1989 după douăzeci de ani

Vladimir Tismaneanu* | 24.11.2009

Pe aceeași temă

Dacă există o morală fundamentală a grandioasei drame revoluţionare care s-a desfăşurat în 1989 în Europa Centrală şi de Est, aceasta poate fi formulată astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singură direcţie.

Au trecut două decenii de la acel fantastic tumult, adeseori definit drept the upheaval in the East, înlănţuirea de evenimente dramatice care au împlinit ceea ce ţinea de domeniul negândibilului: prăbuşirea sistemelor comuniste, finalul unor regimuri care păreau sortite să existe (ori să vegeteze) sub zodia eternităţii. Acest lucru nu s-a întâmplat din cauza unei presiuni externe (ea având însă un rol important), precum în cazul Germaniei naziste, ci datorită acumulării unor tensiuni interne insurmontabile.

Regimurile leniniste erau în fază metastatică, iar maladia care le-a măcinat a fost, în primul rând, incapacitatea lor de autoregenerare. După ce timp de decenii a jonglat cu varii „reţete“ de reformă intrasistemică, comunismul nu a mai găsit resursele pentru o reinventare ideologic-instituţională, devenind evident faptul că soluţia putea fi găsită doar din exterior şi împotriva ordinii social-politice existente. Era vorba nu doar de o prelungită criză economică şi politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului. Ethosul romantic-revoluţionar al comunismului originar se evaporase fără urmă.

Importanţa revoluţiilor din 1989 nu poate fi supraestimată: au fost triumful demnităţii civice şi moralităţii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic şi supravegherii dictatoriale. Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie socială, ele au fost, cel puţin în primă fază, liberale şi nonutopice. Spre deosebire de revoluţiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenaristă asupra societăţii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamată „avangardă“ să-şi asume rolul „conducător“ asupra mişcărilor de masă. Niciun partid politic nu s-a aflat în spatele acestui val revoluţionar spontan. Iniţial, s-a pus accentul pe necesitatea creării unor forme politice noi, care să fie diferite de structurile partinice tradiţionale, configurate ideologic.

Faptul că în perioada imediat următoare revoluţiile au fost marcate de rivalităţi etnice, de respingătoare scandaluri politice, corupţie endemică, de apariţia partidelor şi mişcărilor antidemocratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare şi colectiviste nu diminuează în niciun fel generozitatea mesajului iniţial şi impactul lor colosal la acea vreme.

Odată cu 1989, au dispărut nu numai zonele de influenţă şi Pactul de la Varşovia, dar şi Zidul Berlinului, acel ruşinos simbol al dispreţului pentru drepturile civile, şi Republica Democrată Germană. Germania a fost unificată, iar Războiul Rece s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Occidentului liberal. Astăzi, când scriu aceste rânduri, astfel de consecinţe par evidente, poate chiar banale, dar acum douăzeci de ani un asemenea deznodământ al confruntării dintre Est şi Vest părea un scenariu de-a dreptul suprarealist. De aceea, consider că reevaluarea şi analiza principalelor interpretări ale valului revoluţionar din 1989, în fapt cel mai fascinant fenomen al istoriei recente a Europei, sunt fundamentale din punct de vedere intelectual şi politic.

Revoluţiile din 1989 au generat o realitate complet nouă. Contextul radical diferit creat odată cu dispariţia leninismului a impus o reevaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale în secolul XX: liberalism, naţionalism, societate civilă, socialism şi, de ce nu?, însăşi viziunea noastră asupra libertăţii la sfârşitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii.

În recenta sa carte, The Uncivil Society, Stephen Kotkin (profesor la Princeton) afirmă că principala cauză pentru prăbuşirea regimurilor leniniste a fost sinuciderea politică a nomenklaturii. Cei care am preferat să ne concentrăm asupra rolului societăţii civile în dispariţia comunismului nu am ignorat fenomenul analizat de Kotkin. Argumentul nostru însă este fundamentat pe realitatea indiscutabilă a falimentului ideologic leninist, simultană cu naşterea unor noi idei despre civilitate, individualitate şi libertate, aşa-zisele mituri politice ale anului 1989. Acestea din urmă au fost cele care au mobilizat zecile de mii de oameni care au ieşit în stradă în Berlin, Leipzig, Praga, Budapesta şi Timişoara, convinşi că, după decenii de dictatură, sosise cu adevărat momentul cetăţenilor. Fără existenţa societăţii civile ca proiect revoluţionar antiutopic, autolimitat şi neviolent, ca moştenire a anului 1989, evoluţia postcomunistă a Europei de Est ar fi fost marcată de varii forme de autoritarism de stat, precum s-a întâmplat cu fostele republici sovietice după disoluţia URSS.

Cu alte cuvinte, chiar dacă rezultatul final al democratizării nu este încă total limpede, revoluţiile şi-au îndeplinit poate cea mai importantă funcţiune: au provocat prăbuşirea regimurilor leniniste şi au permis cetăţenilor ţărilor din fostul bloc sovietic să îşi creeze propriul destin.

