Pe aceeași temă
Pilonul economic
Cu mai bine de cincizeci de ani în urma, într-un moment în care nu se stia daca Stalin si tovarasii de la Kremlin pregatesc ofensiva contra tarilor cu regimuri democratice, se nastea la Roma Comunitatea Economica Europeana (CEE). Cine putea sa iubeasca o comunitate economica, fie ea si europeana? Dupa cincizeci de ani s-a dovedit ca prosperitatea adusa tarilor membre a fost infinit mai benefica decât tot ce a putut asigura pe cont propriu statele nationale. Totul a fost posibil datorita mariajului fericit între liberalismul economic si social-democratie, bazat pe deschiderea granitelor statelor fondatoare ale CEE. Capitalismul celor sase state1 nu s-a fragmentat între granitele nationale, în timp ce economia de piata libera a fost "temperata" de interventii de tip keynesian. Cu aproximativ douazeci de ani în urma, presedintele american Franklin Roosvelt urmase o astfel de politica, în timpul crizei sistemului capitalist din 1929, când propusese providentiala "new deal policy".
Ulterior, politicile de interventie care sa înlature efectele negative ale pietei au devenit un fapt banal. Jean Monnet, un sustinator entuziast al pietei libere, devenise în anii ’50 un adept al politicilor europene de interventie. Astfel au fost posibile un sistem asistential extrem de generos, asigurarea de locuri de munca într-un procent neînchipuit, cresteri salariale evidente si un sistem de asigurari sociale aproape integral. .jpg)
Cuvintele lui Eric Hobsbawn dau de gândit: "epoca de aur a capitalismului ar fi fost imposibila fara un consens: si anume, întreprinderile private trebuiau salvate de ele însele, pentru a supravietui".2 Hobsbawn sustinea ca fara o "corectare" a pietei se poate ajunge foarte usor la un blocaj de genul celui din 1929. Sistemul keynesian, conceput sa protejeze economia capitalista de variatiile sale marcate de salturi si declinuri la fel de puternice, a permanentizat regimul capitalist, dublându-l cu un element esential: politici interventioniste pentru a corecta disfunctionalitatile pietei3. Iata, pe scurt, cheia prosperitatii economiei europene.
Odata cu globalizarea economiei, un nou proces a devenit din ce în ce mai vizibil: concentrarea tot mai accentuata a companiilor multinationale si trendul firesc, eliminarea treptata de pe piata a competitorilor locali. În plus, aderarea tarilor est-europene a adus de-localizarea unor întreprinderi (textile, produse industriale, automobile etc.) din Vest in Estul Europei, în China si India, unde forta de munca este mult mai ieftina, cu consecinte negative pentru toata Europa de Vest.
Pe de alta parte, în Europa de Est, politica neoliberala a însemnat privatizarea în conditii dubioase a fostei industrii de stat, ajunsa în mâinile baronilor locali, a fostilor securisti sau a unor grupuri de interese oportuniste. Scaparea de stalinism a însemnat din pacate numai triumful neoliberalismului asupra democratiei4. În fapt, structura economiei nu si-a schimbat decât proprietarii. Exemplul românesc este semnificativ: în toata guvernarile sale, Partidului Social Democrat a reusit sa instaureze un regim oligarhic, infiltrat ulterior în toate partidele politice.
Pilonul identitar
Dar Eric Hobsbawn s-a înselat atunci când a afirmat ca Uniunea Europeana este o creatie care va disparea odata cu Razboiul Rece. Ce nu a prevazut nici Hobsbawn, nici Raymond Aron a fost nasterea unei identitati europene diferita de cea a fostelor state sovietice si deopotriva de Statele Unite. Spiritual, Uniunea Europeana era deja formata. Dupa o perioada de aproximativ jumatate de secol, cetatenii europeni au forjat o comunitate de valori civice care îndreptateste pe orice observator lucid sa vorbeasca despre Europa ca întreg, indiferent de localizarea statelor care dau sens valorilor respective.
