Anul 1968

Biciclete culcate cu fata spre cer

De unde era desprins tabloul bizar? Ve­dem pe o strada mai putin umblata, la mar­ginea trotuarului, un sir de biciclete aban­donate, fara stapan. Nu e un seg­ment de pictura moderna, obiecte neani­ma­te, lipsit ostentativ de prezenta omului. Imaginea e integrata, in sens dinamic, in­­tr-un jurnal de actualitati filmat recent la Berlin. E un semn de doliu in amintirea unei intamplari reale petrecute cu 40 de ani in urma. La 11 aprilie 1968, pe ruta sa obis­nuita spre casa, un tanar calare pe bi­ci­cleta, cufundat in visari, a cazut stra­puns de gloante. A fost impuscat in plina zi intr-un cartier linistit al capitalei. Gestul ucigas a insemnat o brusca iesire din nor­malitate. Nimeni nu prevazuse traver­sa­rea de la incaierarea vorbelor, oricat de aprinsa, spre executia fizica rece, sadica. Dupa sinistrul incident, bicicleta, obiect al de­reglarii, a continuat sa zaca langa bor­dura strazii. Asta sugereaza ritualul de co­me­morare, conceput ca o multiplicare a mo­mentului.

Nasterea unui mit

Cel care a tras nu fusese instruit de ci­ne­va sa comita actul barbar, a fost insa fa­natizat de o psihoza a spaimei intre­ti­nu­ta de presa conservatoare. Se mizase pe difuzarea panicii. S-a ajuns la var­sa­rea de sange, savarsita de un ins alienat, un muncitor cu ziua. Victimei i se sfara­mase teasta, i-a fost atins centrul vorbirii, a suportat mai multe interventii chirur­gi­ca­le, pana si-a reluat ocupatiile un semiin­firm, stanjenit grav de handicapare. Cu o vointa de fier a reinceput sa silabiseasca alfabetul, era din nou un copil care creste, dresat sa citeasca si sa scrie. Dupa doar cativa ani, ca o consecinta a trauma­tis­me­lor, pacientul a decedat. Mai tarziu, fap­ta­sul a recunoscut din inchisoare, intr-o con­fesiune, ca regreta urata patanie.

S-a inaugurat de curand la Berlin, du­pa blocaje si tergiversari, strada dedi­ca­ta tanarului impuscat. Ca o ironie a soar­tei, ea se intersecteaza cu o alta arte­­ra de circulatie, strada Axel Springer, pa­tro­­nul gazetelor de senzatie care a con­tri­buit activ la dezvoltarea infrastructurii lo­cale. Timpul linge ranile, disputele vechi s-au stins. Sunt cautate resorturile care asigura refacerea coeziunii civice.

E momentul, cred, sa rostesc numele tanarului, vanat ca un raufacator, socotit inamicul public numarul unu. Pe atunci, profilul lui Rudi Dutschke era atotprezent, aparea mereu in pagina intai a ziarelor. Avea o voce nazala, fraza se revarsa lent cu consoanele accentuate si cu vocalele pre­lungite ca o melodie tanguitoare. Ce anu­me spunea nu era perfect inteligibil, multi ascultatori nu erau in stare sa repro­duca ulterior sensul cuvantarii. Totusi, to­nul hotarat, lipsit de ipocrizie, avea darul sa electrizeze multimea. Un sociolog cu au­toritate, de renume mondial, Ralf Dah­ren­dorf, inaltat la rangul de lord de regina Angliei, a spus in concluzie ca mintea ta­na­rului a fost confuza, in schimb patosul si abnegatia erau autentice, ceea ce ex­plica forta de inraurire.

Se refugiase din cealalta Germanie, cu un an inainte de ridicarea Zidului, ex­ce­dat de cultul lui Stalin si al lui Ulbricht. A fugit ca sa curme inregimentarea idei­lor. Venise dincolo ca sa asimileze filo­sofie, dar nu renuntase la idealul revo­lu­tiei, la socialism. Frecventa harnic cursu­rile universitare, in autobuz nu-i sus­tra­gea atentia traficul circulatiei, era mobi­li­zat de lectura, pe scaunul de alaturi se afla un rucsac plin de carti, pe care-l tara dupa sine. Desi se considera cu modestie un ucenic in filosofie, abia descoperea ma­rile revelatii, nu se sfia sa ceara cu­van­tul la adunari. A constatat treptat ca poate inflacara auditoriul, ca e un orator innas­cut. In felul sau sistematic, ca un ins inse­tat de carte, studia de zor ganditori la moda, Marx, Heidegger, Lukács, Mar­cuse.

