Viitorul lider al ONU (II)

Se caută un secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite chiar în ograda noastră. Să îl căutăm și noi. O căutare care începe de acasă, cu realism internațional, cu obiective naționale clare și conștiință a răspunderii globale.

Nu este garantat că la şefia ONU a venit în sfârșit rândul grupului est-european, care nu­mără 23 de membri. Există cinci tipuri de riscuri majore pentru concretizarea aces­tei perspective, pentru prima da­tă după 70 de ani.

În primul rând, nu e o re­gu­lă consfințită a rotației, ci una informală. Astfel, nu există formal și procedural rândul regiunii. Există însă o îndreptățire morală.

Mai mult, regiunea este ete­rogenă, conținând membri recenți sau cu aspirații de in­tegrare în UE, dar și țări din foste republici sovietice. Unele voci pot in­vo­ca anacronismul acestui grup re­gional, considerându-l o relicvă a Răz­bo­iu­lui Re­ce. Totuși, redeschiderea chestiunii con­fi­gu­ra­ți­ei grupurilor regionale la ONU este im­pro­babilă. Validitatea argumentului e fragilă.

Alt risc este împărțirea candidaților în cei ai Vestului și cei ai restului, cu corolarul blo­cajului reciproc prin veto al P5. Fe­de­rația Ru­să, sprijinită de China, ar putea sus­ține pro­priii candidați din regiune, în timp ce UE și SUA ar susține alții. Un sem­nal de­loc încurajator a fost, în 2012, ale­ge­rea cu sprijinul Moscovei și al Mișcării de Nea­li­ni­e­re, într-un vot strâns, dar clar po­la­rizat, a sârbului Vuk Jeremić în funcția de pre­șe­din­te al Adunării Generale a ONU. Acesta a fost ales în detrimentul can­di­da­tului litua­ni­an din grupul regional est-eu­ropean sus­ținut de UE și anunțat cu mult timp îna­in­te. A fost prima dată după 1991 când gru­pul nos­tru regional nu a prezentat un can­di­dat agreat prin con­sens și s-a ajuns la alegeri.

În al patrulea rând, discordia internă din cadrul grupului care include și un mem­bru permanent în Consiliul de Securitate și unele rivalități regionale ar putea ge­ne­ra o anihilare mutuală a multor can­di­da­turi din grupul est-european. Totuși, în ciu­da existenței a șapte candidaturi în 2006 și a relațiilor tradițional necordiale dintre Coreea de Sud și China sau Japonia, Ban Ki-moon a putut fi ales în funcție.

Sediul ONU de la New York

În fine, alte grupuri regionale, precum Ame­­rica Latină sau Africa, sau state din al­te re­giuni pot profita de eventuale con­fu­zii și disensiuni și avansa candidați solizi, care să profite de eventualele diviziuni din gru­pul nostru. Din America Latină s-a ve­hi­­cu­lat numele președintei chiliene Mi­chelle Ba­chelet (țară care a mai dat un se­cre­tar ge­neral), dar aceasta este prinsă acum într-un scandal național de corupție. Fostul pre­mier din Noua Zeelandă, Helen Clark, este creditată cu multe șanse. Pe lângă atuul de a fi femeie, are reputația unui ad^­mi­nis­trator care, din funcția actuală de șef al UNDP, a mulțumit multe state membre pentru reformarea programului ONU pen­tru dezvoltare. Dar care este un fost po­li­tician la nivel înalt și cineva cu per­so­na­li­tate puternică, care ar putea fi tentat să dez­volte ambiții mai mari. Ar putea pro­fita însă de o potențială dezbinare sau po­la­rizare a grupului est-european.

Favoriţii est-europeni

În cursele de cai există strategii de pa­ri­e­re, bazate de cele mai multe ori pe sta­tis­tici. Există multe feluri de a câștiga o cursă: conducere de la început și impunere de ritm, menținerea presiunii și forțare pe ul­ti­ma sută de metri etc. Cert este că doar în jur de una din trei curse este câștigată de caii favoriți. Analogia poate să nu fie fla­tantă, dar plasticitatea ei ar trebui să fie sugestivă.

