Pe aceeași temă
In ianuarie, acel an, Miron Constantinescu calatoreste la Moscova aparent pentru a rezolva chestiuni economice. De fapt, era trimis de Gheorghiu-Dej pentru a-i întreba pe sovietici cum sa rezolve dosarul Patrascanu. Contextul politic era schimbat. Stalin murise de un an. Nu se mai puteau înscena mari procese politice. Varfurile PCUS, Molotov, Hrusciov, Vorosilov, Molotov, Kaganovici, convenisera sa nu se mai trimita unii pe altii la Lubianka. Afacerea Rudolf Slanski din noiembrie-decembrie 1952 era un capitol de istorie. Kremlinul raspunde la solicitarea Bucurestiului astfel: este treaba romanilor. Daca Stalin nu ar fi murit, sigur s-ar fi organizat un mare proces avand drept capete de afis pe Lucretiu Patrascanu, Ana Pauker, Vasile Luca etc. Dar acum, Moscova avea alte prioritati. Intai de toate, era confiscata de competitia interna pentru putere. Pe de alta parte, liderii comunisti din spatele Cortinei de Fier nu stiau ce se va întampla cu ei, decat ca vor fi înlocuiti. Gheorghiu-Dej era printre cei mai vizati, datorita zelului lui stalinist. Moscova ar fi vrut sa transmita un semnal ca în politica sa vor aparea schimbari si avea nevoie de alte figuri ca "prim-secretari". Favoriti în aceasta cursa erau comunistii cu vechi state, care puteau aparea si ca victimele lui Stalin. Patrascanu se înscria perfect în aceasta paradigma, chiar si fara voia lui, în închisoare fiind. Patrascanu îsi afirmase pretentia la sefia PCdR, înca în anii '30. Prin trecutul sau, aceste pretentii erau legitime. Dosarul lui de cadre, care îl aruncase în închisoare odata, acum îl avantaja.
Gheorghiu-Dej a înteles noile amenintari care îi pandeau puterea. A hotarat sa nu mai prelungeasca ancheta declansata in februarie 1948, o data cu arestarea lui Belu Zilber. Era o cursa contracronometru. O data încheiata lupta pentru putere la Moscova, înlocuirea liderilor din capitalele est-europene ar fi devenit urgenta pe agenda Kremlinului. Replica lui Dej, la raspunsul neclar al lui Malenkov, a fost sa organizeze procesul. Asa cum a aratat situatia de la Varsovia, din 1956, cand Gomulka a revenit la conducerea comunistilor polonezi, Gheorghiu-Dej a anticipat corect situatia. Lichidarea lui Lucretiu Patrascanu nu a fost numai un calcul politic, dar si o rafuiala personala. Conflictul fatis pentru întaietate dintre cei doi s-a declansat în iulie 1943, cand s-au întalnit în lagarul de la Targu Jiu, unul adus de la Caransebes, celalalt din domiciliul fortat de la Poiana Tapului. Patrascanu a refuzat sa participe la complotul împotriva lui Foris, urzit de Dej. In martie 1944, tot Dej se opune ca Patrascanu sa faca parte din conducerea PCdR, dupa înlaturarea lui Foris, preferand triumviratul Bodnaras, Pîrvulescu, Ranghet. Dupa 23 august conflictul s-a acutizat.
"Aura" lui Patrascanu nu s-a format din cauza participarii sale la lovitura regala din 23 august, nici datorita participarii sale la încheierea armistitiului, nici în urma discursurilor lui de la Cluj, din 1945 si 1946. Mitul lui s-a nascut mai curand în urma asasinarii sale. El ar fi ramas un banal lider de formatie cominternista daca ar fi trait. Mai mult, daca ar fi preluat puterea dupa razboi, un regim condus de el ar fi fost tot atat de stalinist. Decizia de a-l lichida pe Patrascanu, luata de Dej, este si primul gest de emancipare fata de Moscova.
O mistificare si un mit
A fost începutul unui proces lent de distantare de Kremlin, care a dus, zece ani mai tarziu, la "declaratia din aprilie". Ratiunea a fost dorinta elitei comuniste de la Bucuresti de a nu mai fi expusa nici unei tentative de înlocuire. Solutia a fost un înghet care mergea în sens invers directiei indicate de reformele lui Hrusciov. Nu doar Dej, Maurer, Bodnaras, Moghioros etc. s-au opus acestor transformari, dar si liderii PCUS. Ei au considerat ca este mai prudent sa îl înlocuiasca pe Hrusciov. Ratiunile au fost intr-o masura aceleasi - conservatoare - utilizate si de Gheorghiu-Dej la Bucuresti. Una din acuzatiile care i s-au adus de catre Suslov, Brejnev, Kosîghin, Podgornîi, lui Hrusciov, a fost criza din relatiile "dintre cele doua partide comuniste".
Perioada 1954-'64 a fost una de nesiguranta pentru Gheorghiu-Dej si oamenii lui. Revolutia de la Budapesta si criza din Polonia i-au salvat. Dej a raspuns prompt, oferind ajutor. Grupul Imre Nagy este adus la Bucuresti si apoi returnat pentru a fi judecat într-un simulacru de proces. Ca replica pentru sprijin, Hrusciov retrage trupele Armatei Rosii din Romania. Nu pentru ca ar fi cerut Gheorghiu-Dej, ci pentru ca Moscova avea nevoie disperata de a dovedi ca regimurile est-europene se sustin singure si nu ar fi regimuri de ocupatie. Romania prezenta putine riscuri în comparatie cu Polonia sau Germania de Est, de exemplu, chiar daca se invecina cu rebela Ungarie si nonconformista Iugoslavie. Tensiunile permanente dintre Moscova si Belgrad, dar mai ales criza din relatiile sovieto-chineze de la sfarsitul anilor '50 si începutul anilor '60 au constituit oportunitatile politice de care Dej s-a folosit pentru a-si asigura marja de manevra. Cand, în toamna lui 1961, la al XXll-lea congres al PCUS, Hrusciov relanseaza "destalinizarea" si critica cultul personalitatii, impunand scoaterea lui Stalin din mausoleul din Piata Rosie, Gheorghiu-Dej mobilizeaza aparatul sau comunist si începe sa faca pasi mai decisi pentru a se distanta. Criza rachetelor din octombrie 1962 îi permite transmiterea de semnale ca Romania doreste îmbunatatirea relatiilor cu Occidentul. Sunt - pe scurt - premisele " declaratiei din aprilie".
"Declaratia din aprilie" este, în buna parte, o mistificare si un mit. Ea nu a însemnat dobandirea indepedentei pentru a urma o cale nationala, ci un refuz al elitei comuniste romanesti de a se integra unui nou context politic. A fost asadar o manevra de izolare care sa o fereasca de influente reformatoare. Lui Gheorghiu-Dej, orice schimbare de prioritati, orice relaxare în raporturile cu societatea i-ar fi fost fatale. Nu si regimului. Moscova nu era pregatita sa renunte la castigurile postbelice. S-a vazut asta clar în 1968. In pericol erau Gheorghiu-Dej si cei din jurul sau. Singura sansa a lor era sa se pozitioneze pe terenul nationalismului si sa refuze orice reforme. "Declaratia din aprilie" duce astfel direct la regimul neostalinist ce a urmat si la executia Ceausestilor de Craciun, in 1989.