Era al patrulea copil intr-o familie fara pre­tentii, tatal un functionar la posta, iar mama casnica, o iubea, dar o lasase in gos­podaria ei, nu dorise sa discute cu cei apropiati despre politica. Debitul lui ver­bal inclinat spre abstract va capata un efect de dinamita cand va lansa che­ma­rea la asalt impotriva fortaretelor capita­lu­lui. Propovaduia insurectia, dictatura pro­le­tariatului, lupta de clasa. Accente de com­bativitate au nelinistit spiritele cum­pa­ni­te si, intr-o sesiune cu o audienta ma­xi­ma, s-a trezit contrazis de un filosof, Jür­gen Habermas, la debutul unei cariere de competenta. Acesta l-a avertizat pe cole­gul sau exaltat ca in recuzita lui s-au stre­cu­rat note prea radicale, forme de fas­cism.

In realitate, Dutschke era atipic, nu se­ma­na cu ceilalti exponenti ai revoltei. Nu bea alcool, se ducea la biserica precum un crestin credincios, nu incuraja conflic­tul cu propriii parinti, ca restul generatiei ve­xate de tacerea batranilor. Nu practica amorul liber, cu care se laudau camarazii care nu mai cunosteau niciun fel de opre­liste, era pudic si puritan. Se casatorise foar­te devreme, intemeiase o familie apa­rata de impuritati. In polemica pastra o rigoare, respecta opinia contrarie, predica to­leranta. La el nu se exteriorizase distan­ta aroganta pe care o cultivau unii sefi ai miscarii, care se considerau atotstiutori si infailibili.

Ceea ce l-a umplut de nadejde, ca si pe altii, a fost un fenomen uimitor: topirea ghetii. Pe neasteptate se putea vorbi li­ber, niciun subiect nu mai era prohibit, nu mai existau interdictii, pedepse, so­ma­tii rigide. Ideea revolutiei aducea elibe­ra­rea din toropeala. Totul era supus discu­tiei: razboiul din Vietnam, reinarmarea, ine­galitatea dintre barbat si femeie, au­to­ri­tatea nemasurata a profesorilor. Fiecare era indemnat sa incerce experimentul de a nu depinde decat de el insusi. Se putea afir­ma ca specificul noii generatii era ca isi facea loc intre fronturi. Se nascuse dupa razboi si nu mai voia sa simta in spa­te rasuflarea paralizanta a batranilor.

In Germania nu se vorbea despre tre­cutul rusinos, nu se analizau cauzele deza­gregarii, iar tinerii voiau acum sa ob­tina cu orice risc privilegiul de a spune ade­varul. Curajul de a marturisi le rezerva beatitudinea. Abia mai tarziu a iesit la iveala cat de necalificati erau sa trateze marile teme ale existentei, cat de ingust era domeniul in care erau experti, ce con­tra­dictie survenea intre aspiratii si posibi­li­tati. Nu se mai puteau intoarce la destin­de­rea de dinainte de furtuna.

La ora bilantului, dupa aproape o juma­tate de secol, s-a vazut ca societatea nu mai e aceeasi, ca telurile propuse in ‘68 au fost in mare parte bifate. S-au introdus legi de protejare a dreptatii sociale, s-a largit dreptul sindicatelor, s-a inradacinat economia de piata. S-a modificat mult sta­tutul femeii, a avut loc o revolutie sexuala. In invatamant, catedra a coborat in stra­­da, s-au democratizat institutiile de preda­re si de cercetare. Gurile rele se intreaba la ce a folosit marea confruntare, daca sco­pul revoltei putea fi atins si pe cale pas­nica, fara graba, fara violenta. In Ger­ma­nia, la carma statului se gasea un gu­vern social-democrat, iar Willy Brandt, figura emblematica, declarase ca tara tre­buie sa se incumete sa promoveze mai mul­ta democratie ("Mehr Demokratie wa­gen").

O carte de scandal apartine unui om de biblioteca, Götz Ali, care participase la razmerita. Retrospectiv, el judeca aspru excesele miscarii. Totul era in curs de im­­plinire pe drumul reformelor, nu exista o bariera reala de impotrivire. Disponi­bili­ta­tea pentru violenta a fost grava deraiere. Götz Ali si-a intitulat investigatia Unser Kampf (Lupta noastra), o aluzie nevoa­lata la biblia compusa de Hitler, Mein Kampf. Sa compari demonstratiile de stra­da cu marsurile naziste - faptul i-a iri­tat pe fostii tovarasi de lupta. Era o blas­fe­mie!