Front runners, candidații ca­re par să conducă cursa în momentul de față, sunt actualul administrator al UNICEF și fostul ministru de Externe bulgar, Irina Bo­kova, Nickolai Mladenov, fost ministru al Apărării și de Externe bulgar, ac­tual­mente coordonator special ONU pentru procesul de pa­ce din Orientul Mijlociu, și Kristalina Georghieva, comisarul european bulgar. Grupul fruntaș mai numără și trei slovaci: pe actualul ministru de Externe slovac, Mi­roslav Lajčák, și fostul ministru de Ex­ter­ne, Ján Kubiš (ultimul fiind re­pre­zen­tan­tul special al secretarului general al ONU pentru Irak, iar primul având spri­ji­nul gu­vernului său), dar și pe recent nu­mi­tul asis­tent al secretarului general pentru afa­ceri politice, Miroslav Jenča. Irina Bo­ko­va are avantajul de a fi în sistemul ONU, de a fi percepută drept un administrator co­rect și o persoană consensuală. În con­tex­tul campaniei de promovare a unei fe­mei în fruntea ONU – www.womensg.org - , are de partea sa și acest avantaj. În plus, a studiat atât la Moscova, cât și în SUA și vor­bește fluent franceza, cealaltă limbă de lucru la ONU.

Alți candidați invocați sunt Danilo Türk, fos­tul președinte sloven, care a ocu­pat și o poziție înaltă în Secretariatul ONU. Din regiune, candidatura Daliei Gry­baus­kai­tė, președinta Lituaniei, ar mai aduce o fe­me­ie în grup, dar care ar atrage după toa­te probabilitățile un veto al Moscovei, având în vedere pozițiile sale politice (ca și o can­didatură a ministrului de Externe polonez, Radosław Sikorski), tot așa cum este ches­tionabil dacă Vuk Jeremić ar ob­ți­ne spri­ji­nul SUA, Franței și Marii Britanii. Hilary Clin­ton, Melinda Gates, Angela Mer­kel, Ca­therine Ashton sunt nume amin­ti­te, dar candidaturi foarte improbabile.

Argumente în faţa altor candidaturi

Nu e important să fie doar un reprezentant al regiunii noastre, dar și un reprezentant onorabil al regiunii noastre, unul care să ne facă mândri în cinci sau zece ani de mandat, nu doar să ne satisfacă un orgoliu de moment. De altfel, nu este foarte sigur că identitatea est-europeană e așa de pu­ternică încât să suscite pasiuni colective co­mune dincolo de cele naționale. Nivelul de fracturare se răsfrînge chiar și la nivel na­țional, din cauza polarizării politice din majoritatea țărilor din regiune. Situație care este susceptibilă să determine can­di­da­turi cromatice, adică sprijinite de gu­verne în funcție de „culoarea“ can­di­da­ți­lor. Deși improbabil, ar fi însă important ca finalmente grupul est-european să poa­tă fi capabil să susțină un singur candidat.

Ce argumente ar avea un est-european în fața altor candidaturi? Din păcate, cel mai uzitat și de regulă singurul vehiculat este cel istoric-instituțional și tehnic: grupul est-european, care reprezintă 23 de state membre, este singurul care nu a mai de­ți­nut funcția până acum. Ar fi o îndreptățire în virtutea rotației și reprezentării geo­grafice echitabile.

Dar nu trebuie să fie singurul argument. Un est-european ar merita în primul rând să dețină funcția și pentru că zonele, ță­rile și tematicele pe care ONU le asistă pri­o­ritar și majoritar sau temele care sunt în centrul preocupărilor ONU sunt cele ale unor țări în transformare, în tranziție și re­construcție. Țările din grupul est-eu­ro­pean au experiența recentă a tranziției în contexte postautoritare sau de criză. Pro­blemele noastre din ultimii 25 de ani, în principal cele ale reconstrucției economice și reformelor în justiție și administrație pu­blică, ale statului de drept sunt ava­ta­rurile majorității statelor lumii, care au ne­voie cel mai acut acum de asistența co­munității internaționale. Cunoașterea și în­țelegerea directă, precum și empatia care le însoțește ne dau și argumente po­litice și axiologice pentru funcția de se­cre­tar general al ONU.

