Concluziile Raportului final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania

Pe baza examinarii a mii si mii de pa­gini de documente, luand in consideratie existenta unei imense literaturi analitice si de marturii care probeaza natura antipatriotica a dictaturii comuniste, putem afirma ca regimul comunist din Romania (1945-1989) a fost nelegitim si criminal. A sosit, asadar, momentul sa eva­luam natura si mostenirile regimului comunist. Acest lucru este cu atat mai im­portant cu cat exista tentatia simultana de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitandu-se faptul ca aceasta a fost de fapt baza pe care s-a edificat dictatura lui Nicolae Ceausescu, si, pe de alta parte, tendinta de a scuza ororile epocii Ceausescu in numele pretinsului ata­­sa­ment fata de valorile na­tio­nale. Simplu spus, regimul comunist din Romania, un sistem totalitar de la in­fiin­tare si pana la prabusire, a fost unul bazat pe incalcarea constanta a drepturilor omului, pe supre­ma­tia unei ideologii osti­le societatii deschi­se, pe monopolul pu­terii exercitat de un grup restrans de indivizi, pe represiune, intimidare si co­­ruptie. Tre­buie accentuat astfel faptul ca Republica Populara Ro­mana, infiintata prin dictat ori, mai exact spus, prin lovitura de stat, a simbolizat o tripla impostura: nu a fost nici republica (in sensul autentic al acestui concept), nici populara si, in mod cert, nici roma­neasca. Acelasi lucru trebuie spus despre perioada Ceau­ses­cu, in care retorica suveranitatii natio­nale a fost mai pre­sus de orice un alibi pentru perpetuarea dictaturii prin ma­nipu­larea sentimentelor populatiei. Pe par­cursul perioadei comuniste, Romania a suferit con­secintele aplicarii inflexibile a dogmelor leniniste: industrializarea for­tata, intemeiata pe un model vetust de cres­te­re economica care favoriza industria grea in detrimentul industriilor pro­du­ca­toare de bunuri de consum; lichidarea proprietatii private deopotriva in zonele urbane si rurale, asociata cu politica vio­lenta si brutala de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor traditionale in numele unei false modernizari sociale si economice; controlul metodic si mereu mai pervers asupra spatiului social si al vietii intime a cetatenilor (mai ales prin po­litica natalista a dictaturii lui N. Ceau­sescu). Sfera privata a fost astfel aproape complet anexata de catre tentacularul partid/stat totalitar. Ca si in URSS, viata cotidiana in socialismul de stat era invadata de elemente propagandistice si de control dictate de partid.

Regimul comunist din Romania nu a cunoscut de fapt o veritabila deradicalizare. Pentru acesti oameni, stalinismul tinea de ordinea vesniciei. De la instau­rarea sa prin dictat regimul comunist a urmarit distrugerea statului de drept, a pluralismului, a economiei de piata si a libertatii spiritului. Ascultand orbeste ordinele Kremlinului, prima generatie de comunisti romani aflati la putere si, in pri­mul rand, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheor­ghe Apostol, Iosif Chisinevschi, Alexandru Moghioros, Petre Borila, Alexandru Draghici, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bod­naras, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Leonte Rautu, Dumitru Coliu si Leontin Salajan au impus un sistem intemeiat pe teroare si represiune universalizata. Toate institutiile statului totalitar au fost create in timpul epocii Dej. Nicolae Ceausescu si grupul de aparatcici care l-a sustinut le-au perfectionat si le-au dus la cele mai dezastruoase consecinte. In contrast cu diversele tendinte revizioniste si cu miturile epocii Ceausescu, Co­misia Prezidentiala sustine ca a existat o continuitate intre perioada Dej si pe­rioada Ceausescu.

Gheorghiu-Dej si acolitii sai au respins destalinizarea initiata de Nikita Hrus­ciov si au exploatat sentimentele an­ti­sovietice ale populatiei pentru a-si cladi o baza de putere. Acest lucru il re­cu­noaste chiar si un fost ideolog comunist precum Ion Iliescu. Nu s-a produs de fapt in Romania o detotalitarizare a dic­taturii in sensul transformarii ei intr-un regim mai tolerant si al scaderii impactului ideologiei asupra intregii societati. Dimpotriva, dupa o scurta si precara liberalizare, Nicolae Ceausescu, venit la pu­tere in martie 1965, a reluat la putin timp dupa aceea vechile fixatii staliniste. Pentru Ceausescu, cresterea rolului con­du­cator al PCR aparea drept o “necesitate obiectiva”. Constitutia adoptata in 1965 proclama cu vigoare faptul ca PCR era forta politica conducatoare in Ro­ma­nia socialista. Istoria tarii era rescrisa astfel incat sa prezinte partidul comunist drept continuatorul traditiei de lupta pentru independenta nationala. Perioada cominternista era mentionata, insa intot­dea­una cu scopul de a o contrasta cu ceea ce propaganda glorifica sub numele de “Epoca de aur - epoca Ceausescu”. Astfel s-a configurat mitologia “obsedantului deceniu”, menita sa contrapuna perioada Gheorghiu-Dej (cel de pana la ruptura cu Kremlinul) celei de presupusa renastere nationala asociata cu numele lui N. Ceausescu. Cultul personalitatii con­ducatorului suprem a devenit, mai ales dupa 1968, fundamentul ideologic al sistemului. Ceausescu era prezentat drept calauza vizionara, erou intre eroii neamului, fiinta providentiala, personalitate de varf a vietii internationale, demiurg, arhitect, strateg de geniu si cate alte­le. La randul ei, Elena Ceausescu, o persoana cu slabe inzestrari intelectuale, insa animata de o ambitie nemasurata, a devenit si ea subiectul unui desantat cult1. S-au intrecut in aceasta privinta barzii oficiali ai ceausismului, poetii de curte Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor. Un intreg aparat de propaganda a contribuit la crearea unui climat al linguselii, ipocriziei si duplicitatii universalizate. In atari conditii, simpla decenta devenea un act de rezistenta, iar sfidarea pe fata a dictatorului si a aparatului pe care se sprijinea devenea o forma de curaj etic exemplar.