Identitatea europeana a devenit, începând cu Tratatul de la Maastricht, un fapt firesc. Dublata de politica sa economica, Uniunea Europeana este singura capabila sa asigure supravietuirea culturii europene. Discursul public european s-a accentuat vizibil în ultimii patru ani, odata cu discutiile privind noul Tratat Constitutional. De la referendum negativ din Franta si Olanda (ambele în 2004), societatea civila europeana discuta pe larg variante pentru viitorul comun al Uniunii. Cum trebuie sa arate Europa celor douazeci si sapte, o uniune economica dublata de una politica, cu un ministru de Externe european, sunt subiecte dezbatute cu regularitate de agora cetatenilor europeni. Pe unde am trecut prin Europa, am stat de vorba cu belgieni, olandezi, britanici, francezi, spanioli, germani sau danezi. Oameni lipsiti de ambitii politice. Toti aveau ceva de spus despre Uniunea Europeana, de la spaniolul care mi-a aratat ce pod s-a mai construit cu bani europeni si pâna la artistul danez care-mi spunea "sunt fericit ca exista o stare de spirit europeana ramasa neschimbata si tocmai de aceea minunata".
Grosso modo , toate planurile comune stabilite de Comisia Europeana converg spre un singur scop: pastrarea identitatii europene, sub forma specifica în care se manifesta cele douazeci si sapte de state membre. Uniunea Europeana nu înlocuieste, ci potenteaza identitatea nationala.
Constructia europeana a însemnat, de la un punct incolo, un atasament fata de un set de valori comune spatiului, desemnat la început cu termenul Europa de Vest.
În primul rând, Uniunea Europeana a permis ca statele membre sa fie imune la izbucnirile nationaliste din trecut. În mare masura, nationalismul a fost neutralizat, desi mai exista destule izbucniri parohiale. Baricadarea în limes-urile nationale nu mai este posibila si asta face, printre altele, diferenta dintre o cultura vie si una în proces de fosilizare. Statele membre si-au putut masura puterile într-o competitie libera, benefica pentru fiecare stat în parte. Capcana resentimentului, a celui care se uita în trecut ca sa arate cu degetul, a fost depasita cu succes de majoritatea statelor europene. Marul otravit oferit de Stalin lui Konrad Adenauer, si anume unificarea Germaniei, a fost respins de cancelarul german, care a stiut sa puna interesele Comunitatii mai presus de interesele Germaniei. O lectie neînsusita de majoritatea statelor est-europene care au aderat dupa 2004. În Estul Europei, discursul resentimentar este prezent la mai toate colturile de strada. Ura viscerala a Guvernului polonez ("crime de neînteles împotriva Poloniei") si încercarea de a pune la colt Germania pentru ce au facut nazistii în trecut5 sau revendicarile maghiarilor pentru separarea Universitatii de la Cluj sunt doua dintre cele mai exemplare cazuri de incultura politica si civica, din estul Europei.
Konrad Adenauer ramâne unul dintre fondatorii Uniunii si unul dintre cei mai venerati politicieni europeni. Gemenii polonezi nu vor intra decât la anexa istoriei, într-o jumatate de fraza scrisa marunt.
Între Europa si America
Winston Churchill a fost unul dintre fondatorii din umbra ai Uniunii Europene. El a sustinut în 1946, crearea "Statelor Unite ale Europei" în ideea promovarii relatiilor dintre statele europene si "a crearii unei identitati europene". La Universitatea din Zürich, în 19 septembrie acelasi an, Churchill afirma: "primul pas în reconstructia familiei europene trebuie sa fie un parteneriat între Franta si Germania… Nu poate exista o renastere a Europei fara marea spiritualitate a Frantei si a Germaniei".6 Îi mai ramânea lui Jean Monnet sa gaseasca solutia practica: punerea în comun a resurselor de otel si carbune ale celor doua tari în cadrul unei organizatii la care puteau adera si alte tari europene. "De ce nu ar exista, se întreba Churchill, un grup european, care sa dea seama de un patriotism mai luminat si de o cetatenie comuna?".7 Churchill a militat si pentru formarea unei armate europene, iar aderarea Europei de Est la Uniune era prezenta si ea în discursurile prolificului autor8.
