Cat de revolutionara a fost Revolutia romana?

Confuzie in crestere

Aparitia in ultimii doi ani a mai multe volume despre Revolutia romana, sfarsitul comunismului si tranzitia care a urmat constituie un bun punct de plecare pentru o discutie mai sistematica asupra schimbarii de regim din Romania. A venit momentul ei? Nu, as spune eu, desi nu sunt istoric, deoarece anchetele procuraturii nu sunt inca finalizate si publice. Dar raspunsul editorilor pare sa fie altul. Cele doua volume alese de mine ca punct de plecare pentru aceasta discutie au fost foarte apreciate, primul in Romania, al doilea in strainatate, desi au avut si contestari. Diversi comentatori ai lor au afirmat ca aceste volume, foarte diferite intre ele, de altfel, stabilesc intr-o forma sau alta adevarul final despre evenimentele din 1989. Aceasta afirmatie este, evident, exagerata, cata vreme Legea Sigurantei Nationale din 1991 inchide impecabil si putinul adevar pe care l-ar fi continut arhivele acelor zile pentru inca cateva zeci de ani. Ce ma preocupa in discursul nostru public nu sunt insa falsele certitudini pe care le-ar fi stabilit acesti doi autori asupra unui punct sau altul, ci incertitudinea care a ajuns sa inconjoare chiar acele adevaruri care pot fi stabilite prin analiza comparativa, fara arhive, si care pareau mai clare acum 12-13 ani decat astazi.

 Cum definim revolutiile?

Problematica unei schimbari de regim de o asemenea amploare e inevitabil complexa, dar intrebarea fundamentala este cea rezumata de mine in titlu: cat de revolutionara a fost de fapt Revolutia romana? Ea sta si la baza celor doua volume pe care le discut aici, ambii autori fiind preocupati sa discearna intre caracterul de revolutie si cel de lovitura de stat. Sa spunem de la inceput ca aveau sanse putine sa reuseasca in aceasta tentativa, dat fiind ca nu este nicaieri definit ce inseamna revolutie in nici unul din cele doua volume. Peter Siani-Davies (PSD), poate pentru ca lucrarea are la baza o teza de doctorat, include totusi o nota la pagina 267 (editia Cornell) care ne informeaza ca aceasta absenta e deliberata, ca definitiile revolutiilor nu sunt decat descrieri ale marilor revolutii precedente si a da prioritate unei definitii fata de alta nu e justificat(!). Alex Mihai Stoenescu (AMS) construieste un aparat teoretic, dar din afara stiintei sociale, operand cu termeni ca "subversiune". Nici unul, nici altul nu par a sti ca exista o dezbatere academica contemporana foarte vie pe tema diferentierii schimbarilor de regim intre "schimbare revolutionara" sau "schimbare evolutionara", pornind de la cartea clasica editata de Philippe Schmitter si Guillermo O’Donnell, Transitions from Authoritarian Rule (1978). Nici titlurile clasice nu ofera un aparat teoretic adecvat pentru cele doua volume, Marx si Tocqueville fiind practic nefolositi (citati in treacat de PSD, si numai indirect, cartea lui fiind plina de citate indirecte), iar analistii contemporani ai revolutiilor, fie ca sunt sociologi, fie ca sunt istorici, ignorati.