Estul european are o experiență par­ti­cu­lară: experiența devastatoare a războaielor mondiale, a Holocaustului, a stalinismului și comunismului totalitar, a revoluțiilor de catifea sau sângeroase care au răsturnat regimurile en place în 1989 și 1991, tran­ziții democratice cu rezultate felurite. Ce­tățenii Estului european au experiențe per­sonale intense, cu rădăcini adânci în ma­ri­le evenimente ale ultimilor 70-100 de ani. Un candidat din această regiune ar trebui să fie temperat și înțelepțit de astfel de ex­periențe într-un alt timp al reașezărilor is­torice precum cel pe care îl trăim, ceea ce i-a conferi o înțelegere deosebită a istoriei și construcției ei.

Strategie pentru un candidat român

Un eventual candidat român trebuie să fie credibil, să aibă deschidere internațională. Iar, ca apoi, să aibă șanse reale, trebuie să fie aproape de profilul așteptat de de­ci­denți. To­tuși, pragmatismul implicat de pro­ce­dura de alegere nu ar trebui să îm­piedice atenția acordată și altor considerente.

Şedinţă a Adunării Generale a ONU

Soarele poate străluci devreme de di­mi­neață, dar aceasta nu înseamnă că nu poa­te fi acoperit la apus de nori. Altfel spus, ceea ce trebuie evitat este, pentru a reveni la analogia ecvestră, tipul morning glory, caii care scot timpi foarte buni la an­tr­e­nament, dar performează sub acești timpi în cursă. Este de preferat un long shot, competitorii cărora nu li se dau multe șanse la început, dar care produc surpriza. Prin meritele lor sau datorită conjuncturii. Javier Pérez de Cuéllar a refuzat să își facă campanie la New York și se afla la pescuit în Chile când a aflat vestea alegerii sale. Nu se aștepta să fie beneficiarul blocajului reciproc al altor candidați, dezavuați fie­care de alt P5. În același timp, în con­tex­tul actual este puțin probabil să poți ajun­ge pe lista scurtă, dacă nu îți faci activ cam­panie. Campania publică ar trebui să fie scurtă, precedată de etapa lungă, cam­pania diplomatico-politică.

Candidatul român cu șanse nu trebuie să fie perceput drept favoritul unui P5, pen­tru că asta ar atrage neîncrederea altora. Mai ales în situația de polarizare extremă a Consiliului de Securitate, în urma cri­zelor din Siria și Ucraina și în situația în care grupul regional are în compoziție un membru P5.

Strategia națională ar putea începe cu no­minalizarea și agrearea unui grup restrâns de candidaturi. Membrii grupului, cel mai probabil diverși ca afiliere sau suținere po­litică, ar trebui să aibă un profil în con­so­nanță cu așteptările realiste, unele expuse și în acest articol. Acest grup național ar putea fi restrâns treptat, până se ajunge la candidatul validat de aprecierile sau lipsa de rezerve a partenerilor externi și mem­bri­lor Consiliului de Securitate. Vedem de­ja că slovacii și bulgarii au fiecare două-trei candidaturi pe care le testează, ur­mând să mergă finalmente pe mâna celui care pare a fi cel mai acceptabil.

Esențialul este că nu trebuie să mai ig­no­răm substanța. Nu e vorba doar de can­di­dat, ci și de ce face țara sa în plan in­ter­național. Ce priorități va avea România la ONU? Vom redeveni contributori cu trupe (în prezent nu avem decât 71 de militari în misiuni ONU)? Vom sprijini financiar mai mult inițiativele ONU? Vom avea un bu­get al asistenței pentru dezvoltare mai aproape de un procent din PIB care să dovedească că suntem preocupați de ce se întâmplă în lume? Data viitoare când va fi o pandemie precum Ebola, vom trimite și doctori români, iar Institutul Cantacuzino va participa la cercetarea și descoperirea de vaccinuri, dacă va fi finanțat adecvat? Vom continua să susținem prin proiecte con­crete transferul de expertiză în do­menii cheie pentru dezvoltarea economică și transformare democratică? Vom acorda mai multe burse studenților din țări în curs de dezvoltare?

