YASSIN AL-HAJ SALEH, scriitor şi disident sirian: Conştiinţa Siriei

Yassin al-Haj Saleh este numit, adesea, conştiinţa revoluţiei siriene. Născut în Raqqa în 1961, este arestat în 1980, pe când era student la medicină în Alep, şi apoi încarcerat pentru aderarea la o organizaţie politică de stânga. A fost deţinut politic până în 1996, petrecându-şi ultimii 16 ani în spatele gratiilor, în celebra închisoare Tadmur, din zona deşertică a Palmyrei.

Saleh s-a afirmat ca unul dintre intelectualii de vază şi scriitorii proeminenţi ai revoltei siriene, care s-a declanşat cu exact trei ani în urmă. În 2012, i s-a acordat Premiul Prinţului Claus (finanţat de Ministerul Afacerilor Externe olandez), însă nu a putut să-l ridice personal, pentru că, la vremea aceea, se ascundea în Damasc. În prezent, Saleh trăieşte în exil, în Turcia, şi scrie pentru o multitudine de publicaţii internaţionale de limbă arabă. Recent, împreună cu un grup de sirieni şi turci, a înfiinţat în Istanbul un Centru Cultural Sirian numit Hamish („margine“ sau „periferie“). Saleh a publicat şi o serie de cărţi în limba arabă, cea mai recentă fiind Delivery or Destruction? Syria at a Crossroads (2014).

Pentru majoritatea occidentalilor, situaţia din Siria pare extrem de confuză. De exemplu, la 31 august 2013, preşedintele Obama spunea că „principalul conflict din Siria“ se datorează unor „divergenţe străvechi de natură religioasă“. Auzim adesea – atât în rândul oficialilor responsabili de politicile externe, cât şi printre stângişti şi activişti antirăzboi – că nu există „băieţi buni“ în conflictul sirian, că toate părţile implicate sunt la fel de rele şi, prin urmare, nu avem pe cine să susţinem. Cum priviţi această atitudine? Ce le-aţi răspunde acelora care afirmă că nu avem pe cine sprijini în Siria?

Mi se pare uluitor că majoritatea occidentalilor găsesc situaţia din Siria ca fiind una confuză. Să fie o problemă de informare şi cunoaştere? Înclin să cred că este o problemă de politică. Confuzia poate juca rolul ei în atitudinea unora faţă de lupta noastră: inacţiunea care, în opinia mea, este cea mai rea formă de acţiune, nu doar din perspectiva noastră ca cetăţeni sirieni, ci şi din perspectivă regională, globală, ca să nu mai vorbim de umanitate şi solidaritatea umană cu cei oprimaţi.

Divergenţe de natură religioasă? Ce analiză profundă! Faptul că o structură militară recurge la aşa-zisa armată naţională, la mass-media şi la celelalte resurse disponibile pentru a-şi ucide propriul popor, atunci când acesta se opune conducerii despotice – cu greu poate fi numit un conflict de natură religioasă. Nu vorbim aici de o structură oarecare, vorbim despre aparatul de stat represiv al regimului Assad. Astfel, devine absurdă abordarea conflictului sirian în termeni religioşi. După cunoştinţele mele, statele nu sunt secte religioase, corect?

În niciun caz nu vreau să se înţeleagă că sunt orb la tensiunile şi conflictele religioase din sânul societăţii siriene. Mulţi scriitori, şi eu mă număr printre ei, au scris despre ele. Concluzia mea este aceea că sectele sunt entităţi create în scop politic şi că sectarianismul este o unealtă politică pentru a controla oamenii, o strategie pentru dominaţia politică. Cu siguranţă, aici nu e vorba de „divergenţe“ de natură socială, ci, mai degrabă, de o metodă de apărare a unor privilegii şi de transformare a luptei împotriva tiraniei şi a manipulării într-un conflict religios, o fitna. Termenul fitna are ecouri de natură religioasă şi este remarcabil faptul că „secularul“ Bashar al-Assad l-a folosit de nu mai puţin de 16 ori, în primul său discurs de la izbucnirea revoluţiei, la 30 martie 2011.