Oricat de multe ar parea, definitiile revolutiilor din literatura pot fi totusi sistematizate. In primul rand, putem defini revolutiile dupa rezultat. O schimbare de regim care afecteaza fundamental regulile jocului (in domeniul proprietatii si al puterii politice) este o schimbare revolutionara. Atat marxistii, cat si adeptii teoriei modernizarii sunt de acord cu acest lucru. Tocqueville considera Revolutia franceza din 1848 doar un episod mai tarziu al celei din 1789, deci el considera revolutionar procesul de contestare prin care o elita radical noua ia locul uneia vechi in conducerea unui stat/societate. In al doilea rand, putem defini revolutiile dupa natura procesului pe care il presupun. In revolutiile clasice ("marile revolutii"), schimbarea presupunea o contestare violenta din afara centrului de putere, care implica masele populare sau macar o categorie sociala importanta, pana atunci exclusa. Schimbarile din Romania dupa Marea Unire au avut dimensiuni revolutionare (vot universal, o improprietarire masiva care a rezultat in distrugerea latifundiilor rurale), dar nu au fost o revolutie, fiind conduse chiar din centrul de putere, care nu a pierdut nici un moment controlul. Dimpotriva, au fost facute cu buna stiinta, ca sa evite o revolutie ca in Rusia acelor zile. Definitia pe care o prefer reuneste deci cele doua elemente: numim "revolutie" o schimbare de regim initiata din afara centrului de putere si necontrolata de acesta, cu o componenta de masa si care aduce schimbari fundamentale in domeniul controlului politic si economic al societatii. Tranzitiile democratice descrise de Schmitter si O’Donnell pentru Europa de Sud si America Latina (Spania, Portugalia, Grecia, Venezuela) nu sunt revolutii, desi impactul lor politic a fost important. Ele sunt "democratizari", unde printr-un proces de negociere s-a ajuns la o respectare a principiilor democratice pe cale pasnica, astfel incat noi categorii sociale au putut capata o parte corespunzatoare din puterea de stat (dar structura de proprietate a ramas intacta). In secolul XIX european (si inceputul secolului XX), echivalentul tranzitiilor contemporane descrise de Schmitter si O’Donnell ar fi reprezentat de extinderea drepturilor politice la categoriile neproprietare si la femei, la care s-a ajuns prin acorduri sociale nu lipsite de tensiuni, dar finalmente consimtite de toate partile. Astfel de schimbari politice nu au implicat deloc schimbari ale structurii proprietatii in acele societati, deci raman momente de evolutie politica. In acestea nu gasim, ca in revolutii, pe vechii conservatori opusi clar noilor radicali, ci o varietate de pozitii, cu moderati si radicali de ambele parti.

 Revolutii in "valuri"

Ca sa intelegem o revolutie, timpul si spatiul sunt deopotriva importante. Care este momentul de referinta cand evaluam o revolutie? Revolutia franceza arata foarte diferit a doua zi dupa Caderea Bastiliei, fata de a doua zi dupa adoptarea Constitutiei, sau executia Regelui, sau "eliberarea" intregii Europe de catre Napoleon, sau anul 1848, cand Tocqueville considera ca "reincepe", nu ca "incepe" revolutia. In 1990, in toata Europa Centrala comunistii pierdusera puterea, desi exista o continuitate inca foarte mare la nivelul structurilor statului. In 1990, in Romania minerii inchideau putinele centre ale opozitiei, iar politia ii inchidea pe demonstranti, unii fosti revolutionari! Dar perspectiva e diferita daca judecam la nivelul anului 1996, sau 2005, anul semnarii tratatului cu UE.

