Vaccinare în stil newyorkez

Catalina Florina Florescu | 27.04.2021

Învățăm cele mai dure lecții pentru că trăim o tragedie. Nu vaccinul e cel pe care trebuia să îl așteptăm, ci trezirea la adevăruri pe care încă ne e greu să le acceptăm.

Pe aceeași temă

Prima doză, 20 martie.

Când intru în Liceul „John Adams”, unde mi s-a zis să mă prezint la vaccinare, ochii mei nu pot trece dincolo de granița unui gard ghimpat. Este o exagerare, desigur. Este de fapt o grilă metalică. Sunt într-o instituție de învățământ convertită în spital de luptă anticovid. Grila metalică a fost mereu acolo. Spitalul-școala-închisoarea au avut mereu ceva în comun, nu doar ca arhitectură, cât mai ales ca mesaj. În grade diferite, toate sunt cu aluzie la Panopticon. Predau de ani la rând, iar spitalul nu mi-e străin. Așadar, nu mă sperii.

Mi se face semn să înaintez. Muzica este explozivă. Primul om îmi verifică temperatura. Al doilea bărbat încearcă să-mi pună întrebări, dar eu continuu să spun: „Ce, ce?”. Pentru că muzica este atât de tare, nu se aude (mai) nimic. Cel de-al treilea bărbat mă ghidează cât de departe trebuie să merg pe un hol marcat, până ajung într-o cameră goală. În timp ce merg, observ că muzica operei s-a schimbat. Acum este Mariah Carey. Încă explodează în timpanele mele (dar mă gândesc, măcar nu e niciun recviem. Tot anul a fost ca o nesfârșită înmormântare, dar fără colivă -- ce, voi ați resimțit altfel momentul ăsta traumatic?!).

Intru într-o altă cameră. Al patrulea bărbat scrie ceva pe acel card de vaccinare (pe care îl știam de la câți își fac selfie cu el pe platformele sociale. Mie nu mi-au plăcut niciodată carnetele, iar ăsta arată ca o pagină ofilită dintr-un fost carnet de note.) Al patrulea bărbat este atât de plictisit și nu interacționăm deloc. Copiază ceva de pe laptop pe o foaie pe care mi-o întinde apatic. (Nu îl judec, încerc să trăiesc acest moment în detaliu. Deh, n-am mai fost la teatru de un an!)

Al cincilea bărbat este pe cale să-mi administreze vaccinul. În această cameră se ascultă The Rolling Stones. Al cincilea bărbat îmi arată tipurile de seringi: cu capac de vârf albastru, pentru băieți, și portocaliu, pentru fete. Îmi spune că va folosi o seringă (pentru) „băiat”. „Fă-o”, îl încurajez. „Super, vei fi mai puternică”. Râd (nu știe că deja sunt). The Rolling Stones încă se aude tare. Ies din acea cameră și sunt îndrumată să intru într-o sală de sport. Aici se ascultă un repertoriu contemporan.

Al șaselea bărbat mă întreabă unde m-am născut. Spun „România”. Întotdeauna, din reflex sau pentru un suspans de la care habar n-am ce aștept, fac o pauză și adaug „Europa”. Al șaselea bărbat este vorbăreț. Îmi povestește despre ultima sa călătorie la Viena și despre cum a luat un tren pentru a ajunge la Amsterdam. Îmi amintesc ultima dată când am fost într-un tren care trecea granițele, din Franța până la Monaco. „Sunteți toți pompieri?” „Da.” „Și muzica?” „Am înnebuni fără”. Îmi spune că rapelul va fi la o bibliotecă. „Este ok?” Pe bune, ce ar fi trebuit să îi spun? „Vreau să vină pompierii la mine acasă să-mi stingă focu’ inimii?” N-ar fi înțeles umorul meu balcanic.

Ies din liceu. Văd această pictură murală. Încerc să-mi liniștesc mintea, dar pur și simplu nu pot. Sunt năucită. Nu mă așteptam ca pompierii de la New York să fie astfel de (pseudo)asistente melomane.

Apoi totul începe să se plimbe în mine de la coadă la cap. Tot „filmulețul” primei doze. Cum este martie 20, deci m-a prins prima înțepătură exact la echinocțiu, cum trec din iarnă oficial la primăvară, cum categoric în vremuri „normale” asistentele medicale mi-ar fi făcut vaccinul, cum first responders sunt cu mult mai extenuați decât alții, mai traumatizați, mai sleiți de puteri, cum acel „normal” a fost mereu o iluzie, cum pompierii ca și mine știm că se trâmbițează mult pe mental health și self-love/care și alte astfel de vorbe aruncate-n vânt, când în realitate sesiunile de terapie nu sunt gratis și nici acoperite de asigurarea medicală. Fiecare înnebunește pe cont propriu. Fiecare se salvează la fel. Fiecare are o „arcă a lui Noe”, în care nu mai intrăm perechi-perechi, ci individual, fiecare cu toate stafiile personale rezultate din frici, frustrări și neputințe.

Și cum derulez eu „filmulețul” ăsta, pac, îmi cade fisa că eu, care-s mega alergică la penicilină, nici măcar nu am stat 15 minute în sala aia de sport, că tipul ăla care îmi povestea de trenurile din Europa m-a făcut să nu mai fiu nici eu, cu gândul la pandemie, ci să îmi doresc să respir și, nu, nu mă refer la mască, că pot bine-mersi să respir prin ea, mă refer la pandemia asta care încă ne ține paralizați. A venit potopul, avem „arca”, dar nu înaintăm. În fine, în loc să stau 15 minute să văd dacă voi avea reacții la vaccin, am ieșit pufnind în râs de la tragi-comedia la care tocmai ce fusesem părtașă.

