Pe aceeași temă
Nu vom osteni lăudând splendida revistă de cultură care este Lettre Internationale (ediţia română, publicată sub egida ICR, îl are ca redactor-şef pe rafinatul romancier, eseist şi critic B. Elvin). Ar fi multe de semnalat din nr. 68 al revistei (iarna 2008–2009). Ne mărginim aici să menţionăm semnificativul portret memorialistic semnat de Geo Şerban cu titlul Grandoare şi degradări ale devenirii la Petru Dumitriu. Sunt, în acest articol, elemente indispensabile, sugestii revelatoare pentru o extrem de necesară monografie critică a celui ce a fost poate cel mai interesant, dar şi cinic exponent al literaturii realist-socialiste din România.
Supraînzestrat ca bagaj analitic şi cultural, vorbitor cvasinativ de franceză şi germană, cu studii de altfel în Germania în timpul războiului, personaj arborând aere aristocratice, Petru Dumitriu era unul dintre foarte puţinii intelectuali marxizanţi din România la curent cu dezbaterile din rândul stângii internaţionale (mai ales după moartea lui Stalin). Textul lui Geo Şerban luminează statutul privilegiat al autorului Cronicii de familie în perioada 1955–1958. Nemembru de partid, personaj emblematic pentru categoria tovarăşilor de drum, Petru Dumitriu ajunsese, din ordinul şi cu sprijinul direct al lui Leonte Răutu, la conducerea ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă).
Adjuncta sa, un timp, a fost faimoasa ilegalistă Ilka Melinescu (soţul ei, doctorul Nicolae Melinescu, a fost, un timp, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ziaristică a Universităţii din Bucureşti, numită pe atunci „C.I. Parhon“). Răutu („Malvolio Leonte“), Ilka Melinescu, Miron Constantinescu (alias „Diocletian Sava“), Gogu Rădulescu, Gheorghe Haupt etc. apar ca personaje în romanele à clef scrise după „defecţiunea“ de la Berlin. Trilogia Cronica de familie, o împlinire romanescă monumentală (însă extrem de inegală), a fost lansată pe piaţă în ajunul Anului Nou 1957. Reţinem de la Geo Şerban detaliile legate de rolul directorului editurii, Al.I. Ştefănescu, soţul poetei Nina Cassian, el însuşi ilegalist, de discuţiile pe manuscris, la care participau, pe lângă memorialist, redactor al Cronicii..., Al.I. Ştefănescu, precum şi principalii referenţi: Silvian Iosifescu şi Mihail Petroveanu.
Peste doar câţiva ani, romancierul evadat din „paradisul comunist“ avea să publice dinamitarde romane, Ne întâlnim la judecata de apoi şi Incognito, în care amicii săi Mihai (Milo) Petroveanu, Paul Georgescu, Barbu Câmpina, Gheorghe Haupt şi N. Tertulian apăreau ca personagii cu nume codificate. Cronica... a fost hit-ul absolut al perioadei, un best seller fără precedent. Nu mai conta maniheismul descumpănitor, sociologismul denigrator şi dispreţuitor în raport cu „clasele învinse“ şi mai ales cu aristocraţia. Erau celebrate formidabilul talent portretistic, rafinamentul stilistic, opulenţa lexicală. Piedestalul simbolic se înălţa văzând cu ochii, pe măsura staturii atletice a romancierului. Nu e vorba doar de metafore. Scrie astfel Geo Şerban: „A stârnit vâlvă teribilă incidentul petrecut într-o şedinţă a conducerii Uniunii Scriitorilor, când – se spunea – l-a apostrofat umilitor pe Mihai Beniuc, cerându-i imperativ să se urce pe masă, «ca să îi poată aplica o palmă corecţional㻓.