Indaratul ideologiei natiunii socialiste unitare si omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu binecuvantarea liderilor comunisti si in primul rand a lui Nicolae Ceausescu. “Societatea socialista multilateral dezvoltata” era, de fapt, numele unui sistem politic si economic inghetat, dominat de un lider faraonic si de anturajul sau imediat. Sub Ceausescu, in pofida promisiunilor legate de intarirea “legalitatii socia­lis­te”, a continuat demonizarea pro­­prietatii private, persecutarea credintelor si practicilor religioase, criminalizarea oricarei forme de opozitie. Nu mai putin semnificativ, Ceausescu si regimul au dus la paroxism politica “demografica” de persecutare a femeilor si copiilor. Disidenta, fenomen general in blocul sovietic dupa 1964, a fost strivita nemilos de cerberii regimului si instrumentul lor principal, Securitatea. Sa mentionam aici actiunile constante de marginalizare, compromitere si lichidare a oricaror forme de gan­dire si actiune libera: persecutia miscarii initiate si conduse de Paul Goma, cea mai importanta actiune de protest colectiv impotriva incalcarii drepturilor omului, arestarile si prigoana in randurile muncitorilor mineri care au declansat greva din vara anului 1977, salbatica persecutie a lui Vasile Paraschiv si a altor activisti angajati in lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Ro­ma­nia, actiunile impotriva unor disidenti, opo­nenti si critici ai regimului precum (or­di­nea nu este alfabetica si nu indica vreo ierarhie a meritelor, iar lista nu se pretinde a fi exhaustiva): Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Vlad Georgescu, Doina Cornea, Cs. Gymesi Éva, Gabriel Andre­escu, Mihai Botez, Mariana Celac, Petre Mi­hai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Crean­­ga, Stefan Niculescu-Maier, Alexandru Chi­voiu, Dumitru Iuga, Ionel Cana, Gheor­­­­­ghe Brasoveanu, Carmen Popescu, Nicolae Litoiu, Ion Draghici, Ion Bugan, Géza Szöcs, William Totok, Herta Müller, Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer, Ion Puiu, Iulius Filip, Victor Frun­za, Aurel Dragos Munteanu, Vasile Gogea, Molnár Gusztáv, Barabás Francisc, Barabás-Márton Piroska, Barabás János, Borbély Ernö, Búzás László, Pavel Nicolescu, Dimitrie Ianculovici, Gheor­­ghe Calciu-Dumitreasa, Liviu Babes, Dumitru Mircescu, Gheorghe Fis­tioc, Vio­rel Padina, Aurelian Popescu, Silviu Cioata, Dan Petrescu, Liviu Can­geopol, Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Tökés László, Andrei Plesu, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Dumitru Mazilu, Nicu Stancescu, Luca Pitu, Nica Leon2. Nu trebuie uitate actiunile re­pre­sive impotriva Bisericilor neoprotes­tante si a credinciosilor Bisericii Greco-Catolice (interzisa inca din 1948). In 1975, N. Ceausescu a semnat, in nume­le Ro­ma­niei, Actul Final al Conferintei de la Hel­sin­ki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan interna­tional, re­gimul comunist a continuat sa calce in pi­cioare drepturile cetatenilor. Pe scurt, regimul a continuat sa opereze dupa logica exclusivista a bolsevismului, vazand in orice act autonom o inacceptabila sfidare.