Spuneţi-ne câteva cuvinte despre biografia dvs. politică. V-aţi născut în Raqqa, în 1961. Care au fost influenţele de natură politică şi intelectuală care v-au marcat perioada tinereţii? În 1980, aţi fost arestat pentru activismul politic şi aţi petrecut 16 ani în spatele gratiilor. Mai exact, pentru ce anume aţi fost arestat? Cu ce se ocupa grupul din care făceaţi parte, la vremea respectivă? Cum era viaţa politică în Siria acelor ani?

În timpul studenţiei la Universitatea din Alep, am fost membru al unuia dintre cele două partide comuniste, Biroul Politic al Partidului Comunist Sirian. Acesta se opunea regimului lui Hafez al-Assad şi lupta pentru democraţie. Am fost influenţat de gânditori precum sirienii Yassin al Hafez şi Elias Murqus, dar şi de istoricul şi politologul marocan Abdallah Laroui. Acelora dintre noi care ne aflam în căutarea unei mai bune înţelegeri a contextului social şi istoric ei ne-au oferit calea unui marxism nondogmatic, orientat către problemele noastre de natură socială şi istorică. Sub influenţa lor, am decis să devin scriitor. Ne exprimam entuziasmul faţă de eurocomunismul anilor ‘70 şi critica la adresa Uniunii Sovietice. Însă identitatea noastră politică a căpătat contur, în primul rând, pornind de la experienţele luptei împotriva domniei tiranice a lui Assad tatăl. Era o combinaţie între o afiliere tradiţională de stânga, angajamentul profund în faţa poporului şi aspiraţia spre libertate.

Premergător anilor ‘80, cu greu se putea vorbi de o viaţă politică în Siria. Exista o alianţă alcătuită din şapte partide, inclusiv Partidul Comunist oficial (care depindea, în mare măsură, de sovietici). Alianţa, Frontul Progresiv Naţional (FPN), se afla sub conducerea Partidului Ba’ath şi reprezenta cadrul vieţii politice siriene. De fapt, era un fel de cadru al decesului politic. Alte grupuri, care se opuneau cu vehemenţă regimului, au fost trimise la închisoare. Astfel încât putem spune că închisorile şi FPN au reprezentat instituţiile politice ale statului, în ultimii 41 de ani.

La nivel politic, criticam aspru regimul, considerându-l direct responsabil pentru „criza socială şi naţională“ care a luat amploare între 1979 şi 1982. La vremea aceea, regimul Hafez al-Assad a manifestat tot mai multe tendinţe fasciste – a intervenit cu brutalitate împotriva oricărei activităţi sociale ori politice independente, prin crearea de „organizaţii populare“ care să îngrădească societatea, de la şcolari şi studenţi, la femei şi sindicate. De asemenea, a încurajat nepotismul la scară largă, cu elemente de natură religioasă, şi a creat un cult al personalităţii lui Assad, prin intermediul mass-media, al armatei, al instituţiilor de învăţământ şi în spaţiile publice (prin statui, afişe, fotografii, cântece, „marşuri spontane“). În câţiva ani, aceasta a dus la o criză politică şi socială profundă şi la violenţe între oficialii regimului şi Frăţia Musulmană. Până când regimul avea să câştige această bătălie prin mijloace sângeroase, care au fost ignorate, în mod constant, de comunitatea internaţională, orice rămăşiţă a vieţii culturale şi politice fusese deja distrusă.

