e vorba să gestioneze "corect" nominalizările pentru CE birocrația de Bruxelles funcționează ceas; cînd trebuie să reacționeze față de agresiunea rusească din Ucraina totul devine complicat
După alegerea lui Jean-Claude Junker în funcția de președinte al Comisei Europene la sfîrșitul săptămînii trecute au fost desemnați ocupanții celorlalte două poziții de vîrf, președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică externă. Primul demers în acest sens, consumat cu cîteva săptămîni în urmă, eșuase. La această a doua încercare lucrurile au curs însă extrem de liniștit. E drept, reuniunea Consiliului European s-a prelungit dincolo de miezul nopții dar mai ales din cauza situației din Ucraina. Donald Tusk, actualul premier al Poloniei, și Federica Mogherini, ministrul de externe al Italiei, ale căror nume erau deja vehiculate în presă au primit fără probleme binecuvîntarea șefilor de stat și de guvern din Uniune urmare a unor complicate negocieri de culise în care meritele personale ale celor în cauză au contat destul de puțin. Prevalente sunt tot felul de aranjamente care iau în calcul afilierea politică și națională sau sexul celor nominalizați.
Inițial țările baltice și Polonia s-au opus numirii lui Mogherini care la începutul lunii iulie se pronunța pentru un dialog între UE și Rusia pentru promovarea proiectului South Stream (poziție care i-a adus aprecieri laudative la Moscova) în timp ce multe țări de pe vechiul continent își manifestau deschis îngrijorarea față de dependența energetică exagerată a europenilor față de Rusia. Un factor suplimentar care alimenta reticențele criticilor era evidenta lipsă de experiență a italiencei (ea a devenit ministru de externe doar cu șase luni în urmă) într-o perioadă în care UE se află în fața unor provocări internaționale fără precedent în ultimii 25 de ani (criza ucrainiană, explozia radicalismului violent islamic, schimbările geopolitice în general defavorabile Occidentului).
Însă nominalizarea lui Donald Tusk, un gest simbolic important pentru Europa de Est, privită cu simpatie atît de frontul țărilor critice la adresa Rusiei cît și de Davide Cameron, plus tot felul de alte aranjamente au deblocat situația. Deși din punct de vedere tehnic atribuțiile postului sunt relativ limitate este fără îndoială vorba de un gest simbolic important. Jurnalistul bulgar Georgi Gotev consideră chiar că alegerea în sine este o sancțiune la adresa Rusiei, Varșovia fiind alături de țările baltice principalul avocat al unei poziții dure și hotărîte a UE față de Moscova. Abordat cu o lună în urmă de Angela Merkel, Tusk refuzase inițial ideea de a părăsi scena politică internă. Dar criza ucrainiană plus alte considerente (The Telegraph o menționează oarecum ironic pe soția sa, Malgorzata, care l-a sfătuit să accepte poziția datorită "prestigiului, banilor (la Bruxelles va cîștiga 300,000 euro pe an, cam de 5 ori mai mult decît acasă, ca prim ministru) și a problemelor mai puține de la serviciu") l-au determinat în final să accepte propunerea.
Socialiștii l-au acceptat pe Tusk la schimb cu poziția de șef al diplomației europene plus cea de comisar pentru Economie, între altele și ca urmare a demersurilor lui Francois Hollande care dorește să o obțină pe cea de-a doua pentru Franța, prin Pierre Moscovici. Cum, pe deasupra, era obligatoriu să fie și o femeie într-o poziție de prim rang iar tînărul premier al Italiei, Matteo Renzi, obținuse un rezultat excelent la ultimele alegeri europarlamentare colegii săi socialiști nu l-au putut refuza așa că în cele din urmă Federica Mogherini a obținut postul. Pentru a-i mai liniști pe cei care o acuzau pe Mogherini de "rusofilie" Renzi, după ce toată vara făcuse lobby pentru ea susținînd că "e nevoie de o schimbare de ton față de Rusia", i-a telefonat lui Putin joia trecută, exact înainte de Consiliu, pentru a-l preveni asupra "consecințelor foarte serioase" ale incursiunilor militare intreprinse de trupele rusești în Ucraina. Un gest pe care însă pe care cei mai mulți, printre care cu siguranță chiar liderul de la Kremlin, nu l-au luat prea mult în serios. De altfel, Dalia Grybauskaite, președinta Lituaniei, s-a abținut la votul pentru Federica Mogherini, un semnal că temerile unor state membre privind atitudinea ei față de Moscova nu fuseseră nicidecum spulberate.