O formatiune devorata de lupte intestine pentru putere, PCR a respins in­tot­deauna fractionismul, iar democratia de partid a fost o himera propagandistica. In egala masura, conducerea PCR a actionat neintrerupt pentru eliminarea, la nevoie prin forta, a oricaror gesturi de independenta civica. Tocmai din acest mo­tiv, disidenta din Romania, atata cata a fost, nu a izbutit sa genereze actiuni de protest colectiv echivalente cu Carta 77 din Cehoslovacia, sin­­dicatul liber Solidaritatea din Polonia sau Opozitia Democratica din Ungaria. Trebuie respins categoric mitul care incearca sa acrediteze ideea existentei a doua Securitati: una interna­tiona­lis­­ta, de sorginte etni­­ca alogena, pana in 1960, si cealalata, de pura stirpe ro­ma­neasca, devotata “gliei si neamului”. Fara a nega faptul ca in pri­ma sa faza Securitatea a actionat cu o brutalitate inspaimantatoare pentru zdro­birea ori­ca­rui inamic, real sau imagi­nar, al regimului, este necesar sa ac­cen­tuam ca in perioada Ceausescu aceasta institutie a continuat sa practice metode ilegale de lichidare a oricarei forme de rezistenta. Trebuie amintit aici rolul ex­cep­tional jucat in demascarea naturii cri­mi­nale a regimului si a Securitatii de car­tea Orizonturi rosii de Ion Mihai Pacepa. Mai intai publicarea in limba engleza a acestei carti, in 1987, apoi transmiterea la sectia romana a postului de radio Europa Libera a memoriilor acestui defector de cel mai inalt rang - inaintea fugii sale, Pacepa era consilier personal al lui Ceausescu, general locotenent, director-adjunct al Directiei de Informatii Ex­ter­ne si secretar de stat in Ministerul de In­terne - a contribuit la degradarea drama­tica a imaginii lui Ceausescu. Infor­ma­tiile oferite de Pacepa au fost de asemenea un important revelator al ca­rac­­terului criminal al dictaturii in influente cercuri politice si de media din Vest. Securitatea si mostenitorii sai nu i-au ier­tat vreodata lui I.M. Pacepa ceea ce ei considera a fi fost o “tradare”. Posturile de radio occidentale, Europa Libera, BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France Internationale, au contribuit esential la informarea cetatenilor Romaniei privind situatia din tara si din lume. Nu intamplator regimul a purtat un razboi neintrerupt impotriva lor si mai cu seama impotriva Europei Libere. Trei directori ai acestui post de radio au murit in imprejurari suspecte, probabil ira­diati (Noël Bernard, Mihai Cismarescu si Vlad Georgescu)3. Spre disperarea politrucilor din tara, Radio Europa Libera a fost intr-adevar ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni. Omagiem aici memoria unor Ghita Ionescu, Preda Bunescu, Noël Bernard, George Cioranescu si Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism si pasiune pentru cunoasterea si rostirea ade­varului. Omagiem memoria lui Virgil Ierunca, intelectual critic, scriitor si eseist de marca, ale carui emisiuni au tinut trea­za constiinta morala romanesca. Su­bliniem rolul Ligii pentru Apararea Drep­­­turilor Omului din Romania de la Paris, care din 1977 a sensibilizat Occidentul in problema abuzurilor din Ro­ma­nia. Merita mentionat in acest context si nu­mele lui Remus Radina.

Antioccidentalismul PCR si al Secu­ri­tatii a ramas neschimbat dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, fiind acum chiar potentat de aspiratiile lui Ceausescu de a fi privit drept un lider al “luptei anti-imperialiste” pe plan global. Mult-trambitata “democratie muncitoresc revolutionara” - unica in felul ei, contributia lui Ceau­ses­cu la demagogia despre democratia socialista, nu era decat un paravan retoric pentru perpetuarea unui regim totalitar inchistat, sufocant si obtuz. Teoria marxista respingea asa-numitele “liber­tati formale” drept mofturi burgheze. In nu­mele acestei “democratii de masa”, de fapt un colectivism oligarhic, spre a relua termenul propus de George Orwell in romanul 1984, se calca in picioare demnitatea fiintei umane si se batjocoreau drepturile sale inalienabile. “Omul nou” glorificat de propaganda regimului era de fapt fiinta total pliabila, fara sira spinarii si fara un sentiment al res­pon­sa­bi­litatii. Una dintre cele mai grave mos­teniri ale comunismului o reprezinta tocmai aceasta larg-raspandita psihologie cinica si conformista. La care se adauga utilizarea delatiunii ca arma favorita a Securitatii. Recrutarea de informatori incepea inca din scoli, continua apoi in facultati, intreprinderi, institute de cercetare etc. Informatorii erau micile, dar importantele rotite ale mecanismului terorist. Insa ofiterii de Securitate si din alte unitati ale Ministerului de Interne erau cei care actionau direct pentru supravegherea, intimidarea si terorizarea popu­latiei. Securitatea, militia, procuraturile militare, granicerii erau subordonati la randul lor sectiilor specializate ale CC al PCR. Ministrii de Interne si sefii Secu­ri­tatii au fost cu totii soldati fideli ai partidu­lui. Cei mai multi au fost ei insisi activisti de partid, inainte de a lucra in Securitate. Sa-i mentionam, asadar, pe cei responsabili, ca demnitari ai aparatului represiv, pentru ceea ce s-a petrecut vre­­me de peste patru decenii in Ro­ma­nia, pentru sutele de mii de morti si de­portati: Teohari Georgescu, ministru de Interne implicat in luarea puterii si instituirea regimului de teroare in masa, precum si adjunctii sai Vladimir Mazuru si Marin Jianu; Emil Bodnaras, sef al Serviciului de Informatii, care a jucat un rol cheie in terorizarea populatiei intre 1945-1947; Pintilie Bodnarenko (Pantiu­sa), spion sovietic, primul sef al Securi­ta­tii; Alexandru Nicolschi (Grünberg), ma­na dreapta a lui Pintilie, organizatorul sistemului concentrationar din Romania stalinizata; Alexandru Draghici, succesorul lui Teohari Georgescu; adjunctii sai, in diverse perioade, Ladislau Ady, Au­rel Stancu, Vasile Negrea, Ion Vinte, Grigore Raduica, Ionel Gal; Cornel Ones­cu (succesorul lui Draghici); Ion Sta­nescu, Gheorghe Homostean, Teodor Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad. Acestia, la randul lor, au lucrat direct cu secretarii CC si sefii de sectii ale CC al PCR, responsabili cu coor­donarea organelor represive: Iosif Chisinevschi, Mirel Costea, Alexandru Moghioros, Nicolae Ceausescu, Petre Lupu, Vasile Patilinet, Virgil Trofin, Iosif Banc, Ion Coman, Emil Bobu, Constantin Olteanu. Activitatile Securitatii pe plan extern au avut de asemenea loc sub directa indrumare a partidului. Sefii spio­najului romanesc si subordonatii lor aveau, ca misiune principala, anihilarea rezistentei din exterior, a miscarilor de exil opuse statului/partid totalitar. Sa-i amintim: Mihai Gavriliuc, Wilhem Einhorn, Nicolae Doicaru4, Ion Mihai Pacepa5, Romus Dima, Nicolae Plesita, Aristotel Stamatoiu. Generalul securist Ni­co­lae Plesita a lucrat atat in represiunea interna, cat si in eforturile de a anihila fortele democratice din exil. In chip scandalos, acest tortionar continua sa apara in diverse emisiuni de televiziune si sa-si ponegreasca fostele victime. Pen­siile fostilor ofiteri de Securitate sunt in multe cazuri de zece ori mai mari de­cat pensia unui fost profesor de liceu.