Winston Churchill a vrut sa fie un bun european fara sa stie si cum sa procedeze. Paradoxal, parintele spiritual al Uniunii nu vedea Marea Britanie ca facând parte din ea. Posesiunile fostului imperiu îl faceau sa creada ca "Britain rules the world". Commonwealth a însemnat pentru el mult mai mult decât Europa.
Churchill credea în schimb într-o utopie politica: o uniune cu Statele Unite9 , bazata pe limba engleza. Afacerea Canalului Suez i-a taiat entuziasmul pentru nastrusnica alianta cu americanii, pe care presedintele Eisenhower o vedea în urmatorii termeni: "Winston încerca sa reînvie zilele celui de-al doilea razboi mondial. El a încercat sa dezvolte credinta sa copilareasca si sa gaseasca toate raspunsurile într-un parteneriat anglo-american".
Winston Churchill si, mai târziu, Tony Blair, au favorizat relatiile cu Statele Unite fara sa procedeze la fel si cu Uniunea Europeana.
În cazul lui Blair, desi a semnat pentru Carta Europeana a Drepturilor Fundamentale, nu a accepta ulterior sa o adopte. Nu este mai putin adevarat ca, dupa 10 ani de guvernare, Blair a adus Marea Britanie mai aproape de Uniunea Europeana. "Sunt un european entuziast", spunea Tony Blair într-un discurs tinut în Parlamentul European, la începutul mandatului Presedintiei britanice.
Dar, ca si Winston Churchill în trecut, Tony Blair pare a construi viitorul european, fara a face parte din el.
O forma radicala de nihilism
Summit-ul european din vara anului 2007 este un exemplu elocvent a meschinariilor unor executive atunci când vine vorba de solidaritatea cu interesele Uniunii. În ciuda eforturilor Presedintiei germane, s-a pus înca un lacat pe clanta procesului decizional, esential pentru functionarea Uniunii cu douazeci si sapte de state.
Încapatânarea fratilor Kaczynski, sustinuti cu jumatate de gura de guvernul fantoma a primului-ministru Mirek Topolanek, este forma hilara pe care a luat-o "protectia intereselor nationale".
În fapt, nu interesul national, ci populismul este cel care dicteaza iresponsabilitatea unui asemenea act gratuit care prelungeste pâna în 2017 ceea ce trebuia asigurat în 2009. Daca Tony Blair a avut un motiv în respingerea Cartei Drepturilor Fundamentale, mai precis o posibila lipsa de celeritate în instrumentarea unui atac terorist, contestarea procesului decizional din Uniune este o forma de nihilism radical. Ea nu duce nicaieri, blocând de facto viitorul statelor membre.
În cazul în care o doresc, tarile care vor sa mearga înainte pe cale integrarii nu ar trebuie împiedicate sa stabileasca relatii institutionale avansate. Desi nu este de dorit, viitorul ar putea aduce o Europa cu doua viteze.