Geografia nu e mai putin importanta, pentru ca ea permite sau neaga accesul la un anumit context. Schimbarea revolutionara din Romania a facut parte dintr-un "val" de schimbare (ceea ce Samuel Huntington numeste al treilea val de democratizare, iar alti autori, ca Michael McFaul, al patrulea). Daca Mihail Gorbaciov nu s-ar fi angajat in procesul revolutionar de reforma a regimului comunist, daca acest proces nu ar fi esuat, parte pentru ca sistemul era nereformabil, parte din cauza tensiunilor la care l-au supus nationalismele interne (Fronturile Populare au mobilizat in acei ani zeci de milioane de oameni in fosta URSS) si presiunile economice externe, in Romania nici nu s-ar fi pus problema unei schimbari de regim. Numai datorita difuziunii regionale a practicilor revolutiei pasnice (manifestatii) si a schimbarii pe fata a regulilor jocului (in sensul neinterventiei sovietice in caz de rebeliune anticomunista) s-a ajuns la propagarea revolutiilor din Europa Centrala spre Romania si Bulgaria. Fara acest context international, in Romania ar conduce azi Nicu Ceausescu, asa cum in Siria domneste Assad fiul iar in Coreea de Nord al doilea Kim. Intregul "val" de schimbari din Europa de Est poate fi considerat revolutionar, chiar daca in multe tari mobilizarea a fost pasnica, deoarece partidul comunist a pierdut peste tot monopolul politic pe care il detinuse anterior. Este adevarat ca liderilor comunisti nu li s-a taiat capul si ca putini au fost executati, judecati si condamnati, dar nu trebuie uitat ca acest lucru era aproape imposibil in context european. Contextul european a facut ca atat liderii comunisti care au deschis negocierile pentru democratizare in Europa Centrala, cat si revolutionarii sa evite optiunile extreme. Intregul val de schimbare nu ramane mai putin revolutionar, chiar daca prin alegeri libere ulterioare partidele comuniste se vor intoarce la putere. Nu vor mai recastiga insa monopolul puterii, iar succesele lor din economia de tranzitie nu deriva direct din privilegiile lor din timpul regimului comunist, ci mai curand, asa cum au aratat autori ca Anna Grzymala-Busse, din detinerea unor calitati privilegiate.

Subversiune din afara?

Perioada de pana in 1989 nu difera mult ca tratament in cele doua volume analizate aici, autorii discutand contextul international si cauzele generale ale caderii comunismului si fiind in linii mari de acord ca particularitatea Romaniei era absenta unei opozitii politice organizate, in interiorul sau in exteriorul partidului. Romania era aproape de definitia totalitarismului, dupa Juan Linz, un singur centru de putere, nu doar monolitic, ci si monistic, partidul neavand, ca in Polonia, de exemplu, factiuni cu ideologii diferite. PSD discuta putin contextul si subestimeaza rolul enorm jucat de difuziune, cu tot ce presupunea ea, dorinta romanilor de a nu ramane in urma Europei Centrale, copierea unor gesturi disidente din aceste tari si mergand pana la incitarea veritabila practicata de postul de radio Europa Libera. AMS, dimpotriva, accentueaza toate aceste aspecte, demonstrabile, si insista asupra unor lucruri la care dovezile lipsesc complet: prezenta "turistilor straini" infiltrati de Rusia sau Ungaria care ar fi incitat direct la Timisoara sau conspirat la Iasi. Nu are nici o dovada, nici documentara, nici testimoniala, oricat de mica in sprijinul acestei teorii, care devine insa foarte repede teoria sa principala pentru a explica declansarea Revolutiei. AMS sustine ca in decembrie fluxul de refugiati romani spre Ungaria se inverseaza si ca unii din acestia se inapoiaza ca agenti instigatori, desi stim ca un refugiat ar fi fost arestat chiar de la frontiera daca ar fi incercat sa se inapoieze. Daca intre decembrie 1987 si 1989 trecerile ilegale de frontiera au crescut de la 7.345 la 29.541 era din cauza ca disperarea devenise atat de mare, incat a pazi frontiera de presiunea celor care voiau sa iasa dinauntru devenise extrem de greu. Pentru AMS e grav mai ales faptul ca frontierele statului nu mai erau sigure ("frontierele Romaniei par a fi fost in acel an 1989 literalmente vraiste!", p. 412), alunecand peste faptul ca nu e menirea obisnuita a frontierelor de a-i impiedica pe cetatenii unui stat sa iasa. Teza turistilor din spatiul sovietic tranzitand spre iugoslavi sau rusi, din lipsa de dovezi, e sustinuta de argumente de o logica dubioasa, de genul intarzierii lor nemotivate pe teritoriul nostru, "..desi Romania poate fi strabatuta de la Nord la Sud chiar mergand si cu 50-60 de km la ora, in 5-6 ore" (p. 416). Il invit pe autor sa mearga de la Giurgiu cu 60 pe ora spre orice frontiera nordica, sa vedem cat de departe ajunge in 6 ore.