Comisia Controlului de Partid (CCP) a jucat de asemenea un rol nefast in lichidarea oricaror tentative de a organiza minime dezbateri ori de a contesta abuzurile liderilor. Seful CCP a fost mai intai Iosif Ranghet, caruia i-a succedat ca sef veteranul cominternist Constantin Pirvulescu, avandu-l ca adjunct pe Dumitru Coliu (Colev). Dupa mazilirea lui Pirvules­cu (1958), generalul politic Coliu, mem­bru proeminent al factiunii moscovite din partid, a preluat sefia, avandu-l adjunct pe János Vincze (Ion Vinte), fost general de Securitate. Coliu a condus un timp Ministerul Controlului de Stat, alta institutie terorista. Adjuncta sa a fost Vanda Nikolschi, veche militanta cominternista (fara legatura cu generalul secu­rist Nicolschi). In fruntea serviciului de informatii al armatei s-a aflat in anii ’50 generalul de origine rusa Serghei Nikonov (Nicolau), spion sovietic. Sotia sa, Nina, a fost mult timp secretara personala a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Responsabilitatea finala si incontestabila pentru ce s-a petrecut in Romania revine, conform chiar modelului leninist al centra­li­za­rii birocratice absolute, membrilor Biroului Politic, secretarilor CC si, mai pre­sus decat oricui, secretarului general. Consultarea permanenta cu emisarii sovietici a fost o regula respectata cu sfintenie in perioada 1944-1963. De la CC si Ministerul de Interne si pana la Comitetul de Stat al Planificarii si Ministerul Sanatatii, toate institutiile statului si partidului aveau consilieri sovietici. Mentionam aici pe Katelinet (consilierul lui Dej), pe Aleksandr Mihailovici Saharovski (principalul consilier la Ministerul de Interne/Securitate) si pe Mark Boriso­vici Mitin, membru al CC al PCUS, redactorul-sef al saptamanalului Cominformului (Biroul Informativ al partidelor co­muniste si muncitoresti), Pentru pa­ce trainica, pentru democratie popu­lara, cu sediul la Bucuresti.

Inspirati de modelul bolsevic, sfatuiti de consilierii sovietici, dar dovedind o ma­niacala ardoare personala, liderii romani au facut tot ce tinea de ei pentru a-si depasi magistrii intru zel si demonism. In acest sens, putem afirma ca cei vinovati de impunerea si perpetuarea unui sistem bazat pe crima si faradelege s-au numit: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca (Luka Laszlo), Teo­hari Georgescu, Iosif Chisinevschi (Roit­man), Gheorghe Apostol, Emil Bod­naras, Petre Borila (Iordan Dragan Rusev), Chivu Stoica, Miron Constantines­cu, Constantin Pirvulescu, Alexandru Dra­ghici, Nicolae Ceausescu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Radulescu, Dumitru Coliu (Dimitar Colev), Leonte Rautu (Lev Oigenstein), Grigore Preoteasa, Mi­hai Dalea, János Fazekas, Leontin Sala­jan (Szilagyi), Stefan Voitec, Manea Ma­nescu, Petre Lupu (Lupu Pressmann), Florian Danalache, Vasile Patilinet, Ion Ionita, Constantin Dascalescu, Virgil Tro­fin, Ilie Verdet, Elena Ceausescu, Ion Dinca, Emil Bobu, Dumitru Popescu, Su­zana Gadea, Ion Iliescu, Stefan Barlea, iar lista este desigur departe de a fi com­pleta. Trebuie cunoscute numele primilor secretari de comitete regionale, ulterior judetene. Raul a mers initial de sus in jos, apoi si de jos in sus, devenind un cancer al intregii societati.

