Pe aceeași temă
Nagy – un comunist principial
Atat ca teoretician, cat si in practica politica, Imre Nagy s-a aflat nu o data in fata unei chinuitoare dileme morale: convingerile sale kominternisto-internationaliste si atasamentul fata de valorile nationale. In momentele de cotitura ale istoriei, Nagy a acordat intaietate prioritatilor nationale, straduindu-se sa puna pe primul plan interesele maselor largi, si nu pe cele ale castei restranse a functionarilor de partid. In 1945, Imre Nagy, fiind ministru al Agriculturii in cadrul guvernului de coalitie, a facut multe pentru promovarea reformei agrare, care implinea aspiratiile de veacuri ale taranilor maghiari. In 1949, Nagy s-a pronuntat impotriva colectivizarii accelerate, dupa modelul sovietic, fapt care l-a costat izgonirea temporara din Biroul Politic si durabila reputatie de "deviator de dreapta" si "buharinist". In 1953, situatia catastrofala din agricultura a obligat Moscova sa-i incredinteze incorigibilului "buharinist" postul cheie de prim-ministru. Cu toate ca Moscova mai pastrase o oarecare incredere in el, ea a pierdut-o rapid deoarece reformele initiate de Nagy in Ungaria au fost percepute ca prea radicale. Abia in tragicele zile din octombrie 1956 Moscova a constientizat ca dezamagirea poporului fata de autoritati era atat de mare, incat, din toata elita comunista maghiara, doar Nagy si anturajul sau de "deviatori de dreapta" puteau conta pe un oarecare sprijin venit de jos. Nagy a preluat din nou conducerea guvernului, fara a fi impiedicat atunci de liderii sovietici. Intre timp, logica actiunilor sale se deosebea din ce in ce mai mult de asteptarile Kremlinului. Refuzul de a actiona impotriva vointei poporului, in privinta revendicarilor de baza, si incapacitatea de a controla situatia prin propriile forte au creat o situatie inacceptabila pentru conducerea sovietica. Temandu-se ca liderii comunisti sa nu piarda puterea in Ungaria, conducerea de la Kremlin a adoptat, la 31 octombrie, o hotarare cu privire la aducerea lui Nagy la un numitor comun, prin intermediul fortei. Refuzul acestuia de a face compromisuri, precum si disponibilitatea de a-si apara principiile pana la sfarsit l-au adus in cele din urma pe banca acuzatilor si, ulterior, la esafod.
Moscova si afacerea Imre Nagy
Dezbaterile in problema Imre Nagy se intensifica periodic, iar opiniile exprimate sunt, cateodata, diametral opuse. Din acest punct de vedere, pot fi remarcate doua tendinte. Pe de o parte, tragismul sortii premierului maghiar se rasfrange asupra tuturor actiunilor sale. Fata de greselile tactice si erorile de calcul, atitudinea specialistilor este mai putin critica. Participantii la aceste dezbateri nu se straduiesc intotdeauna sa afle adevarul istoric, ci urmaresc, adesea, obiective politice de moment: de la nationalistii militanti la socialistii moderati. Un fenomen foarte vizibil in ultima vreme devine publicistica si memorialistica de orientare nationalist-conservatoare. Ea reduce si chiar discrediteaza complet rolul lui Imre Nagy si al anturajului sau, al tuturor celor care nu au delimitat interesele nationale de idealurile unei societati a echitatii sociale.
Numarul publicatiilor despre Imre Nagy a depasit o mie. Apar noi memorii. Istoricul János Rainer a publicat o biografie fundamentala in doua volume. Subiectul nu este insa epuizat. Sunt introduse in circuitul stiintific noi documente din arhivele din Ungaria, dar si din Romania (unde Nagy si colaboratorii sai au stat izolati timp de cinci luni si de unde premierul dizgratiat a fost trimis sub paza in Ungaria pentru a se infatisa la o judecata nedreapta). Treptat, isi dezvaluie secretele si arhivele rusesti.