Securitate impotenta?

Compararea celor doua carti poate parea nedreapta, avand in vedere ca AMS are pagini care pot parea diversiune sau versiunea oficiala a serviciilor de informatii din anii ‘90, in vreme ce PSD face o trecere in revista corecta a mai tuturor teoriilor, fara tendentiozitati. Nu compar insa intentiile celor doi autori, pentru ca nu ma intereseaza sa fac procese de intentie, ci numai impresia cu care ramane cititorul roman, care nu face, pe drept sau nedrept, mare diferenta intre cei doi. PSD e tradus la Humanitas, unde a publicat, desi nu volumul de fata, si AMS. Mare parte din marturiile citate provin din ziare romanesti, multe dupa anul 1990, sau din arhiva comisiei Gabrielescu. Finalmente, cei doi autori sunt in mare masura de acord ca aparatul represiv era uzat, PSD chiar conchide ca Securitatea era de fapt slaba! Dar nici unul din cei doi autori nu publica numarul de ofiteri acoperiti sau surse ale Securitatii, nici unul nu are vreo sursa din interiorul Armatei. Daca represiunea o faceau doar cei zece mii de ofiteri de pe statul permanent de plata al Securitatii, devine de neinteles cum de aceasta functionase atat de eficient pana atunci. Cum se face ca Securitatea preintampinase cu succes miscarea din decembrie de la Iasi, de exemplu? Raspunsul e evident: aceasta fusese premeditata. Securitatea era eficienta in munca de prevenire, care se realiza pe de o parte prin intimidarea generala, pe de alta prin hartuiala oponentilor, acolo era forta ei. Odata declansata o revolta spontana, anarhica, precum cea studentilor de la Iasi din februarie 1987, sau a timisorenilor din Piata Maria, Securitatea nu era instrumentul potrivit pentru o represiune pe fata. De asta s-a recurs la Armata, care a actionat ca un organ de represiune la Timisoara, Cluj si Bucuresti, pana in dimineata zilei de 22 decembrie, cand sarcina devenise imposibila. Ca atare, a proclama, cum face PSD, slabiciunea Securitatii, e o eroare. Sa ne gandim ca de abia in 2005 a putut fi inchis SIPA, un descendent direct al Securitatii, serviciul Ministerului de Justitie, si ca au trebuit presiuni considerabile de la Bruxelles pentru acest lucru! Celebrele arhive ale Securitatii nu ar fi fost atat de bine pazite si strasnic manipulate toata tranzitia daca biata si slaba Securitate ar fi fost decimata la Revolutie. Exista o ipoteza alternativa, ca Securitatea l-a abandonat la un moment dat pe Ceausescu, care avea o pozitie intenabila, si a ales sa-si arate eficienta in alt fel, infiltrand cu agenti noile FSN-uri formate, partidele si societatea civila, lumea afacerilor etc. In mod cert, asta a facut KGB, si in Rusia au aparut carti foarte bine documentate care argumenteaza acest lucru (avem si noi un inceput in cartea lui Marius Oprea despre mostenitorii Securitatii). Din pacate, nici unul din cei doi autori nu foloseste nici macar materialul din domeniul public pentru a testa si aceasta ipoteza alternativa. PSD nu trage concluzii decat foarte timide, singura certa fiind ca romanii au rasturnat in decembrie 1989 un regim particular de rau (!), iar AMS isi construieste toata lucrarea pe ipoteza unei subversiuni din exterior in scopul subminarii suveranitatii, excluzand orice diversiune organizata de Securitate si Armata. Din ambele carti lipsesc elemente din dosarele de la Parchetul Militar privitoare la interventia Armatei, absenta la care se adauga cea a unor interviuri relevante cu procurorii militari care au anchetat cazul in anii ‘90. Or, orice investigatie constiincioasa ar fi descoperit acolo dovezi ca a existat o acoperire deliberata a adevarului, dincolo de confuzia naturala din asemenea evenimente. Cum se explica, de exemplu, ca mortii din Bucuresti de dupa 22 nu au fost autopsiati, ca macar sa se afle provenienta gloantelor? Cum se explica faptul ca nici un caz nu a fost finalizat din sute, dar ofiterul care se ocupa cu investigatia a urcat in grad intr-un an de la maior la general maior?