Incet-incet, se potolesc furiile si se ac­cep­ta o trecere in revista calma si obiec­ti­va. De neinteles sunt astazi erorile de gandire ale capilor revoltei pe plan social-politic. Era condamnata tendinta impe­ria­­la a Americii, dar nu se sufla niciun cu­vant despre dictatura din Rusia, despre opre­siunea din Est. Si dupa dezmeticirea star­nita de dezvaluirea crimelor lui Stalin, ti­nerii intelectuali occidentali, inteligenti si umanisti, si-au mutat privirea spre tezele lui Mao, au sprijinit terorismul arab. Re­tro­spec­tiv, si-au dovedit incapacitatea de a evalua lucid harta lumii. De la radicalismul ideilor s-a trecut la ingaduinta fata de cru­zime. Inocent, Dutschke a revendicat aprin­derea de noi centre de foc, doua-trei Vietnamuri, ca sa-i puna in incurcatura pe americani. Dar nu se pomenea nimic despre nazuinta de a stavili expansiunea sovietica, de a preveni ravagiile unui sis­tem care impunea stagnarea si teroa­rea. Daca Americii i se putea reprosa metoda de a nimici inamicul impanzind terenul de infruntare cu bombe, nu trebuia uitat apor­tul ei la construirea Europei Occidentale, la stimularea democratiei pe glob, la afir­marea drepturilor omului. E oare o in­­tamplare ca tocmai tarile in care, de la agitatia in piete, s-a trecut la atentate si jafuri, la replica armata au fost inainte alia­te in axa fascista (Germania, Italia, Ja­ponia)? Fractiunea Baader-Meinhof a re­pre­zentat caricatura tragica a tumultului din 1968, un exces al unei ofensive iesite din rational.

Ce viziune asupra viitorului aveau ca­pii miscarii in ‘68? Era evident ca mani­fes­tau ignoranta in materie de economie, nu se descurcau in treburile organizarii ma­te­riale. Daca nu s-ar fi impotmolit inca in prima etapa a revoltei si ar fi avut la dis­pozitie sansa sa aplice proiectele nebu­loase, ar fi produs un dezastru. Fata de toate aceste distorsiuni, ideea de a purta fantezia la putere a fost productiva si ea ramane marea performanta a miscarii.

Alte masti - nu aceeasi gama

Revolta din ‘68 este in prezent un mo­tiv de celebrare in Vest, dar si in Est. Ea se desfasurase in aceeasi perioada, cu diferite rezonante, dar talcul agitatiei nu era acelasi. In apusul Europei, tinta pro­tes­tului fusese sistemul intepenit instau­rat de generatia veche, conventionalul in ra­porturile umane. Tinerii nu mai voiau, cum am subliniat, sa accepte replierea in tacere cu care tatii si bunicii lor impie­di­cau ancheta asupra deceniului marcat de cel de-al doilea razboi mondial. Peste pra­bu­sirea morala s-a asternut un val, mar­torii nu voiau sa explice pacatul savarsit, abisul cascat se mentinea ca o plaga. In Rasarit, demersul avea alte resorturi. Se pre­coniza o imblanzire a dictaturii comu­nis­te, se flutura promovarea unui socia­lism cu fata umana. Fata de vehementa re­presiunii, ambitia de a lumina procesul de desferecare nu depasea anumite mar­gini. Conflictul a culminat la Praga, cu in­va­zia trupelor sovietice care au lichidat fer­mentul incendiului.

Traseele nu se puteau suprapune. Aflat la Paris, in timpul razmeritei, regi­zo­rul ceh Milos Forman reactionase uimit cand a zarit tineri cineasti francezi, colegii lui de meserie, excelenti profesionisti, ar­bo­rand un steag rosu. Era pentru ei un simbol al redresarii lumii si a artei. El voise, dimpotriva, sa-l dea jos, urmand pil­da frondei din capitalele Estului, unde mo­bi­lurile rezistentei se nutreau din dezgus­tul fata de demagogia proletara. La Paris, vedetele noului val, Godard, Truffaut, au sunat retragerea din arta, nu mai doreau sa faca filme, se daruiau actiunii de pro­pa­ganda pentru educarea masei. In Occi­dent, deziluzia dupa revelatiile crimelor lui Stalin i-a calauzit pe tinerii carturari spre alte forme de infeudare a cugetului, au mizat pe un transfer al sperantei, spre China, Cambodgia, Africa, nu mai aveau incredere in solutiile verificate si au intors spatele decadentei. Ce nu intelegeau era respins ca putred, pagubitor.