Biroul Politic al Partidului Comunist Sirian a denunţat izbucnirile fasciste şi a luat atitudine în favoarea schimbărilor democratice, care să permită evitarea violenţelor şi deschiderea sistemului politic sirian către organizaţii şi iniţiative civice. A luat parte activ la proteste în mai multe oraşe siriene, pe parcursul anilor ‘80. Eu însumi am participat la protestele de la Universitatea din Alep. Ulterior, am fost silit să mă ascund, timp de două luni, până când aveam să fiu arestat, la 7 decembrie 1980. Eram doar unul dintre sutele de manifestanţi arestaţi. Pe atunci, aveam mai puţin de 20 de ani şi aveam să-mi petrec următorii 16 în închisoare. Riad al-Turk (liderul opoziţiei siriene) a petrecut, la rândul său, aproape 18 ani în detenţie.

După perioada încarcerării, am devenit scriitor, participând la multe acţiuni ale opoziţiei. 16 ani în închisoare înseamnă enorm, dar pentru mine, ca intelectual public şi reprezentant moral a luptei pentru schimbare, a fost o experienţă formatoare. În acelaşi timp, a contribuit la emanciparea mea; prin suferinţă, învăţare şi luptă, am reuşit să mă eliberez de câteva dintre constrângerile interioare: aceea a unei viziuni politice înguste, a ideologiei rigide, a ego-ului intelectual. Poate a doua influenţă ca importanţă în formarea identităţii mele politice o reprezintă revoluţia, care a izbucnit în martie 2011, şi lupta continuă care se desfăşoară astăzi în ţară. M-am ascuns în Damasc vreme de doi ani, iar apoi, în următoarele şase luni, în alte zone ale ţării. Rolul meu a fost acela al unui intelectual şi scriitor, nu al unui politician sau activist politic. În anii ce vin, intenţionez să contribui la dimensiunea culturală a revoluţiei siriene, pentru că, în opinia mea, cultura reprezintă un element strategic în lupta noastră împotriva fascismului, atât cel assadist, cât şi cel islamist.

Vorbind despre „lupta împotriva fascismului, atât cel assadist, cât şi cel islamist“, într-un articol din Irish Times din septembrie 2013, aţi descris elementele jihadiste siriene ca „inamici ai revoluţiei“ şi susţineţi că acestea, „în realitate, sunt mult mai şubrede şi lipsite de coeziune decât par din afară“. Afirmaţi că este complet eronată presupunerea că „ceea ce este bun pentru jihadişti este rău pentru regim“. Şi continuaţi: „Adevărul e că ceea ce e bun pentru revoluţie, pentru Armata Siriană Liberă şi pentru activiştii democraţi, din interiorul şi din afara ţării, este rău pentru regim şi jihadişti“. Puteţi să dezvoltaţi acest aspect, care pe unii s-ar putea să-i încurce? În ce măsură sunt forţele democratice siriene angrenate într-un război pe două fronturi – unul împotriva regimului şi unul împotriva jihadiştilor? Dacă regimul Assad s-ar prăbuşi în câteva luni, nu i-ar urma un al doilea război, între forţele democratice susţinătoare ale revoluţiei şi elementele jihadiste? În ce măsură acest război se poartă deja? Dublul conflict în care sunt angrenate forţele democratice siriene nu reclamă o mai mare solidaritate din exterior, în locul atitudinii defetiste, ai cărei martori suntem tot mai des, în ultima vreme?

Grupările jihadiste au început să-şi facă apariţia în Siria la câteva luni după izbucnirea revoluţiei. Cu cât situaţia a devenit mai dificilă pentru majoritatea cetăţenilor, cu atât s-au îmbunătăţit condiţiile pentru extremiştii jihadişti. Atunci când climatul social este distrus şi zeci de oameni sunt ucişi zi de zi, în toată ţara, în vreme ce lumea priveşte – iată cadrul perfect pentru dezvoltarea grupărilor nihiliste. Doctrina acestora porneşte de la prezumţia că lumea este rea şi complotează împotriva lor, fie ei arabi sau musulmani. Printre altele, această viziune paranoică asupra lumii este împărtăşită atât de regimul assadist, cât şi de grupările jihadiste.