In aparatul ideologic menit sa indoctrineze populatia, trebuie mentionati: Iosif Chisinevschi, secretar al CC; Mihail Roller, seful sectorului stiinta al CC sub Gheorghiu-Dej; Leonte Rautu, membru supleant al Biroului Politic, seful Directiei Propaganda si Cultura a CC in perioada Dej, groparul culturii romanesti; adjunctii sai in diverse perioade: Nicolae Goldber­ger, Mihail Roller, Ofelia Manole, Pavel Tugui, Virgil Florea, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Dinu, Elvira Cinca, Elena Bes­cu; activisti de varf din cultura precum Eduard Mezincescu, Constanta Craciun, Nicolae Moraru, Traian Selmaru, Mihai Beniuc, Ion Rosianu, Pompiliu Macovei. Ion Iliescu a fost seful Sectiei invatamant-stiinta in ultima perioada a vietii lui Dej si la inceputul perioadei Ceausescu; Sorin Toma, redactorul-sef de la Scanteia, si adjunctii sai Silviu Bru­can, Nestor Ignat, N. Corbu, apoi alti redactori-sefi: Du­mitru Po­pescu, Teodor Marinescu, Ale­­xandru Ionescu, Constantin Mi­­tea, Ni­colae Dragos. Alti zia­risti de varf ai Scan­teii, deci zelosi pro­pa­gandisti ai par­tidului au fost: Ion Cum­pa­nasu, Dumitru Tinu, Anghel Paraschiv (primul redactor-sef al cotidianului succesor Scan­teia Poporului, aparut imediat dupa 22 decembrie 1989 si transfigu­rat rapid in Adevarul). Gheorghe Ba­­drus, mult timp redactor-sef adjunct de la Scanteia, a devenit adjunct al lui Ilie Ra­du­lescu la Sectia de Propaganda dupa 1969, lucrand sub indrumarea secretarului CC al PCR responsabil cu ideologia (intai P. Niculescu-Mizil, apoi Ion Ilies­­cu). Dupa 1972, ca si alti activisti ideo­logici (Constantin Vlad, Mihai Bujor Sion), Badrus a plecat in diplomatie (am­ba­sador in URSS). In fruntea revistei Contemporanul, transformata in megafon al Sectiei de Propaganda, s-au aflat Horia Liman, Marcel Breazu, Iosif Ardeleanu s.a. Sap­tamanal, linia sovietica era prezentata in limba romana in revista Cominformului Pentru pace traini­ca, pentru demo­cratie populara, cu sediul la Bucuresti, condusa initial de Pavel Iudin si apoi, pana la desfiintare, in 1956, de M.B. Mitin, membru al CC al PCUS. La Editura PMR (ulterior Editura Politica) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de Securitate), Valter Ro­man, Dumitru Ghise, iar adjuncti, in diverse perioade, Leonte Tis­ma­neanu (Tis­­­­minetki), Ilka Melinescu (Was­ser­man), Florica Mezincescu, Al. Siperco. O alta institutie ideologica a fost Agentia Romana de Presa (AGERPRES) condusa, intre altii, de ilegalistul Vasile Dumitrescu, ulterior ambasador in Elvetia si Chile, si in perioada Ceau­sescu de Ion Galeteanu. Radiodifuziunea, respectiv Televiziunea au fost conduse in diverse perioade de compozitorul ilegalist Matei Socor, de sotia lui Gh. Apostol, Melita, de Ion Pas, de Teodor Marines­cu, de Valeriu Pop, de Vasile Musat, de Ale­­xandru Ionescu, de Constantin Petre. Ilegalista Ecaterina Bo­rila a fost redactor-sef la Viata sindicala (apoi Mun­ca). In anii stalinismului dezlantuit, Ro­mania libera a fost condusa mai in­tai de Grigore Preoteasa, apoi de Nicolae Bellu (Schor), care ulterior a devenit presedintele Comitetului de Stat al Cinematografiei, in anii 1970 de Octavian Paler6, iar in anii 1980 de Maria Costache. Revista teoretica a CC al PCR s-a nu­mit initial Lupta de clasa si a fost condusa de Stefan Voicu (Aurel Roten­berg), care a ramas in fruntea ei si sub Ceausescu, cativa ani dupa schimbarea denumirii in Era Socialis­ta. Urmasul lui Voicu a fost Ion Mitran. Pentru activistii din domeniul organizatoric se publica re­vista lunara Munca de par­tid, condusa in anii 1950 de Paul Ra­do­van. Editorialele Scanteii si ale Luptei de clasa, ela­borate sub directa indrumare a Sec­tiei de Propaganda, au fost menite sa propage linia partidului si sa stigmatizeze (cuvantul din epoca era sa infiereze) orice reala ori imaginara “ere­zie” culturala. Urmarea nemijlocita a unui asemenea editorial era efortul de “cri­tica si autocritica” semnat cu entuziasm in Gazeta literara de intelectualii desem­nati de partid sa supravegheze “frontul ideologic”: Paul Georgescu, Ov. S. Croh­mal­­ni­ceanu, Savin Bratu, N. Moraru, Tra­ian Selmaru, M. Beniuc, N. Tertulian etc. Nu trebuie uitati cei care, la nivele relativ inferioare, au jucat rolul de controlori ideologici in deceniile comuniste: Ion Ia­nosi, Tiberiu Utan, Al. Simion, Gheor­ghe Stroia, instructori ai CC al PMR/PCR. In acelasi sens, sedintele Sectiilor de Propaganda, respectiv Presa din perioada Ceausescu erau destinate sa con­tro­leze si sa “calauzeasca” revistele culturale si politice. Protocronismul a fost impus de la acest nivel in special prin intermediul lui Eugen Florescu, ulterior deputat PSM, care cu numeroase prilejuri a atras atentia intelectualilor recalcitranti ca pro­tocronismul nu este o simpla directie estetica, ci “contributia teoretica a tovara­su­lui N. Ceausescu”. A te opune proto­­cro­nismului devenea astfel o ati­tu­dine an­tipartinica.