Fabricarea procesului Nagy
In ceea ce-l priveste pe János Kádár, seful noului guvern, care a sosit la Budapesta intr-un transportor blindat sovietic, atitudinea lui fata de "problema Imre Nagy" a evoluat pe masura consolidarii noului regim. Daca la 11 noiembrie, la sedinta CC provizoriu al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU), problema atragerii in guvern a lui Nagy putea fi dezbatuta in mod serios, deja dupa cateva zile, ea nu mai era de actualitate. Mai mult, suprimand opozitia, catre jumatatea lunii decembrie autoritatile nu au mai simtit nevoia, ca in trecut, sa garanteze inviolabilitatea fostului premier. La 26 februarie 1957, la Plenara CC provizoriu, Kádár a reusit, fara vreun efort suplimentar, sa infranga rezistenta destul de slaba a acelor membri ai conducerii care se impotrivisera represiunilor impotriva grupului Nagy. A fost adoptata o hotarare privind declansarea cercetarii penale in "afacerea Nagy", numit in mod public, la acea vreme, tradator. In scurt timp, a sosit in Romania un grup de functionari ai Ministerului de Interne din Ungaria, iar dupa o luna fostul premier a fost trimis in tara. Conducerea sovietica a urmarit cu atentie clarificarea "afacerii Nagy", dandu-si acordul pentru fiecare nou demers, cu prilejul intalnirilor dintre Hrusciov si Kádár.
In august 1957, ministrul de Interne, Béla Biszku, a efectuat o vizita la Moscova, prilej cu care i-a informat pe interlocutorii sai sovietici despre mersul pregatirilor procesului lui Nagy si al colaboratorilor sai. La acea vreme, Biroul Politic al CC al PMSU a adoptat o hotarare prin care s-a decis ca "afacerea Nagy" sa fie judecata intr-un proces inchis, la sfarsitul lui 1957. In actul de acuzare intocmit anterior, erau propuse trei capete de acuzare: preluarea cu forta a puterii, organizarea unui complot cu scopul de a rasturna regimul de democratie populara si alianta cu imperialistii. La sedinta Biroului Politic a fost dezbatuta si problema pedepsei. Potrivit planului initial, 6 din cei 11 acuzati principali in afacerea Imre Nagy si Nagy insusi trebuiau sa primeasca pedeapsa capitala (generalul Béla Kiraly, care fugise in Occident, in contumacie).
Partea sovietica (formata din seful Sectiei pentru relatii cu partidele comuniste din tarile socialiste, din cadrul CC al PCUS, I. Andropov, procurorul general al URSS, R. Rudenko, si adjunctul presedintelui KGB, P. Ivasutin), fiind pusa la curent cu proiectul actului de acuzare, l-a considerat acceptabil in linii mari, desi erau necesare revizuiri (in special, accentuarea acelei parti unde era vorba despre legaturile lui Imre Nagy cu Occidentul si participarea serviciilor secrete occidentale "la pregatirea si executarea rebeliunii contrarevolutionare"). Sarcina nu era simpla, deoarece nu existau fapte care sa ateste participarea emisarilor occidentali la evenimentele maghiare.
Procesul Nagy si relatiile internationale
In toamna lui 1957, procesul nu a mai avut loc, el fiind amanat de doua ori, de fiecare data la initiativa Moscovei. Dupa lichidarea opozitiei din partid a lui Malenkov, Kaganovici si Molotov, in iunie 1957, Hrusciov si-a consolidat pozitia in conducerea PCUS, fapt care l-a scutit de necesitatea de a manifesta maximum de duritate in problema maghiara, pentru a neutraliza posibilele acuzatii – de inconsecventa si sovaiala, care avusesera ca efect slabirea pozitiilor URSS – ale opozantilor sai. Pe Hrusciov il ingrijora, mult mai mult decat opinia propriului partid, ecoul international al actiunilor sale. De fapt, procesul a fost amanat de doua ori pentru ca situatia internationala nu era intru totul favorabila desfasurarii lui. Important era faptul ca procesul ar fi putut diminua hotararea iugoslavilor de a se apropia de lagarul sovietic, iar aceasta in ajunul consfatuirii internationale a partidelor comuniste.