Pactul cu Armata

Teoria democratizarii ar oferi aici deindata o ipoteza, bazata pe comparatia cu evenimente similare: anume, ca trebuie sa fi existat la un moment dat un pact, o negociere intre cei care detineau puterea efectiva si cei care voiau o schimbare. Un pact nu e similar insa cu o lovitura de stat, la care un singur actor detine controlul. Motivul pentru care se negociaza un pact este tocmai acela ca nimeni nu poate detine controlul absolut si apare nevoia unei intelegeri. E limpede ca un asemenea pact nu se putea face cu Ceausescu si, de asemenea, ca acesta nu a fost inlocuit printr-o lovitura de palat, sau conspiratorii nu ar fi avut nevoie sa astepte revolta de la Timisoara sau insurectia destul de improbabila de la Bucuresti, pe care ulterior sa-si bata capul sa le controleze. Cine a negociat atunci cu cine si cand? Toate dovezile pledeaza pentru o improvizatie. Grupul de oponenti din interiorul partidului (Iliescu, Brucan) a profitat de o miscare populara autentica, desi limitata la cateva orase, pentru a ajunge la putere, pe care nu avusese nici o sansa sa o ia prin lovitura de palat sau militara. Armata, loiala lui Ceausescu, trasese deja de trei ori si avea problema de a justifica amestecul sau in represiune. Pactul a trebuit facut deci in primul rand cu Armata, dar, spre deosebire de pactele din Ungaria sau Polonia, nu a fost transparent. Dar, de respectat, a fost respectat, dovada recursurile supreme in anulare la condamnarile generalilor Stanculescu si Chitac pronuntate dupa pierderea puterii de catre Ion Iliescu in 1996. Securitatea nu pare sa fi inceput ca membru cu drepturi depline al pactului, fiind initial tratata ca o institutie subordonata, care a fost practic data Armatei spre conducere si supraveghere. Ca Armata avea autonomia ei, fiind actorul real de putere, s-a vazut din faptul ca Victor Atanasie Stanculescu s-a intors curand in fruntea ei, eliminandu-l pe presupusul pucist Militaru, si a rezistat dincolo de guvernul provizoriu. Securitatea nu va redeveni o forta de represiune, desi dupa 1990 puterea ei de a organiza infiltrari, manipulari si diversiuni ramane considerabila: tot Armata, cu ceva ajutor de la politie, a "rezolvat" si criza din 13 iunie, tragand in plin. Ca actor autonom, Armata s-a comportat precum cea din Grecia, ale carei lovituri de stat erau de regula limitate si menite sa schimbe un regim civil cu altul, cu doar o perioada interimara sub control militar (face exceptie dictatura coloneilor). Interesul Armatei era sa consolideze un regim care nu i-ar fi reprosat comportamentul ei dinainte de 21 decembrie. Interesul lui Ion Iliescu si al grupului comunist reformist era sa consolideze un regim moderat controlat de ei, mai aproape de cel sovietic gorbaciovist decat de cel din Europa Centrala. Macar intre aceste doua forte a existat un pact, dar, din pacate, d-l Ion Iliescu nu l-a marturisit niciodata, atragandu-si, dupa parerea mea, acuze mult mai grave, precum cea de a fi comandat el insusi teroristii. Departe de concluziile lui AMS, a unei schimbari de regim controlate de Moscova, analiza acestei perioade arata ca doar Armata romana ar fi putut da o lovitura de stat, dar ca aceasta a actionat dupa declansarea miscarii populare, preluand treptat, prin intelegere cu aspirantii la noua putere, controlul asupra strazii si a Securitatii. Mi se pare in general nejustificat sa sustinem ca orice actor a controlat evenimentele din decembrie. Putem vorbi de control numai dupa dupa 12 ianuarie si eliminarea lui Dumitru Mazilu, mai ales prin transformarea FSN in partid. Aceea a fost adevarata lovitura de stat si din acel moment noua elita de la putere nu a mai pierdut controlul pana la alegerile din 1996. Rolul Armatei a fost insa fundamental si nu e suficient subliniat in aceste volume, in cel al lui PSD, deoarece autorul nu reuseste sa evolueze de la trecere in revista la argumentare, iar in cel al lui AMS, deoarece el se plaseaza fatis, conform biografiei pe care si-o declara, de partea Armatei si a serviciilor de informatii, care ar fi aparat tara patriotic de gafele lui Ceausescu si de o invazie straina. Ce citeaza AMS la pagina 99 si urm., un document numit Punct de vedere preliminar al Serviciului Roman de Informatii privind evenimentele din decembrie 1989, din care aflam ca "Romania era «lucrata» (spionata, nota mea, AMP) la nivelul unui stat inamic" de catre sovietici, in orice caz sub Andropov sau Gorbaciov, nu dovedeste de fapt nimic. Ramane sa ne intrebam daca SRI o fi ajuns vreodata la un punct de vedere "final" in chestiunea asta.