Scolile de partid au fost instrumente ale conditionarii si inregimentarii ideologice, veritabile pepiniere de cadre ale par­tidului. Printre conducatorii scolilor de partid “A. A. Jdanov” (pentru activistii ideologici) si “Stefan Gheorghiu” (pentru cei din aparatul organizatoric) au figu­rat: Zina Brancu, Paul Niculescu-Mizil, Ion Rachmuth, Constantin Nicuta, N. Goldberger, Grigore Kotovski, Tatiana Bu­lan (al carei sot, Iakov, fost ofiter sovietic, era rector al Academiei Militare). In perioada Ceausescu, functii de varf in aparatul ideologic (propaganda, Consiliul Culturii, presa, editori) au detinut: Paul Niculescu-Mizil, Leonte Rautu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Cornel Burtica, Miu Dobrescu, Tamara Dobrin, Petru Enache, Mihai Dulea, Ion Traian Stefanescu, Eugen Florescu. Dupa pensionarea ilegalistului Iosif Ardeleanu (Adler), cenzura a fost condusa de Ion Cum­panasu, fost redactor-sef adjunct la Scanteia. Muzeul de Istorie al PCR, alta institutie a “frontului ideologic”, a fost condus succesiv de Clara Cusnir-Mi­hailovici, Petre Grosu, N. Cioroiu. Institutul de Istorie a partidului (Institutul de Studii Social Politice de pe langa CC al PCR) a fost condus initial de politrucul Mihail Roller, apoi, vreme de decenii de ilegalistul Ion Popescu-Puturi, avan­du-l ca adjunct pe generalul Gh. Zaharia. In perioada Ceausescu, mistificarea istoriei nationale a fost intreprinsa de is­torici-activisti ai Comitetului Central precum Mircea Musat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ionita, Ion Spalatelu, impreuna cu aso­ciatii lor N. Copoiu, Titu Georgescu, Mihai Fatu si altii. Vulgata istoriografica au­tohtonista a fost potentata prin implicarea directa in acest tip de discurs a fratelui dictatorului, generalul Ilie Ceau­sescu, directorul Centrului de Istorie si Teorie Militara, in jurul si cu protectia ca­ruia s-a constituit un grup ideologic ex­trem de influent in justificarea orientarii national-staliniste a partidului. Patronati si incurajati de conducerea PCR, o serie de scriitori, critici literari, artisti plastici, com­pozitori si sociologi au inventat in spi­rit jdanovist ideologia “protocronismului romanesc”, alibiul teoretic al omniprezentului cult al personalitatii al lui N. Ceausescu. Desfigurand ideile esteticianului Edgar Papu, acestia au sustinut pozitii autarhice si profund antiliberale, xenofobe si antiintelectuale7. Printre ex­po­nentii protocronismului s-au remarcat prin vehementa: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Badescu, Ion Lancranjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Balan, Dinu Sararu, Adrian Pau­nescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelata, Artur Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicata sub egida Comitetului pentru Cultura si Arta al Capitalei, re­vista Saptamana a fost principala tribuna de manifestare a pseudona­tiona­lis­mu­lui manipulator al perioadei ceausis­mului tarziu. Revista a publicat adeseori documente ale Securitatii menite sa atace si sa compromita exilul literar anticomunist.