Criticii acestei maniere complicate de gestionare a numirilor în Comisia Europeană instituționalizată la Bruxelles, în care a pune persoana potrivită la locul potrivit este departe de a fi o prioritate, subliniază faptul că în actualul context geopolitic acest tip de comportament este cu totul inadecvat. După cum notează Thomas Wright, de la Brookings Institution, citat de The Telegraph "problema de fond este aceea că în toate aceste negocieri chestiunea în sine a politicii externe a Uniunii a fost aproape absentă din discuții". "În vremuri normale acest lucru ar putea fi considerat ceva nepotrivit dar nu neapărat imoral. Însă nu trăim în vremuri normale". Nu e deci de mirare că Bruxelles-ul nu are în fapt o politică externă coerentă. Un lucru evident care s-a văzut atunci cînd nu s-a putut ajunge la un consens în privința unei strategii energetice comune dar și recent cînd au apărut puncte de vedere divergente atunci cînd s-au discutat sancțiuni la adresa Rusiei. Recent, influentul politician german Elmar Brok, șeful Comisiei de Relații Externe din Bundestag, a ținut să evidențieze deschis acest lucru într-un interviu acordat la Deutsche Welle. "Cum am putea avea un răspuns față de criza din Ucraina fără o strategie comună față de Rusia? Nu știm cum ar trebui să ne poziționăm față de dictatori sau față de mișcările islamice".
Deocamdată, liderii europeni au anunțat că dacă într-o săptămînă Kremlinul nu pune capăt incursiunilor sale militare în estul Ucrainei atunci se poate aștepta la o nouă rundă de sancțiuni, așa numitele sancțiuni de "nivel trei" care vizează principalii actori economici din Rusia (cu consecințe inevitabile și asupra mediului de afaceri occidental). Vladimir Putin nu pare însă impresionat nici de alegerea lui Donald Tusk și nici de ultimele ameinințări cu sancțiuni. Chiar în perioada summit-ului, la care invitat special al fost Petro Poroshenko, președintele Ucrainei, Kremlinul a intensificat, provocator, presiunea militară în estul Ucrainei. Iar duminică Vladimir Putin a ridicat miza vorbind despre "statalitatea" ( gosudarstvennost") teritoriilor din estul Ucrainei clamate de "separatiști" pe care i-a numit "milițiile din "Novarossya" ("Noua Rusie"). Naționaliștii ruși susțin că "Novarossya", un teritoriu aflat în partea de nord a Mării Negre anexat de Rusia la sfîrșitul secolului al 18-lea dar aflat acum în interiorul Ucrainei, ar trebui incorporat în Federația Rusă.
În ciuda agresiunii explicite rusești și a revizuirii deschise a granițelor naționale, lucru fară precedent de la acțiunile similare intreprinse de Hitler și Stalin în perioada celui de-al doilea război mondial, UE nu pare încă pregătită să ofere un răspuns adecvat. Auzim declarații mecanice despre "nevoia unei soluții diplomatice" în condițiile în care rușii îi înarmează pînă în dinți pe "rebeli" cu armament modern și, mai nou, trimit mii de soldați peste granița Ucrainei. În timp ce, de partea cealaltă, occidentalii încă nu au decis să livreze armament Kievului. Multe dintre statele membre ale UE par mai preocupate de daunele economice interne pe care le provoacă sancțiunile decît de amenințarea majoră la adresa securități Europei pe care o reprezintă Moscova. Barack Obama, cel mai prudent și mai rezervat președinte american din 1990 încoace în abordarea conflictelor externe, se arată din acest punct de vedere semnificativ mai ferm și mai decis decît mulți dintre liderii europeni în abordarea unei crize majore care se consumă în imediata lor vecinătate. Aceștia dar și o bună parte a mass media occidentale nu par să realizeze că ceea ce e în joc acum nu este doar soarta unor teritorii aflate pînă în 1990 în interiorul Uniunii Sovietice. S-a văzut de atîtea ori în trecut cum crizele locale pot exploda global. Iar mutațiile geopolitice pe care astfel de crize le pun în mișcare, cu Rusia și China în prim plan, riscă să pună în discuție capacitatea lumii occidentale în ansamblu de a prezerva nu doar prosperitatea fără precedent de care se bucură în prezent ci și valorile pe care este clădită întreaga sa arhitectură socială. Va putea modifica cumva această percepție pesimistă viitorul summit NATO de la Cardiff din 4-5 septembrie? Vom afla răspunsul în cîteva zile.