Rolul URSS

Teza lui AMS conform careia Moscova a organizat Revolutia romana pentru a-si creste influenta in tara noastra nu rezista la analiza. Nicaieri in lume nu exista un precedent, URSS neorganizand subversiunea unui regim comunist, fie el si national comunist, fara a avea certitudinea ce fel de regim ii va succeda, greu de capatat in contextul anului 1989 si intr-o tara in care nu avea trupe. Rolul URSS trebuie sa fi fost mai subtil, cum s-a vazut in anul 2005 cu ocazia revoltei de la Andijan, in Uzbekistan, un stat care incepuse sa alunece de pe orbita sovietica de cand cu invazia Afganistanului si unde Moscova voia sa-si pastreze influenta. La Andijan, dincolo de minusculul grup de oponenti, o masa impresionanta de populatie neangajata s-a strans sa-l asculte pe dictatorul Islam Karimov, care ii convocase intocmai precum Ceausescu pe 21 decembrie. Spre deosebire de Ceausescu, Karimov nu s-a dus la Andijan, a inchis piata si a ordonat masacrul tuturor, opozanti si martori. Spre deosebire de situatia de cu un an inainte, in Kirghizstan, unde opozitia locala trecuse mai inainte pe la Moscova ca sa se asigure ca aceasta nu va lua partea regimului, in Uzbekistan putinii opozanti neorganizati nu aveau intrare la Moscova si represiunea lor a fost privita favorabil. Karimov controleaza si azi Uzbekistanul, pentru ca Rusia nu a vrut sa dea drumul acestei tari din sfera sa de influenta. Romania, in schimb, e in Uniunea Europeana pentru ca in 1989 decizia Moscovei a fost sa nu intervina la noi in tara. Teza lui AMS privind interventia directa a Moscovei in Romania (unde nu erau trupe sovietice) e si mai neplauzibila cand ne gandim ca Gorbaciov a luat decizia sa se retraga din Europa Centrala (unde avea trupe). Faptul ca Gorbaciov a intervenit militar de abia in Lituania arata ca lagarul sovietic fusese pur si simplu reproiectat in granite mai modeste, din motive mai ales economice, Rusia nemaiputand duce in spate tot CAER-ul, si ca Romania, ca si Europa Centrala, nu cadea in zona de influenta unu, in care sa fie folosite orice mijloace pentru capatarea controlului. Eroarea lui Ceausescu de a organiza un miting in 21 decembrie nu a fost opera unei diversiuni, ci judecata sa gresita, cu consecinte catastrofice pentru regim. Un analist bun al schimbarii sociale nu poate atribui totul necesitatii, cum face AMS, nici hazardului, cum face Ion Iliescu in relatarile lui despre Revolutie. In mod evident, cele doua s-au combinat in conjuncturile care au putut fi observate atunci.