Creata in 1979, Academia de Stiinte Sociale si Politice a functionat ca o sectie a CC al PCR. Primul presedinte a fost Miron Constantinescu, urmat de Mih­nea Gheorghiu. La sectia interna­tio­nala, responsabila pentru relatiile cu partidele comuniste la putere si cu cele din tarile necomunizate, au lucrat Maria Rab (cumnata lui Leonte Rautu), Ghizela Vass (notabila prin longevitate politica, o apropiata a Elenei Ceausescu), Constantin Lazarescu, Constantin Vlad, Stefan Andrei. Militanta de origine basarabeana Ghizela Vass a fost direct implicata in raporturile cu Partidele Comunis­te Grec, Spaniol si cu exilul co­m­­in­formist din Iugoslavia. Aceste relatii au inclus ajutor material substantial din partea PCR pentru partidele si organizatiile respective, precum si din alte tari. PCR a folosit banii tarii pentru a sustine mis­cari subversive si antidemocratice in diverse parti ale lumii. Posturile de radio ale Partidelor Comunist Grec si Spaniol (Vocea adevarului si Pirinei) s-au aflat multi ani la Bucuresti. In anii 1970 si 1980, PCR a subventionat miscari radicale, antidemocratice din Lumea Treia. Este un subiect care trebuie cercetat in con­tinuare.

Cand incercam sa luminam resorturile stalinismului, este cazul sa nu uitam ca avem de-a face cu o intreprindere politica esentialmente barbara, ca arhi­tectii si beneficiarii sistemului nu au demonstrat nici un fel de scrupule si re­mus­cari si ca, in substanta sa launtrica, deo­potriva ca intentionalitate si ca experienta practica, regimul comunist a fost bazat pe dispretul fata de drepturile omu­lui si fata de lege. Scopul sau a fost anihilarea societatii civile, a sistemului politic pluralist, a gandirii autonome si a pie­tei libere. A inventat institutii menite sa faca posibila distrugerea spiritului liber si manipularea totala a subiectilor sta­tului totalitar: partidul ca elita autode­semnata; politia secreta (cu bratele sale din interior si din exterior); propaganda si agitatia; pseudo-justitia aservita total in­tereselor dictaturii.

Adevarul este ca nici Dej, nici Ceau­sescu nu au nutrit sentimente patriotice. “Comunistii nu au patrie”, afirma Mani­festul Partidului Comunist, scris de Marx si Engels la mijlocul secolului al XIX-lea. Indiferent de rasucirile si salturile mortale ideologice, conducatorii co­mu­nisti din Romania au ramas fideli preceptelor de baza ale leninismului ca teh­nica de control si mentinere a unei dic­taturi ideocratice. Ideologia a fost intr-adevar la putere. Statul comunist, pre­cum cel nazist, a fost un stat intemeiat pe o conceptie despre lume si viata. Gheorghiu-Dej si Ceausescu au fost ambii partizanii unei formule politice autoritare, intemeiata pe monolitism ideologic, intoleranta fanatica in raport cu ori­ce adversar, terorism politienesc si un cult aberant al economiei planificate. Mos­tenirea RPR-RSR, augmentata pa­­na la proportii de un nemarginit irational in ultimii ani ai lui Ceausescu, a fost, asa­dar, una a despotismului, a distrugerii si marginalizarii valorilor veritabile (axio­fobie), a eliminarii eli­telor politice, culturale si religioase si a izolarii tarii in raport cu directiile novatoare din lumea ideilor si din tehnologie.

Principalele actiuni criminale pe care tinem sa le amintim aici, ca argument suprem pentru aceasta prea-mult ama­na­ta condamnare sunt:

(1) Abandonarea intereselor natio­na­le prin servilism netarmurit in relatiile cu URSS, dupa impunerea guvernului-marioneta condus de Petru Groza (6 martie 1945). Regimul comunist din Romania a venit la putere prin interventia directa a Uniunii Sovietice, a fortelor militare sovie­tice aflate pe teritoriul tarii si prin inge­rinta insolenta a lui A.I. Visinski, ministru-adjunct de Externe al URSS in afa­­­cerile interne ale Romaniei. Men­tio­nam aici rolul nefast al lui Emil Bodnaras ca secretar general al guvernului Groza, responsabil cu serviciul de informatii, precum si al cvartetului dominant din PCR: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu;

(2) Anihilarea statului de drept si a pluralismului prin inscenari si fraude, mai ales dupa furtul alegerilor in noiembrie 1946; agresiunile continue, prin fasciile de “oameni ai muncii”, in realitate gru­puri de lumpeni atrasi in PCR, impotriva partidelor si fortelor democratice; utili­zarea antifascismului ca argument propagandistic pentru delegitimarea ori­carei forme de opozitie anticomunista;

(3) Distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor si militantilor, si a continuitatii constitutionale a statului ro­man, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea for­ta­ta a Regelui Mihai;

(4) Impunerea unui regim dictatorial total infeudat Moscovei si ostil valorilor politice si culturale nationale; lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democratiei ca miscare politica opusa bolsevismului imbratisat de PCR, anexa­rea nedemna a justitiei intereselor regimului;

(5) Sovietizarea totala, prin forta, a Ro­maniei, mai ales in perioada 1948-1956, si impunerea, sub numele de “dictatura proletariatului”, a unui sistem politic despotic, condus de o casta pro­­fitoare (nomenklatura), strans unita in jurul liderului suprem;

(6) Politica de exterminism social (lichidarea fizica, prin asasinat, deportare, intemnitare, munca fortata, a unor categorii sociale - burghezie, mosierime, ta­rani, intelectuali, studenti etc.) ghidata de preceptul luptei de clasa. Introducerea logicii vinovatiei colective si persecu­tarea membrilor familiilor celor banuiti de intentii ori actiuni anticomuniste; utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge sansele copiilor din familii cu “origine nesanatoasa” de a studia in in­vatamantul superior.