După 1989, Europa de Est a făcut trecerea de la experienţa pseudomodernă, a modernizării leniniste apocrife, la o modernitate veritabilă. Ea a avut de depăşit fragilitatea tradiţiei democratice care a fost secondată de o memorie politică sfâşiată şi traumatizată (majoritatea ţărilor din regiune trecând prin experienţa dublă a dictaturii celor două totalitarisme ale secolului XX).

La începutul anilor ‘90, notam că cea mai importantă cauză şi cel mai mare câştig al extincţiei leniniste a fost resurecţia şi dezvoltarea societăţii civile în Europa de Est. Absenţa acesteia ar fi dus la apariţia în fostele ţări comuniste, cum s-a întâmplat de fapt în unele cazuri, a unui „despotism luminat“. Ea a devenit un subiect central al disidenţei est-europene, deoarece reprezentanţii acesteia au înţeles că singura formulă câştigătoare este „lungul război prin instituţii“ şi construcţia unei contrahegemonii culturale. Ideea de bază a acestei strategii a fost aceea că un stat nu poate pretinde că este o democraţie, dacă nu respectă drepturile fundamentale ale omului. Principalul act reconstitutiv în postcomunism a fost refacerea liantului social (social glue) în condiţiile corupţiei generalizate, care a măcinat şi încă macină societăţile est-europene. Sunt întru totul de acord cu Jowitt, care consideră comunismul drept o formă de „misdevelopment“ (dezvoltare greşită).

În aceeaşi perioadă, consideram că cele mai redutabile provocări şi ameninţări pentru Europa de Est erau: resurgenţa naţionalismului, maturizarea culturii politice în aceste societăţi (rapiditatea realizării acestui fenomen fiind principala explicaţie pentru dezvoltarea inegală a societăţilor din fostul bloc sovietic) şi tranziţia economică de la o economie planificată la una de piaţă (terapia de şoc vs. paternalismul neosocialist). Renaşterea naţionalismului era în mod evident discutată pe fundalul războaielor de succesiune din fosta Iugoslavie. Aşa cum reiese din epilogul volumului Reinventarea politicului, consideram că etnocraţia era o posibilitate reală a politicului postcomunist.

Patologia primordialismului a fost însă pe parcursul anilor neutralizată, intrând în prezent mai degrabă în zona ridicolului în spaţiul public. În plus, analiza evoluţiei naţionalismului în Europa de Est nu poate ignora factorul care a jucat un rol fundamental în accelerarea democratizării societăţilor din regiune: extinderea NATO şi aderarea la UE. Ceea ce la începutul anilor ’90 părea o situaţie internaţională sumbră s-a transformat într-una extrem de favorabilă, în care factorii suprastatali s-au dovedit la fel, dacă nu chiar mai importanţi decât dinamicile interne ale ţărilor est-europene. Aşa cum a afirmat eminentul politolog american Ken Jowitt, integrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună veste pentru aceste ţări din ultimii 500 de ani. Imediat după 1989, nu am anticipat o astfel de evoluţie; am luptat pentru ea, dar o făceam „hoping against hope“. Trebuie spus că un asemenea scenariu ar fi fost dificil de imaginat fără şocul produs de anarhia şi violenţele din fosta Iugoslavie. Nefericitul exemplu oferit de popoarele acestei federaţii a făcut ca UE şi NATO să înţeleagă destul de rapid unde se poate ajunge, dacă extinderea acestor organizaţii nu are loc înspre Est.

Opţiunea fundamentală cu care ne confruntăm la două decenii de la prăbuşirea leninismului rămâne aceea dintre personalităţile, partidele, mişcările care pun accentul pe individualism, pe asumarea reponsabilităţii şi a riscului într-o societate deschisă şi cei care promit siguranţa zilei de mâine în mediul social, politic şi cultural omogen al comunităţii etnice. Pentru a-l parafraza pe eminetul politolog Ralf Dahrendorf (recent trecut în lumea celor drepţi), în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea unui sens existenţial. O constantă a celor două decenii din 1989 încoace a fost recurenţa politicii carismatice şi a pseudopartitismului.

Evitarea permanentizării unor astfel de fenomene haotice se poate realiza numai prin depăşirea principalelor două elemente ale moştenirii trecutului comunist: anomia (care a dus la fragmentare, neotradiţionalism, necivilitate, ceea ce Andrei Pleşu numeşte „obscenitate publică“) şi minciuna (care a dus la disimulare, la dezintegrarea consensului, la prezenţa ostentativă a tipului uman numit de sociologul rus Iuri Levada homo prevaricatus, urmaşul lui homo sovieticus). Moştenirea fundamentală a revoluţiilor din 1989 este, prin urmare, polivalentă: ea implică atât renaşterea cetăţenilor (o categorie abolită sub comunism şi fascism), cât şi reafirmarea adevărului. //

* Profesor de ştiinţe politice la University of Maryland. Cartea sa, Despre 1989. Naufragiul Utopiei, publicată de Editura Humanitas, va fi lansată la Târgul de Carte Gaudemaus, în ziua de 28 noimebrie, ora 11 a.m.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22