Intre timp, delegatia Uniunii Comunistilor Iugoslavi/UCI ( Partidul Comunist Iugoslav – n. trad.), care luase la cunostinta, la Moscova, de proiectul Declaratiei consfatuirii internationale, l-a respins pe motiv ca PCUS doreste sa dicteze partidelor comuniste, ca si in trecut, propriile reguli ale jocului. Incordarea in relatiile dintre cele doua partide comuniste s-a facut, din nou, simtita, iar desfasurarea procesului I. Nagy se putea dovedi oportuna, daca la Kremlin s-ar fi stabilit ca obiectiv escaladarea ulterioara a conflictului. In noiembrie 1957, la Moscova, Kádár s-a intalnit cu liderii mai multor partide comuniste si s-a convins ca ideea procesului lui Nagy este sprijinita ca o masura efectiva de intimidare a "revizionismului". La 21 decembrie 1958, Biroul Politic al CC al PCUS a adoptat o hotarare privind desfasurarea procesului in februarie 1958. In plus, aflandu-se intr-o grava izolare politica pe arena internationala, regimul lui Kádár nu era catusi de putin interesat in deteriorarea relatiilor cu iugoslavii, cu atat mai mult cu cat regimul lui Tito isi castigase o profunda simpatie pe plan extern, opunandu-se dictatului stalinist, in perioada 1948–1953. Din acest motiv s-a decis ca in actul de acuzare sa nu fie accentuate legaturile grupului Nagy cu iugoslavii. Iar in cazul in care liderii iugoslavi ar fi protestat brusc in legatura cu judecarea lui Nagy, existau deja documente adunate pentru compromiterea lor.
Stabilit pentru februarie 1958, procesul a fost iarasi amanat la insistenta Moscovei, care, la acea vreme, prezentase Occidentului un program de masuri pentru dezarmare (moratoriul privind experientele atomice; organizarea de intalniri ale marilor puteri). Pe un astfel de fundal, procesul lui I. Nagy ar fi putut din nou sa se dovedeasca inoportun si sa afecteze impresia produsa de initiativele sovietice. Inca din 1990, cercetatorii (in special János Rainer) au inaintat urmatoarea ipoteza de lucru. Potrivit opiniei lor, la sfarsitul iernii lui 1958, Kádár s-a aflat in situatia de a alege: fie sa amane procesul in afacerea I. Nagy "pana la vremuri mai bune", fie sa-l organizeze asa cum fusese planificat, in februarie, atenuand sentintele acuzatilor, renuntand in special la pedeapsa cu moartea. Scurta stenograma a sedintei Prezidiului CC al PCUS din 5 februarie confirma aceasta presupunere. Esenta pozitiei sovietice este rezumata de doar cateva cuvinte, fixate prin adnotarea sefului biroului general al CC, V. Malinim: "Sa se manifeste fermitate si generozitate". Asa cum rezulta din aceste cuvinte, la Moscova se considera acceptabil si chiar oportun – in conditiile in care afacerea era adusa la tribunal, pentru judecarea "revizionistilor" (in numele intimidarii iugoslavilor si a altora) – ca, in acelasi timp, sa se mearga pe calea atenuarii sentintelor. Liderul maghiar a ales o alta cale, nedorind sa foloseasca, in mod constient, posibilitatea care-i fusese oferita, de rezolvare printr-un compromis. In primul rand, aceasta alegere a fost dictata de raportul de forte din cadrul conducerii de partid, iar pentru a intelege motivele lui Kádár este necesara prezentarea dispunerii fortelor in conducerea partidului.
Kádár supraliciteaza
In primele luni de existenta a guvernului Kádár, situatia sa era extrem de instabila, regimul sprijinindu-se, aproape in exclusivitate, pe ajutorul militar sovietic. In conditiile in care majoritatea covarsitoare a populatiei se pronunta in favoarea plecarii trupelor sovietice, a restabilirii guvernului Imre Nagy, a organizarii de alegeri libere si a conservarii tuturor cuceririlor revolutionare, Kádár, care devenise instrumentul cu ajutorul caruia revolutia era reprimata, putea sa-si gaseasca sustinere interna, in special printre stalinistii sai, care erau nostalgici dupa regimul Rákosi. In esenta, el s-a manifestat ca un prizonier al lor. Pentru a-si extinde marja de manevra politica, Kádár trebuia sa castige nu numai un sprijin mai amplu la nivelul societatii, ci si sa consolideze increderea Moscovei in el. Asa cum reiese din stenogramele sedintelor Prezidiului CC al PCUS din 4 si 6 noiembrie 1956, unde Hrusciov l-a aparat pe seful noului guvern maghiar de atacurile lui Molotov, delimitandu-se, in acelasi timp, de Rákosi, desemnarea lui Kádár era ferma. Cu toate acestea, cel din urma nu putea sa nu inteleaga ca, daca politica sa nu multumea Moscova, se putea pune, in mod real, problema restaurarii echipei de dinainte. Rákosi, Gerö si un sir intreg de fosti lideri, in speranta unei rapide reintoarceri in Ungaria si a ocuparii unor functii de raspundere, au bombardat, literalmente, CC al PCUS cu scrisori care contineau critici dure privind greselile "de dreapta" ale lui Kádár. Problema posibilei reintoarceri in Olimpul de partid si de stat a ramas, dupa cum se stie, deschisa pana in aprilie 1957, cand Prezidiul CC al PCUS a adoptat o hotarare privind limitarea contactelor lui Rákosi cu Ungaria, considerand ca activitatea sa impiedica consolidarea regimului kádárist.