Testarea acceptabilităţii în capitalele relevante

Astfel de elemente, într-o campanie de pro­movare care nu se axează exclusiv pe personalitate, ar spori șansele ca un can­didat român ar să ajungă pe lista scurtă. Campania publică ar fi doar ultima etapă. Primordială este testarea în capitalele re­levante a nivelului de acceptabilitate a can­didaților. După identificarea onestă a can­didatului care are cele mai mari șanse, s-ar purcede la turnee de prezentare în ca­pitalele din regiunea noastră și din țările membre ale Consiliului de Securitate (și can­didate pentru posturi de membri ne­per­manenți la alegerile din 2016) și a altor țări importante la ONU (mari donatori și contributori cu trupe, țări cu inițiative globale). Campania publică din ultima eta­pă ar trebui să fie dusă cu prudență, pen­tru a nu fi în detrimentul campaniei po­li­tico-diplomatice. O declarație de presă într-un moment de înflăcărare sau o lipsă de anticipare a consecințelor unei de­cla­rații publice pot să jeneze un stat membru al Consiliului de Securitate și să fie un faux pas regretabil.

Acesta ar putea fi un moment important al maturității clasei politice românești, ca­re ar trebui să dezvolte înțelepciunea, du­pă un sfert de veac de tranziție, să gân­dească pe termen lung, construind con­sens național pe subiecte majore și astfel să știe când e momentul să transcendă par­tizanatul îngust. Ar trebui început cu re­cunoșterea candidaților demni de func­ția de secretar general. Trebuie ca, dincolo de pragmatismul deciziei - care ține de aș­teptările decidenților -, să găsim un can­didat care să dovedească sagacitate, des­chi­dere, capacitate de înțelegere, cum­pă­ta­re și prudență, simț al răspunderii și al dreptății.

Aceste calități sunt esențiale când va fi confruntat cu noi crize sau probleme re­cu­rente care îi vor testa judecata. Dilemele morale cresc exponențial cu amplitudinea relației dintre realitățile geopolitice și prin­cipiile care arată nordul valorilor care ar tre­bui să ne ghideze acțiunea. În cele din urmă, secretarul general al ONU trebuie să le pună în balanță și într-un oarecare raport de armonie și constanță în timp. Conștiința și convingerile sale îi vor fi ul­timi sfătuitori, când diverse state și con­silieri îi vor cere sau spune lucruri con­tra­dictorii.

Iar în cazul în care nu vom putea sprijini un român, trebuie să ne asigurăm că toți candidații din regiune ne vor cunoaște prioritățile, iar cel pe care o să îl sprijinim în grupul regional va fi conștient și re­cep­tiv față de sensibilitățile noastre, odată ales. O variantă de compromis ar putea fi și obținerea pentru România a altei poziții în viitor, de pildă, cea de președinte al Adu­nării Generale a ONU.

Orizonturi tulburi

Premisele pentru 2016 nu sunt cele mai bu­ne, în contextul aparentei reașezări a fal­durilor șifonatei ordini mondiale. Ale­gerea unui secretar general al ONU poate fi un nou episod al accentuării ezitărilor și divizării Vestului și al emergenței sau re­afirmării unor puteri regionale con­tes­ta­tare ale ordinii mondiale, care percep SUA și Europa drept decadente. Mai ales că se­cretarul general ar proveni dintr-o re­giu­ne la confluența dintre UE, SUA și Rusia: zona foștilor sateliți comuniști și cea a Mă­rii Negre, Mării Caspice și Caucazului. O zo­nă de care este profund interesată și Ch­i­na, dar și Turcia, Iranul și țările din Golf.

Schimbarea frontierelor Ucrainei și con­flictul din estul țării, precum și încleștările pe alte dosare care opun P3 Rusiei și Chi­nei pot fi o premisă a confruntării și în pri­vința alegerii secretarului general. Or­di­nea globală nu este pusă sub semnul în­trebării doar de actori nestatali precum Al Qaeda sau ISIL. Ordinea internațională, spri­jinită și pe principiul respectului su­veranității naționale, poate fi chestionată în mod efectiv, după situația din Ucraina, și de un alt membru permanent al Con­si­liului de Securitate, dacă acesta ar decide să își amplifice mișcările revendicative în Marea Chinei de Sud, unde deja tensiunile în­tre China, Vietnam, Japonia și Filipine sunt considerabile.