Autorul evocării examinează şi perioada de depresie posteuforică a lui Petru Dumitriu. A fost vorba de fapt de conştientizarea unui impas existenţial: ajuns pe culmile gloriei, răsfăţat al aparatului ideologic, Petru Dumitriu, sperând poate că îşi va spăla cumva păcatele periodei de deşănţată complicitate cu ideologia oficială, şi-a imaginat că va (fi lăsat să) scrie marele roman al Partidului Comunist ori, mai bine spus, al sectei milenariste comuniste. Se va fi visat un fel de Gyula Hay, de Tibor Dery ori de Adam Wazyk à la roumaine. Cartea urma să se intituleze Biografii contemporane şi se dorea tot o trilogie. Petru Dumitriu condusese un număr de interviuri cu ilegalişti mai mult sau mai puţin faimoşi, între care George Macovescu şi Valter Roman. Leonte Tismăneanu avusese şi el câteva convorbiri adâncite cu Petru Dumitriu. Unele capitole au fost publicate în perioada de dinaintea plecării din ţară în revista Steaua.
Era evident că romancierul intrase pe un teritoriu minat, în zona mereu imprevizibilă, mereu evanescentă a ceea ce un Jorge Luis Borges a numit dialectica trădătorului şi eroului. Istoria partidului nu putea fi concesionată neofiţilor, intruşilor, posibililor demistificatori. Iată ce scrie Geo Şerban despre atmosfera din epocă: „aci curgeau elogii la adresa luptătorilor din brigăzile internaţionale, mobilizate de comunişti pe frontul spaniol împotriva dictaturii franchiste, aci li se retrăgea încrederea şi deveneau suspecţi de cosmopolitism, de sectarism ori, mai rău, deviaţionişti şi complotişti de odioasă speţă. (…) Căderile parţiale sau globale în dizgraţie se produceau curent şi, la fiecare cotitură a evenimentelor, eşafodajul epic imaginat de Petru Dumitriu risca să îşi piardă un pilon, o boltă de susţinere, dacă nu însăşi faţada de paradă. De aici, răceala, absenţa nedisimulată a entuziasmului oficial faţă de mult-trâmbiţata întreprindere pusă pe şantier de scriitor“.
Geo Şerban mai aminteşte poziţiile virulente, anti-„decadente“ ale lui Petru Dumitriu din perioada 1956–1957. Sigur, romancierul îi „demască“ pe Nietzsche, Wittgenstein, Heidegger, Sartre, Kafka şi Camus. Dar, îndrăznim să adăugam, spre deosebire de Nicolae Moraru, Nestor Ignat, Traian Şelmaru, Sergiu Fărcăşan, Marcel Breazu, chiar Paul Georgescu şi N. Tertulian, el îi citise şi îi cita, ceea ce nu era puţin lucru. În Coraportul despre proză de la Congresul scriitorilor din 1956, Petru Dumitriu plătea, desigur, multe poliţe inamicilor săi, dar dădea şi citate (evident, distanţându-se) din Brecht şi Lukács. Or, în torida vară a lui 1956, Georg Lukács era de-acum un fel de spiritus rector al Cercului Petöfi. Se purtau, în prezenţa a sute de tineri, discuţii înflăcărate despre istoria partidului, despre dreptul de asociere şi despre libertatea presei. Cât priveşte „volumaşul de buzunar“ Noi şi neo-barbarii (1957), el nu era doar un răspuns la comanda puterii (i.e. Răutu) de a agrava disensiunile dintre scriitori, ci şi un protest la adresa falsei fronde, de fapt a neruşinării în statu nascendi a lui Eugen Barbu.
Pentru că despre autorul romanului Groapa era vorba în eseul-pamflet Caliban, du-te la şcoală. Să mai amintim notaţiile lui Geo Şerban despre cumplita vară a anului 1958, care „aducea simptomatice zguduiri de cadre în domeniul editorial şi al presei“.
După evadarea din ceea ce avea să numească „infernul marxist-leninist“, Petru Dumitriu a încercat diverse strategii de regenerare morală: roman alegoric, frescă istorică, meditaţii mistice. A fost ţinut departe de cei care nu îi puteau ierta, sub nici o formă, infamiile, mişeliile, abdicările. Poate că nimeni nu ar fi putut să surprindă mai bine decât el însuşi această tragedie fără de sfârşit, atunci când scria, în romanul Incognito: „Dacă aş fi fost pur, sau capabil de puritate, n-aş fi fugit de acasă, căci pur poţi să fi oriunde...“.