Și totuși, acest mixt de muzică m-a făcut să mă gândesc cum liceul de fapt era gol, fără elevi, fără profesori, fără și bunele, dar și toxicele momente din școli. Liceul, ca și muzeele, teatrele, universitățile, era o (altă) stafie, dar muzica i-a redat viață. Tot arta a resuscitat golul ăsta imens făcut de pandemie. Poate arta va conta mai mult?

Cătă, hai, nu mai fi naivă!

Intru în mașină. John începe să conducă. „Cum a fost?” Îmi scot masca și râd în hohote. Mă opresc. Caut în geantă. Mi-am luat Kombucha cu mine. Beau. Și apoi îi zic că vin de la discotecă, nu de la vaccinare. Ochii îmi cad pe „God Bless America”, o urare care m-a iritat mereu pentru că, indiferent cine e la White House, vorba asta creează izolaționism și sfidare față de alții... O baracă ad-hoc transformată în terasă ca să nu dea faliment bodega respectivă ar fi putut să renunțe la clișee (parcă eram dresați cu noul slogan, „We are în this together”, nu? Așa, global, nu doar în SUA. Cătă, frații tăi americani nu văd dincolo de granițe. Shhh…

Și nu mergem mult, deja am trecut din Queens și am ajuns în Manhattan când văd o „minune”: „Don’t be afraid” din Evanghelia după Ioan. De la discotecă am ajuns direct la biserică. Să-mi fac cruce? Acum, dacă îmi arde să mă gândesc simbolic la arca lui Noe, la ce mă aștept, de fapt? Vorbele au charisma și karma lor.

A doua doză, 17 aprilie

Azi e înnorat și trebuie să ajung la „Queens Library”, o bibliotecă din Flushing. Citesc pe drum un anunț despre funeraliile Prințului Philip, dar nu dau și click să aflu detalii. Ultima oară când am fost atrasă (fără să vreau) să văd așa ceva transmis live a fost la funeraliile Prințesei Diana. O „tristețe” încerca să ne fie indusă, numai că în 1997 deja trecusem prin cancerul și moartea mamei și chiar nu pricepeam de ce toți cântau bocind „Candle in the Wind” alături de Elton John, de ce unele înmormântări trebuie să fie televizate global.

Drumul către bibliotecă a fost aglomerat, iar când am ajuns, mai devreme cu 20 de minute, am fost primită imediat. Cel care m-a injectat, tot pompier, Vinnie, mi-a zis, „ai băut multă apă?” „Da.” „Ai luat Tylenol?” „Nu.” „Unii iau preventiv.” I-am zis că aștept să văd cât de severă este durerea. „E OK dacă îți ridic un pic tricoul?” Special mă îmbrăcasem așa, ca să nu-mi suflec mâneca. Dau din cap, că mi-e că altfel voi trânti o „cătălină”, o glumiță pișcăcioasă de-ale mele.

Spre deosebire de liceu, unde am fost în martie, aici nu era muzică. De data asta, am așteptat 15 minute după vaccinare. Când am ieșit, am dat peste vânzători ambulanți cărora nu le-am făcut poze. Era ca la piață în România, vindeau de la măști de protecție la ibrice, tricouri și alte fleacuri. Nu era respectată nicio distanțare socială. Era o atmosferă de talcioc pre-Covid-19.

Pe drum înapoi către New Jersey, mi-a apărut Turnul Eiffel cocoțat pe o clădire. Mi-am adus aminte de cel de la Slobozia, în drum spre Tulcea. Fac ce fac și sunt mereu între lumea lui acum și lumea lui acasă. Și pe cât de ușor mi-e să călătoresc cu inima, anul ăsta chiar mă întreb dacă zborul va mai fi anulat, cum a fost de două ori anul trecut.

Post-scriptum: putem să fim serioși pentru o fracțiune de secundă?

Încă mergem pe sârmă și nu suntem acrobați. Nu mă uit în jos, că nu e nicio plasă de salvare. Suntem doar noi cu noi. M-am vaccinat în sfârșit pentru că o amică mi-a zis despre un site special creat de un tip care s-a săturat de indolența oficialilor în a programa rapid vaccinările. Deși stau în Hoboken, NJ, unul dintre cele mai populate orașe din SUA la o suprafață foarte mică, iar eu nu reușeam să mă programez nicăieri. Predau la New York și așa m-am „calificat”. Răsuflu ușurată. Dacă fosta administrație ar fi rămas, situația ar fi fost dezastruoasă! Biden are alte planuri: vrea de 4 iulie să ieșim la grătare.

Am amici din țări așa-zis civilizate care nu știu când le va veni rândul la vaccinare. Este ridicol ca guvernele să nu investească în cercetare sau poate că pandemia a scos la iveală câți bani sunt cu adevărat băgați în și pentru cercetare, cât valorează sănătatea populației, cât face omul pentru țara sa. Și se pare că răspunsul este catastrofal. Și atunci să le impui oamenilor carantină în cel de-al doilea an al pandemiei ca să ascunzi carențe este perfid. Când pandemia ne-a lovit, ni s-a spus: mască, igienă, distanțare socială, până când vaccinul va fi creat. În 2021 există deja trei mutații ale virusului și prea multe vaccinuri, unele, ineficiente.

Învățăm cele mai dure lecții pentru că trăim o tragedie. Nu vaccinul e cel pe care trebuia să îl așteptăm, ci trezirea la adevăruri pe care încă ne e greu să le acceptăm: Eu nu vreau să îmi fie frică nici de mânia lui Dumnezeu, nici de ziua de mâine, nici de un virus, nici de cel de lângă mine. Se va împărți vaccinul la toată lumea? Cătă, nu poți și tu încheia ca la povești, cu chefuri dintr-alea de trei zile și trei nopți? //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22