Ar trebui să ne fie clar până acum că regimul se bucură de apariţia acestor grupări pentru că îi dau posibilitatea să-şi vândă discursul „războiului împotriva terorismului“ occidentalilor şi tuturor celor care sunt gata să-l asculte. Figuri proeminente din cadrul serviciilor secrete şi al cercurilor diplomatice occidentale consideră necesară o coordonare cu regimul Assad, împotriva terorismului. Faptul că au la îndemână o marfă care vinde („războiul împotriva terorismului“) le permite asocierea cu puterile globale influente; iar regimul se bazează constant pe acest lucru pentru a-şi reafirma legitimitatea în ochii lumii şi a se menţine la conducerea statului. Ţelul suprem al dinastiei Assad este de a rămâne la putere „pentru totdeauna“.

Aşadar, e de aşteptat că regimul va face tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a profita de pe urma acestui tip de discurs. Nici nu e nevoie să credem în speculaţii sau teorii ale conspiraţiei despre posibilele legături ascunse dintre regim şi unele dintre aceste grupări. La 21 ianuarie, plecând de la un raport al serviciilor secrete occidentale, The Telegraph publica un articol despre o colaborare secretă între regim şi Al-Qaeda, cu precădere în afacerile cu petrol din estul ţării.

Până la mijlocul toamnei lui 2013 mă aflam în Raqqa, unde îşi avea sediul ISIS (Statul Islamic al Irakului şi Levantului, un grup de disidenţi ai grupării Al-Qaeda), într-o clădire imensă a guvernului local. Cu toate că susţinătorii regimului au considerat de o importanţă strategică atacul împotriva unei instituţii de învăţământ, în primele zile ale lui octombrie 2013, ucigând în jur de 20 de studenţi, iar elicopterele lor au bombardat cartierele civile aflate în vecinătate, clădirea ISIS nu a reprezentat niciodată o ţintă.

Cea mai bună modalitate de a se opune grupărilor fasciste şi jihadiste din Siria este aceea de a produce schimbări radicale, prin înlăturarea regimului care a condus ţara vreme de 44 de ani. Dispariţia regimului, cu toată maşinăria de stat aducătoare de violenţă şi umilinţă, va asigura sirienilor cu orientare democratică şi islamiştilor moderaţi mijloacele cu care să se opună organizaţiilor extremiste şi expansioniste, precum ISIS. Aceasta ar putea declanşa un proces al reconcilierii şi toleranţei între diferitele formaţiuni politice siriene, iar vocea raţiunii şi a iertării se va face auzită – lucruri ce par inimaginabile astăzi.

Într-o zi, pe când mă aflam în Ghouta de Est, între lunile aprilie şi iulie 2013, în timp ce ducea în braţe un cadavru mutilat, un membru al Unităţilor de Apărare Civilă însărcinat cu spălarea morţilor şi aşezarea lor în sicrie m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Istah (învăţatule), cum ar trebui să-i tratăm pe cei care l-au mutilat pe acest copil? Cum mai putem să trăim alături de ei?“. Am rămas fără cuvinte. E imposibil pentru „învăţaţi“ ca noi să putem face ceva util atâta vreme cât ucigaşul public se află la putere, continuând să tortureze, să înfometeze, să bombardeze şi să ucidă, în fiecare zi.

Nu numai că regimul beneficiază de pe urma grupărilor reacţionare fasciste care-şi exprimă deschis dezacordul pentru revoluţie. Dar acele forţe care s-au alăturat revoluţiei sunt cele care se confruntă cu grupările nihiliste. Ştiţi, probabil, că la începutul anului am fost martorii mai multor lupte împotriva ISIS, la care au participat numeroase grupări moderate, iar rezultatul a fost îndepărtarea ISIS din întregul Idlib şi din numeroasele districte ale regiunii Alep. Şi asta, în ciuda războiului pe care regimul îl poartă împotriva acestor regiuni. Cu alte cuvinte, dacă ar exista un singur inamic, sirienilor le-ar fi mult mai uşor să lupte împotriva grupărilor precum ISIS.