Adevarul e in arhive?

Care arhive lipsesc deci, pentru a permite substantierea acestor argumente? Cele ale  KGB, pentru a intelege rolul jucat de acesta, desi avem unele marturii politice din acea perioada (care pledeaza pentru teza mea de retragere deliberata a URSS)? Arhivele Armatei romane, care ar putea arata cine anume a ordonat diverse deplasari de trupe, pentru a stabili daca a fost premeditare sau confuzie (desi procurorii au avut acces la ea)? Finalizarea anchetei Parchetului Militar asupra represiunii ar aduce cert dovezi macar despre incercarile de acoperire retrospectiva a probelor. Si cam atat. E foarte probabil ca restul documentelor pe care le-am putea gasi sa fie fabricate de institutiile de represiune ca sa se acopere fata de Ceausescu si fata de lege, de genul unora citate de AMS ca "dovezi" (p. 399).

Cu alte cuvinte, dovezile pe care nu le avem risca sa nu existe sau sa fie inecate intr-o mare de falsuri. Daca generalul Stanculescu sau Ion Iliescu nu ne spun nimic despre un pact, explicit sau implicit, nu avem de unde afla: tare ma indoiesc ca l-au pus pe hartie. Generalul Stanculescu a facut aluzii, cu ocazia tragica a sinuciderii sotiei sale. Dar cata vreme actorii principali vor spera ca situatia lor juridica va ramane in limitele intelegerii din decembrie 1989, nici unul dintre ei nu ne va spune adevarul.

 Lucrarea lui AMS face propaganda in sprijinul Armatei: la paginile 466-467 autorul se straduieste sa dovedeasca ca primul ranit din Timisoara a fost un militar in termen, evident, pentru ca asta ar justifica represiunea militara. Concluzia este ca  "in decembrie 1989 subversiunea sovietica, desfasurata cu concursul american, iugoslav, german, francez, olandez, britanic, austriac si altii a urmarit eliberarea natiunii romane de sub dictatura de tip stalinist a lui Ceausescu (...) Trei actori principali ai subversiunii au urmarit scopuri secundare diferite: URSS, inlocuirea lui Ceausescu cu un lider comunist reformist; SUA, ruperea Romaniei din sfera de influenta sovietica; Ungaria, ruperea Transilvaniei din teritoriul Romaniei". Mai adaug vreo cateva probe de stil si gandire: "Fata de Soljenitin, in Romania se lansase un curent literar mult mai curajos si mult mai profund, cunoscut sub denumirea generica DESANT, curent literar pe care il cultivau tinerii scriitori optzecisti" (pp. 758-759), "Comunismul a aratat in plan biologic cat de vulnerabil este omul dotat cu un creier ceva mai dezvoltat decat al urangutanului" (p. 27), "Niciodata ca in cazul comunismului, intelectualii care au crezut in el nu au dat fara sa vrea mai multa dreptate Sfantului Toma din Aquino" (p. 28). Sursele lui AMS sunt adesea bizare, ca ofiterul de Securitate care presupune ca Ceausescu nu stia despre Dan Petrescu, fiind un caz "insignifiant" pentru siguranta tarii, sau ca Sorin Ovidiu Vantu, citat ca ziarist in anul 2003 la Opinia studenteasca si folosit ca sursa principala pentru manifestatia din februarie 1987 a studentilor ieseni! Din nefericire, nici sursele lui PSD, atat la participanti directi, cat si la analisti, nu sunt adesea de mana intai! Autorul pare a fi avut probleme sa ajunga la personaje relevante, ca atare foloseste in exces presa sau autori din strainatate, care nu se mai justifica dupa Revolutie, cand sursele interne devin cruciale. Cititorul colectiilor revistelor Timisoara, Opinia studenteasca, Expres sau Nu putea sa isi formeze o idee destul de buna asupra evenimentelor din Banat, Iasi, Cluj sau Bucuresti in anii de dupa Revolutie. Azi aceste reviste se gasesc greu chiar si in biblioteci, sau cercetatorii nu se ostenesc sa le caute, si acelor marturii directe sau investigatii de calitate, facute de jurnalisti imediat dupa petrecerea faptelor, li se substituie diversiuni securiste sau tabloide, produse in ultimii zece ani, sau foarte slabele interogatorii ale comisiei Gabrielescu, cea care ar fi trebuit sa vina cu un adevar "parlamentar" asupra evenimentelor din decembrie.