Insa si dupa ce Rákosi a devenit, in realitate, un exilat politic in URSS, potentialii sai sustinatori din conducerea PMSU continuau sa reprezinte o forta importanta. Plenara CC al PCUS din 1957 le-a slabit doar partial pozitiile, prin lovitura data opozantilor lui Hrusciov din Prezidiul CC (in special, Molotov si Vorosilov), care se pronuntasera pentru o mai activa implicare a oamenilor lui Rákosi in conducere, in Ungaria. Manifestand maxima duritate in afacerea Imre Nagy, Kádár, in 1958, le-a luat, definitiv, armele criticilor sai de stanga, sustinatori ai restaurarii acelui sistem care fusese respins in mod hotarat de catre popor, in octombrie 1956.
Cu toate acestea, initiativele pacifiste sovietice, care-l obligasera pe Kádár sa amane procesul, nu au gasit in Occident sprijinul scontat. Nici procesul in sine, nici sentinta in afacerea Nagy nu au putut sa influenteze in vreun fel relatiile sovieto-iugoslave, care, in mai 1958, ajunsesera la cel mai scazut nivel din perioada poststalinista. Acest fapt fusese provocat de adoptarea, la sfarsitul lui aprilie 1958, la Congresul al VII-lea al UCI, a noului program al partidului, care, chiar daca nu a reprezentat o cotitura in politica UCI, a introdus in sistem multe principii ale conceptiei iugoslave de autoconducere, inacceptabila pentru liderii sovietici. Acelasi nou program al UCI intra in contradictie, intr-o serie intreaga de puncte, cu Declaratia adoptata la Consfatuirea partidelor comuniste din noiembrie 1957. In consecinta, Moscova a declansat o campanie propagandistica antiiugoslava destul de zgomotoasa, care a mai scazut in intensitate abia un an mai tarziu, in 1959. Spre deosebire de perioada 1948–1949, in cadrul noii campanii, critica liderilor iugoslavi s-a mentinut la nivelul acuzatiilor de revizionism si nationalism si nu a dus la ruperea relatiilor diplomatice. Despre "spionii", "asasinii" si "fascistii" din fruntea tarii nici nu a mai fost vorba – dorindu-se doar "sa i se bage mintile in cap" "revizionistului" Tito –, deoarece, la Kremlin, obiectivul stabilit pe termen lung, acela de a mentine relatii normale, de parteneriat, cu o Iugoslavie importanta din punct de vedere strategic, nu fusese abandonat. Acest lucru i-a obligat pe liderii sovietici sa se abtina de la a exagera cu criticile.
Uimirea Moscovei
Pe acest fundal extern, la 15 iunie 1958, in cadrul unui proces inchis, I. Nagy si colaboratorii sai, Pál Maléter si Miklós Gimes, au fost condamnati la pedeapsa capitala, iar a doua zi au fost executati. Géza Losonczy a murit in inchisoare cu o jumatate de an inainte de proces. Jószef Szilágy a fost executat inca din aprilie, iar Béla Kiraly, care se afla in SUA, a fost condamnat la moarte in contumacie. Ceilalti acuzati in afacerea Nagy au primit diverse pedepse cu inchisoarea (la inceputul anilor ’60 toti au fost amnistiati). Rafuiala cu Imre Nagy si colaboratorii sai, care a reprezentat punctul final intr-o serie de procese ale participantilor la revolutia din 1956, a avut un amplu rasunet in intreaga lume. Pentru multi era evidenta lipsa de temei a acuzatiilor aduse fostului prim-ministru, a carui principala "culpa" consta in consecventa cu care aparase suveranitatea tarii sale, consecventa care se afla intr-o profunda contradictie cu practica relatiilor din interiorul lagarului sovietic, formata in timpul lui Stalin si ramasa si dupa moartea lui.
Traducerea si adaptarea Laurentiu Constantiniu