Legea care a guvernat societatea siriană în ultimii trei ani, dar şi pe întreg parcursul epocii de coşmar a guvernării assadiste spune că extremismul dă naştere la extremism. Este vital pentru ţară să înlăturăm orice sursă de extremism: regimul fascist aflat la putere a pus la cale o întreagă industrie de decimare a propriului popor, fapt cunoscut de toată lumea, după apariţia, în media, a 55.000 de fotografii reprezentând 11.000 de trupuri mutilate. Trimiterea acestei junte criminale în temniţa istoriei ar fi un prim pas spre recuperarea ţării. Numai după aceea s-ar putea crea o dinamică a moderaţiei, care să ducă la izolarea grupărilor celor mai extremiste. Fără dreptate pentru poporul sirian, nu poate exista moderaţie în Siria. În limba arabă, legătura dintre conceptele de „moderaţie“ şi „justiţie“ este evidentă: termenul I’tidal (moderaţie) derivă din Adl (justiţie); în consecinţă, lipsa justiţiei duce la extremism.

Ceea ce trebuie să ştie comunitatea internaţională este că regimul nu are nimic în comun cu progresul, antiimperialismul sau secularismul. Este un regim fascist, o juntă coruptă, cu puternice accente religioase, gata să comită orice fel de crimă pentru a rămâne la putere. În prima zi a conferinţei Geneva II, un reporter de la Sky News a întrebat-o pe consiliera lui Assad, Buthaina Shaaban, despre cele 11.000 de persoane omorâte de regim, în fabricile morţii. Răspunsul ei a fost: „Dar soarta creştinilor? De soarta lor nu vă pasă? Sunteţi la curent cu răpirea celor 11 călugăriţe?“. Este o mostră specifică modului de gândire al oficialităţilor. Comentând pe marginea masacrului cu arme chimice din 21 august, din Ghouta de Est, Shaaban a declarat că persoanele ucise erau copii din satele de coastă (adică alawiţi) răpiţi, aduşi la Ghouta şi gazaţi! Nici măcar colonialiştii francezi care au dominat Siria, în perioada interbelică, nu au fost atât de eficienţi în politica de tip divide et impera, precum actualul regim.

De asemenea, este evident că puterile imperiale fac tot ce le stă în putinţă pentru a nu determina prăbuşirea regimului sirian sau chiar slăbirea acestuia. De fapt, au procedat exact invers: nu au sprijinit Armata Liberă Siriană ori Consiliul Naţional Sirian în stabilirea de zone de interdicţie aeriană şi zone de siguranţă, pe care aceste grupări le-au solicitat încă din toamna lui 2011. Armata Liberă Siriană nu a achiziţionat nici măcar o singură rachetă tip Stinger, în vreme ce regimul face uz de avioane de luptă, de mai bine de 18 luni încoace.

Michael Ignatieff e de părere că unul dintre motivele pentru care nu s-a intervenit în Siria este eşecul opoziţiei siriene. Cum comentaţi?

Cred că unul dintre motivele pentru care există astăzi un monolog, şi nu un dialog îl reprezintă modul defectuos de a interacţiona al sirienilor: într-adevăr, am trăit jumătate de secol în izolare. Probabil 90% dintre sirieni nu au cunoscut niciodată o altă formaţiune politică, cu excepţia regimului Ba’atist, iar 80% dintre ei au auzit doar de diabolicul Hafez al-Assad şi de îngrozitorul său fiu, Bashar. Mai mult, în Siria, ca şi în toată lumea arabă, există un resentiment profund faţă de Occident, ca urmare a experienţelor traumatice ale prezentului cu marile puteri occidentale: problema palestiniană este un simbol al rupturii dintre cele două lumi şi o sursă permanentă a ostilităţii arabe faţă de Occident. De asemenea, este şi un motiv de ezitare, când trebuie să cerem sprijin Occidentului. Totuşi, sirienii au fost suficient de realişti pentru a cere ajutor Occidentului încă din vara lui 2011, chiar înainte de a recurge la arme pentru a se apăra singuri şi de a se îndrepta spre Dumnezeu, ca singura sursă strategică de la care ar putea primi sprijin.