Cele doua volume discutate aici nu ofera raspuns clar intrebarii principale, desi exista la ambii autori si lucruri juste. Prin discutia oarecum mai academica de mai sus, putem schita un profil al Revolutiei romane. Am putea afirma ca aceasta a avut o faza initiala de miscare spontana si necontrolata, dar limitata geografic, urmata de un pact intre un grup foarte mic de reformisti din PCR si Armata cu scopul reluarii unui control mai subtil. Aceasta a doua faza nu s-a realizat insa cu eliminarea totala a opozitiei (plan care a esuat in vara lui 1990), astfel incat contestarea regimului a continuat pana la erodarea acestuia si pierderea puterii in 1996. Daca 1996 e privit ca ultimul act al Revolutiei si folosit ca punct de referinta, nu incape indoiala ca avem de a face cu o schimbare cu adevarat revolutionara a Romaniei. Daca folosim ca referinta vara 1990, avem doar un debut avortat. In sfarsit, daca folosim definitia tocquevilliana, Revolutia romana e clar neincheiata, multe dintre elitele comuniste avand inca pozitii de varf in diferite domenii, chiar daca le impart cu noi veniti. O separare mai clara a revolutiei de evolutie nu cred ca se poate face, data fiind complexitatea unor asemenea procese istorice. Unele situatii revolutionare pot deschide drumul unor reforme, unele reforme esuate pot deschide drumul unor revolutii. Avem ambele situatii inainte si dupa 1989. Esentialul este insa ca realitatea de atunci incoace nu a urmat fidel un scenariu scris de cineva. Indiferent ce planuri existau, si asta recunoaste si AMS, iesirea in strada de la Timisoara, Cluj sau Bucuresti a dus la nasterea unei societati civile si a unei opozitii politice in Romania, din care se va dezvolta cu timpul o elita alternativa, care o inlocuieste treptat pe cea comunista. Departe de a oferi argumente unei viziuni fataliste si conspirationiste asupra schimbarilor de regim, Revolutia romana ne da incredere ca oamenii fac istoria si pot schimba realitatile sociale.

Alex Mihai Stoenescu,  Istoria loviturilor de stat in Romania, vol. 4, Revolutia din decembrie 1989, o tragedie romaneasca, RAO, Bucuresti, 2004.

 Peter Siani-Davies,  The Romanian Revolution of December 1989, Cornell University Press, Ithaca, 2005, Humanitas, Bucuresti, pentru varianta romana, Revolutia romana din decembrie 1989, traducere de Cristina Mac.

Guillermo O’Donnell and Philippe Schmitter,  Transitions from Authoritarian Rule: Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Baltimore, MD and London: Johns Hopkins University Press, 1986.