Pe de alta parte, politicienii vor trebui sa-si asume democratic votul pentru un nou Tratat Constitutional, din care sa nu lipseasca nici drapelul, nici Oda Bucuriei, indiferent câta bucurie le-ar crea nationalistilor identitatea europeana. Constitutia trebuie sa lege popoarele europene printr-un fapt de vointa asumat civic de cetateni, prin vot. Tratatul nu trebuie sa intre în vigoare pâna ce un referendum nu va fi organizat simultan în cele douazeci si sapte de tari. Timpurile în care politicienii se înteleg în spatele usilor inchise a trecut. Este momentul iesirii la lumina, a limpezirii apelor, a constructiei demosului european numai cu acele state care si-l doresc.10
Declinul Occidentului si euroscepticii de catifea
Manipularea opiniei publice europene de cei care doresc fragmentarea Europei unite este redutabila. Britanicilor li se sopteste la ureche prin pâlnia magnatului Rupert Murdoch ca imigratia distruge Regatul Unit, în special cea din România si Bulgaria. The Sun "uita" ca imigrantii acopera sectoarele de munca unde britanicii se înghesuie cel mai putin. De vina ar fi Bruxellesul si Uniunea Europeana, care ar fi deschis portile imperiului imigrantilor est-europeni. Partidul Poporului (Danemarca) promoveaza ideea pierderii suveranitatii nationale, nationalistii olandezi acuza Uniunea de o viitoare aderare a Turciei, iar fundamentalisti ortodocsi români blameaza Europa pentru închipuita vina ca ar fi impus scoaterea icoanelor din scoli. Mai periculoase pentru Europa sunt discursurile conservatoare despre Occidentul "putred si fara valori".
Rocco Buttiglione, un tip care crede ca europenii folosesc prea mult prezervativele11, afirma cu seninatate: "boala de care suferim în Occident este aceea a urii europenilor pentru propria cultura, dificultatea de a trai raportul cu propria noastra istorie".12
Din fericire, discurile resentimentare despre declinul occidentului si bazaconiile conexe nu au nimic de a face cu realitatea din Europa. Europenii îsi respecta cultura si limba nationala, iar religia nu a disparut, chiar daca lumea nu se compune numai din crestini practicanti. În schimb, artistii europeni sunt atenti la nou, iar cultura se reformuleaza cu aceeasi intensitate din trecut. Creatiile europene nu se "închid" când vin în contact cu alte spatii culturale, ci le reinterpreteaza creator.
Apoi, faptul ca europenii au lasat în afara mentionarea "radacinilor crestine" în Constitutia Europeana abia acum apare relevant, când Papa Benedict al XVI-lea a descoperit adevarul: "Vaticanul este unica si adevarata Biserica a lui Christos!".
Cultura politica a Europei nu este una "de ordin vertical". Asta face diferenta dintre lumea fundamentalismul islamist si lumea europeana, blamata în egala masura de cei ca Buttiglione sau de islamisti. Valoarea fundamentala a Europei ramâne iubirea de aproape, întemeiata politic pe mult hulitul (în Est) sistem asistential (welfare state).
1. Este vorba de Franta, Germania, Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg.
2. Eric Hobsbawn, Age of Extremes, The Short Twentieth Century 1914-1991, Abacus, 1995, p. 273.
3. Geoff Eley, Forging Democracy, The History of the Left in Europe, 1850-2000, Oxford University Press, 2002, p. 316.
4. Idem, p. 451.
5. "They see (fratii Kaczynski, n. mea) the Germans as untrustworthy pigs and the Russians as worse". Vezi The Sunday Times, 24 iunie 2007, Profile Lech and Jaroslaw Kaczynski.
6. Europa Unita este toata Europa, discurs al lui Winston Churchill, Zürich, 19 septembrie 1946, British Management Data Fondation.
7. Cetatenia europeana a fost un deziderat atins odata cu adoptarea Tratatului de la Maastricht.
8. Aachen, 1956.
9. Este de remarcat ca mama lui Winston Churchill a fost americanca.
10. Winston Churchill spunea înca din 1946: "Daca nu toate statele din Europa doresc sau nu sunt capabile sa adere la Uniune, atunci trebuie sa procedam asa cu cele care vor si cu cel care pot" (Zürich, 19 septembrie 1946).
11. Vezi Dilema Veche, http://www.algoritma.ro/dilema/interviews/Michael%20Cashman.htm.
12. Dilema Veche , nr. 177, 30 iunie 2007.