În această eventualitate, alegerea unui se­cretar general al ONU (care ar putea fi pri­mul născut după încheierea celui de al doi­lea război mondial) ar putea fi și mai di­ficilă. Față de acum 70 de ani, când ONU a fost fondat la San Francisco, scena in­ter­națională consemnează provocări mai complexe la adresa umanității. În plus, de­și izbucnirea unui alt război mondial a fost prevenită de la înființarea ONU - sau, cum a afirmat Ban Ki-moon utilizând un si­logism ipotetic: „ultimele șapte decade ar fi fost cu siguranță mult mai sân­ge­roase fără ONU“ -, conflictele intra și in­terstatale sunt încă o constantă a relațiilor internaționale, fiind încă departe de as­pi­rația spre pacea perpetuă kantiană. Cursa înarmării pare neobosită, așa cum o atestă cele 64,4 de miliarde de dolari în vânzarea de arme de anul trecut și cifra de 1,7 tri­lioane de dolari reprezentând cheltuielile militare globale.

În ultimul sfert de veac au avut loc con­flicte majore cu zeci de mii de morți și mi­lioane de refugiați și strămutați din Bal­ca­nii de Vest până în Darfur, Siria și Ucrai­na. De fiecare dată, cu excepția inter­ven­ției în Irak, pozițiile în Consiliul de Se­curitate au fost împărțite de-a lungul fa­liei Rusia-China versus SUA-Marea Bri­tanie-Franța. În 2014, dreptul de veto a fost folosit de două ori: de Rusia și China, pentru a bloca o rezoluție care condamna Siria, și de Rusia, pentru a bloca o re­zo­luție care să declare ilegal referendumul din Crimeea.

Anul 2016 este și un an al alegerilor pre­zi­dențiale în SUA. Dacă președintele Obama a vrut să fie în cele două mandate ale sale opusul predecesorului său, perceput drept intervenționist belicos, neoconservator aro­gant și adept al impunerii, succesorul lui Obama, în obișnuita reechilibrare din politica americană, ar putea fi chiar copia arc-peste-timp a fostului președinte Geor­ge W. Bush și un semnal spre unilateralism sau izolaționism. Ceea ce ar putea com­plica nu doar viața secretarului general al ONU, ci și interacțiunea internațională. Cel mai probabil, actuala Administrație de­mocrată va dori să aibă ultimul cuvând în privința următorului secretar general al ONU, înainte de o eventuală schimbare la guvernare, în tradiția cutumiară a al­ter­nanței politice din SUA.

Soluția ar fi ca est-europeanii să prezinte o propunere / propuneri atât de adecvate situației, încât să fie greu de respins. Ideal ar fi ca România să aibă un candidat atât de solid, încât vicisitudinile momentului să nu îi afecteze decisiv șansele.

Cea mai înaltă responsabilitate in­ter­na­țională asumată de un român i-a revenit, poate, în contextul Războiului Rece, lui Corneliu Mănescu, când, în 1967, a fost ales primul președinte din blocul co­mu­nist al Adunării Generale a ONU. Una din­tre constatările căutării interne de acum a unor candidați pentru postul de secretar general al ONU (dacă procesul va fi de­marat!) ar putea fi că liderii și politicienii noștri sunt prea absorbiți de problemele interne sau zboară la o altitudine politică prea joasă, de regulă sub radarul geo­po­liticii. Mulți sunt provinciali, puțin sunt cunoscuți în mediile internaționale. Nu avem rampe de lansare nici în afara țării: nu avem mulți români în poziții de con­ducere în organizații regionale și inter­na­ționale.

Ne-am pripi însă să ajungem prea ușor la o astfel de concluzie. Deși nu complet ero­nată, este înseninată de faptul că avem to­tuși câțiva oameni cu anvergură și ex­pe­riență internațională capabili să reprezinte regiunea și să contribuie la soluționarea pro­blemelor lumii. Important este să exis­te un consens politic cât mai larg asupra iden­tificării corecte a acestora. Procesul de reflecție la nivel național asupra spri­jinirii unui candidat român sau, inițial, a unui grup restrâns și promovarea in­ter­națională ulterioară trebuie să înceapă și să conducă rapid la concluzii și acțiuni. Altminteri, nu numai că nu vom avea cai buni în cursă, dar nici nu vom participa la pariuri. De fapt, nici nu vom apuca să vedem prea bine cursa, ridicându-ne pe vârfuri din ultimele rânduri.

Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.