Comicul si tragicul s-au intersectat in optiunea de constiinta. De aceea ilustrez unele circumstante paradoxale, poate arbi­trar alese, fara legatura directa intre ele. Ele indica insa un spectacol al con­tra­dic­tiei inerente. Aclamat in turneul din Ro­mania, generalul de Gaulle, campion al independentei fata de presiunile externe, este silit sa plece mai repede spre casa, pentru ca in Franta propriul popor s-a ras­cu­lat, s-a saturat sa-l mai asculte. Batra­nul s-a simtit jignit de nerecunostinta ceta­te­nilor. Ministrul sau favorit, André Mal­raux, s-a decis sa stopeze anarhia in arta, sa-l destituie din functia de director la Teatrul Odéon pe Jean-Louis Barrault, re­tezand astfel dreptul de a zburda al fan­teziei. Jean Paul Sartre n-a vrut sa stea pasiv in casa, aproape orb, a iesit in stra­da tinandu-se de stalpi ca sa nu cada si a distribuit o fituica de agitatie exploziva de extrema stanga, nadajduind sa fie arun­cat in temnita. In Germania, filosoful Adorno, care a pregatit schimbarea de men­talitate, a fost impins de cateva stu­dente in spatele catedrei, unde nu se mai putea misca, si a fost fortat sa contemple sanii goi ai fetelor in delir care proclamau totala permisie. Si din pricina socului trait, Adorno a decedat peste un an. A fost o ex­plozie a patimilor care nu mai deo­se­bea raul de bine, se mergea inainte fara mila si fara jena.

Revenind la Romania, anul 1968 a fost inregistrat de departe intr-un spatiu strict supravegheat, nu se mai puteau sta­bili taberele in coliziune. Vointa omului de pe strada de a dezlega enigmele opre­siu­nii se ciocnea de restrictii in informare si de neinduratorul control. Sub stapanirea lui Ceausescu nu mai misca nimeni in front. Cineva a sustinut ideea ca el a fost di­sidentul principal, care a luat caimacul oricarei rezistente, punandu-se pe sine in frun­tea revendicarilor. E o siluire ridicola a adevarului. Pe seful statului nu-l inte­re­sa decat perpetuarea propriei puteri si a familiei sale, nu stimula in tara intentia de a se divulga orbila mascarada. Se insinua ruperea de Rusia, cochetandu-se cu am­bele lagare. In realitate, despotul facea din ambiguitate un santaj ordinar. Dupa ca­la­toria in China si Coreea, in 1971, s-a anuntat deschiderea catre o alta epoca. Numai ca, in loc de ameliorare, s-a ajuns la o strangere a surubului. Nu era admisa de­cat o singura maniera de reflectare a realitatii, dupa ierarhia si preferintele celor care aveau painea si cutitul. Sub aces­te auspicii, nu se putea ajunge decat la seceta in cultura, la indobitocirea citi­to­rului.

Recapituland, anul ‘68 n-a fost mo­no­cord, a avut mai multe reverberatii. Abor­dand un subiect vast, deloc rectiliniu, m-am rezumat la crampeie, prevenit ca pot si gresi prin simplificare si comprimare. Este limpede ca o dislocare (evenimen­te­le din ’68 si ecoul lor) poate fi povestita in mai multe feluri, intrebuintand mereu alt filtru, se­lectand diferit. Sunt convins insa ca, in ciuda acestor nepotriviri posibile, ce­ea ce am evocat in linii mari nu tra­dea­za spiritul mu­tatiilor inregistrate. O sce­na con­clu­den­­ta. Sosit in Danemarca sa-l imbarbateze pe Dutschke, conva­les­cent dupa spita­li­za­re, batranul magistru Ernst Bloch (Das Prin­zip Hoffnung - Principiul Speran­ta) i-a declarat ca-l ad­mira pentru re­sur­se­le de tenacitate si lip­sa de megalomanie. Se poate presupune ca l-a sfatuit sa aiba mai multa rabdare si cumpatare, sa dea si preopinentului oca­zia de a se exprima. E una dintre lectiile care au fost extrase cu folos din convul­siile anului ’68.