Pe aceeași temă
Dalai Lama? Drept "un lup in blana de oaie", l-a calificat regimul comunist chinez, care spera, in continuare, sa transforme farsa ceremoniei tortei olimpice si, mai cu seama, intrecerile sportive derulate sub semnul celor 5 inele in trambulina unor gigantice puneri in scena, cautionari externe si autoadulari.
Intre timp, insa, revolta generala provocata de represiunea declansata impotriva protestatarilor tibetani a luat proportii pe care nici macar autismul clasic al Comitetului Olimpic International nu le mai poate ignora.
Dumirindu-se, la inceputul saptamanii trecute, ca tinde tot mai evident sa fie perceput drept complicele prigonitorilor chinezi, presedintele Comitetului Olimpic International a schimbat macazul. Jaques Rogge s-a hotarat, ca atare, sa renunte partial la eufemisme si sa recunoasca existenta unei crize. Manat de curajul disperarii, stapanul inelelor a indraznit chiar sa invoce subiectul, in China tabuizat, al drepturilor omului. Reactia furioasa a mai marilor de la Beijing nu s-a lasat asteptata. Pe un ton cazon, tipic abordarii sclavului de catre proprietarul sau, i s-a pus in vedere lui Rogge ca interdictia manifestarilor politice stipulata de Carta olimpica li se aplica si activistilor Comitetului International.
China isi cunoaste bine drepturile, chiar daca le incalca brutal si sistematic pe ale altora. De pilda, pe ale tibetanilor ocupati de trupele regimului comunist in anii e50 si supusi, de atunci incoace, unui lent, dar eficient genocid cultural. Pana si precautul si diplomaticul presedinte al Parlamentului European, Poettering, s-a decis, in cele din urma, sa-i spuna acestui genocid pe nume. Ca tibetanii si numerosii lor simpatizanti de pretutindeni s-au folosit de traseul tortei olimpice spre a declansa cele mai ample proteste antichineze din istoria "Acoperisului lumii" de dupa sangeros reprimata rascoala tibetana de acum aproape 50 de ani nu e catusi de putin de mirare. La urma urmei, chestiunea persecutiilor la care sunt supusi tibetanii nu a putut fi niciodata dezbatuta la Natiunile Unite, din pricina opozitiei autoritatilor de la Beijing.
Cum e, deci, posibil sa i se fi acordat tocmai Chinei dreptul de a organiza Jocurile Olimpice? Sa nu fi stiut coruptii responsabili olimpici acum 7 ani, cand predecesorul lui Rogge, Juan Antonio Samaranch, i-a daruit regimului de la Beijing Olimpiada din 2008, ca legitimeaza astfel unul dintre cele mai represive regimuri din lume? Unul care violeaza cele mai elementare norme in domeniul drepturilor omului si va proceda, cu siguranta, la noi nationalizari si exproprieri in masa? Ca e vorba de un regim care isi intemniteaza si isi schingiuieste propriii cetateni doar pentru ca-si exprima liber o opinie sau alta? Sa nu fi stiut ei ca, dincolo de manipularea ei nazista, in 1936, flacara olimpica e totusi menita sa ofere lumina idealului cooperarii si intelegerii intre popoare si nu e tocmai bine sa se riste prefacerea traseului ei intr-o mascarada pe cat de violenta, pe atat de tenebroasa?
Realitatea e ca toate astea s-au stiut. Dar Comitetul s-a lasat cumparat, intimidat sau prada iluziei ca va juca un rol maret demn de un actor global. Niciunul dintre membrii sai n-a protestat impotriva desemnarii Chinei. Sub pulpana puterii se cedeaza usor orice imperativ moral. Nu altfel s-au petrecut lucrurile anul trecut, cand Rogge si ceilalti membri ai Comitetului s-au lasat convinsi de Vladimir Putin sa-i puna in brate Jocurile de Iarna de la Soci?
S-a mai crezut probabil la Beijing ca, odata cazut in pacat, Comitetul Olimpic International isi va juca disciplinat, pana la capat si fara sa cracneasca, rolul de tap ispasitor. In fine, s-a mai pornit probabil de la premiza, ca, odata politizate de chinezi, Jocurile Olimpice n-au cum sa mai fie politizate o data, in sens invers. Eroarea strategilor de la Beijing a iesit la iveala intre altele cand, in plina campanie electorala americana, Hillary Clinton i s-a raliat premierului britanic Brown, care a anuntat ca renunta la prezenta la deschiderea Jocurilor Olimpice. Si Parlamentul European a amendat, la 11 aprilie, greseala Chinei, cand, dupa o suprema sfortare barbateasca, forul legislativ de la Strasbourg s-a hotarat sa amplifice presiunile exercitate asupra Chinei, cerand Beijingului sa amorseze un dialog cu Dalai Lama, iar guvernelor europene sa ia, in caz contrar, decizia boicotarii Olimpiadei. Mai frumos si mai util ar fi fost daca Parlamentul si guvernele europene ar fi adaugat acestei revendicari concrete, dar lipsite de orice consecinte practice, revendicarea punerii in libertate a dizidentilor chinezi intemnitati.
Dar, chiar daca, pe termen scurt, regimul comunist a cazut victima propriei sale vanitati si prostiei pe care o genereaza, de regula, trufia pe termen mediu e probabil sa-si vada speranta realizata. In ciuda incapatanarii Chinei si protestelor americane si europene, dezmeticirea Occidentului risca sa nu fie mai mult decat o foarte pasagera furtuna intr-un pahar cu apa. In final, experienta demonstreaza ca se vor gasi destui sponsori olimpici ale caror afaceri cu Beijingul vor inflori in continuare ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, destui politicieni care sa se arate in tribunele chineze in postura de figuranti aplaudaci ai dictaturii. In termenii acestui scenariu, nu va prinde contur un boicot autentic, fiindca s-ar incalca prea multe interese materiale. Demisia morala nu se va lipsi de alibiurile obisnuite. In Vest, va continua sa se vehiculeze grotesca teorie potrivit careia un boicot s-ar dovedi contraproductiv, intrucat, vai, ar irosi unica parghie de presiune asupra Chinei, reprezentata de amenintarea boicotului.
Pe termen lung insa, ca si teama de stapanii patrupezi ai Fermei animalelor a lui Orwell, frica de ursul in blana de oaie se va estompa, cu siguranta, moment in care tibetanii, cati vor mai fi fiind ei, isi vor recapata, in fine, libertatea pierduta. Fireste, daca nu vor fi impartasit, pana atunci, soarta ursilor panda.