Aş adăuga aici faptul că, de dată recentă, poate doar în ultimele luni, un număr tot mai mare de sirieni au început să creadă că propria lor cauză, cauza siriană, este una globală, care îi determină să gândească în termeni globali, şi care trebuie interpretată în contextul luptelor pentru eliberare ale popoarelor din Europa de Est sau Africa de Sud. După părerea mea, lucrurile se schimbă la acest nivel şi e posibil să vedem tot mai mulţi sirieni luptând pentru cauza lor, în arena internaţională.

Lupta sirienilor spune multe nu doar despre eşecurile opoziţiei siriene, ci şi despre eşecurile abordării de tip occidental. Potrivit acesteia, popoarele slabe şi oprimate trebuie să vadă în puterile occidentale o conştiinţă universală ori un înţelept pe care trebuie să-l convingă de justeţea cauzei lor; iar dacă ele sunt suficient de răbdătoare şi reuşesc să-l atragă de partea lor, acesta va acţiona în conformitate cu principiile jusiţiei şi ale drepturilor omului. Mă tem că această retorică este una greşită. Palestina este un exemplu în acest sens. Lumea întreagă cunoaşte suferinţa palestinienilor şi ştiu foarte bine care este puterea colonială care continuă să muşte din pământul şi resursele Palestinei, periclitându-le existenţa. În cazul Palestinei, există un „proces de pace“ care durează de 23 de ani, cel mai ridicol din istorie!

Ce putem face când un regim îşi omoară propriul popor cu arme chimice, iar cea mai mare putere a lumii se mulţumeşte să ia o parte din armele criminalului, fără a-l pedepsi în vreun fel? Ce altă concluzie poate trage acest criminal de război alta decât aceea că poate continua genocidul, folosind mijloace alternative? Oare putem interpreta atitudinea Americii prin următoarele cuvinte: „Este în regulă să omori anumiţi oameni. Nu sunt cei care nu trebuie ucişi. De ce ar trebui să ne îngrijorăm şi să intervenim în numele lor?“.

În cele din urmă, intervenţia militară nu a fost indispensabilă şi numai câţiva dintre sirieni au cerut-o. Ceea ce au sperat sirienii a fost un fel de sprijin militar, cu ajutorul căruia ar fi îndeplinit sarcina ei înşişi. Şi cred că tocmai asta nu au vrut puterile influente să se întâmple. De asemenea, e important de subliniat că Statele Unite nu doar că au fost reticente în a interveni în Siria, dar, în acelaşi timp, au pus presiune asupra altor state – Franţa, Turcia şi câteva dintre statele Golfului Persic – de a nu oferi arme eficiente rebelilor sirieni. Actualul impas nu reprezintă o trăsătură caracteristică pentru conflictele din Orientul Mijlociu; este o stare de fapt pusă la cale de aşa-zisul nostru „prieten“, superputerea americană. Iată ceea ce omite abordarea lui Ignatiev.

Ceea ce vreau să adaug, pe scurt, este că, în ciuda deficienţelor grave cu care se confruntă opoziţia siriană – şi sunt cu adevărat grave –, ne-a fost imposibil să convingem „comunitatea internaţională“ de faptul că noi suntem „victimele demne de a fi ajutate, în numele apărării «valorilor europene», în general“. Mă tem, însă, că atunci când vine vorba de Orientul Mijlociu, europenii sunt primii care îşi abandonează propriile valori. Aceasta trebuie să se schimbe, pentru că numai grupările nihiliste, precum Al-Qaeda, au de câştigat în asemenea circumstanţe.

Interviu cu YASSIN AL-HAJ SALEH, scriitor şi disident sirian, realizat de DANNY POSTEL şi NADER HASHEMI, coeditori ai lucrării The Syria Dilemma.

Adaptare de CRISTINA SPĂTĂRELU după Boston Review, 12 martie 2014