Ca urmare a politicii criminale a re­gi­mului comunist, au fost detinute in in­chisori si lagare, deportate/stra­mu­tate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetatori, luate in consi­de­rare de aceasta Comisie, se situea­­za intre 500.000-2.000.000 de victime. Dificultatea estimarii provine din ocul­tarea sistematica de catre Securitate, procuratura, militie, trupe de graniceri, ar­mata si alte organe represive a in­formatiilor privind soarta multora din­tre aceste victime.

(7) Persecutia minoritatilor etnice, re­li­gioase, culturale ori de orientare sexua­­la; persecutarea minoritatilor de gandire de la Asociatia Teosofica Romana in anii 1950 si pana la prigonirea miscarii Meditatiei Transcendentale in anii 1980. De-a lungul intregii sale existente, regimul a urmarit sa suprime orice expresie veritabila a libertatii de gan­dire;

(8) Exterminarea programata a de­ti­nu­tilor politici;

(9) Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenta anticomunista armata in munti (1945-1962);

(10) Represiunea impotriva cultelor si exterminarea/persecutarea tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotriva din randul majoritatii etnic ro­ma­ne, ca si din randul minoritatilor; des­fiin­tarea Bisericii Greco-Catolice. Persecutiile im­potriva miscarii sioniste;

(11) Arestarea, uciderea, detentia politica sau deportarea taranilor care opuneau rezistenta fata de colectivizare. Lichidarea violenta a revoltelor tara­nesti (1949-1962);

(12) Deportarile cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea si “van­zarea” evreilor si germanilor;

(13) Represiunea impotriva culturii, eradicarea valorilor nationale, respingerea artei si culturii occidentale, cenzura extrema, arestarea si umilirea intelectua­lilor neinregimentati ori protestatari (1945-1989);

(14) Reprimarea miscarilor si actiu­ni­lor studentesti din 1956. Arestarea stu­den­tilor protestatari (Timisoara, Bucu­resti, Cluj, Iasi) si organizarea de sedinte de denuntare a celor care au ridicat glasul impotriva dictaturii si in semn de solidaritate cu miscarile de emancipare din Polonia si Ungaria. Procesele impotriva studentilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR si Securitate (1958-1960);

(15) Reprimarea miscarilor munci­to­resti din Valea Jiului (1977), Brasov (1987) si a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea si deportarea muncitorilor pro­tes­tatari;

(16) Reprimarea oponentilor si disi­den­tilor in anii ’70 si ’80. Arestarea si asa­sinarea celor mai periculosi oponenti - omorarea inginerului Gheorghe Ursu, con­damnarea la moarte a diplomatului Mircea Raceanu, arestat si judecat in 1989; condamnarea la moarte a generalului Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiter DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Rauta si a altor persoane pe care regimul le con­sidera vinovate de tradare;

(17) Distrugerea patrimoniului istoric si cultural prin daramarile din anii 1980 (un sfert din centrul istoric al Bucu­res­tiu­lui), inspirate de grandomania lui Ceau­sescu si de obsesia lichidarii marilor repere culturale si istorice. Constrangerea unei parti a populatiei Romaniei de a-si parasi locuintele in numele politicii de “sis­tematizare” a zonelor rurale;

(18) Consecintele criminale ale “politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morti;

(19) Impunerea unor norme aberante privitoare la “alimentatia rationala”, in­fometarea populatiei, oprirea caldurii, starea de mizerie, de disperare provenita din degradarea fizica la care regimul a condamnat un intreg popor. No­tam ca nici un membru al conducerii PCR nu si-a ridicat vocea impotriva aces­tei politici de exterminare prin frig si foa­mete;

(20) Conceptualizarea mizeriei materiale si morale, precum si a fricii, ca instrumente de mentinere a puterii comuniste. In “Programul PCR” adoptat in 1974 se vorbea despre “umanismul re­vo­lutionar ca adevarat umanism”, in prac­tica triumfase cel mai devastator an­ti­umanism. Pretinzand ca implineste dezideratele marxismului, regimul a tratat o intreaga populatie ca pe o masa de co­bai supusi acestui delirant experiment de inginerie sociala;

(21) Masacrarea cetatenilor, din ordinul lui N. Ceausescu, cu aprobarea con­ducerii PCR si cu participarea efectiva a unor unitati ale armatei si Securi­ta­tii, in timpul revolutiei anticomuniste din de­cembrie 1989.

*Din ratiuni de spatiu, unele note au fost suprimate.

Privitor la biografia Elenei Ceausescu, mentionam ca in anii razboiului, din toamna lui 1942 si pana in vara lui 1943, aceasta nu a avut legatura de partid. Dupa 1945 acest lucru a fost examinat intens si, in 1960, un referat semnat de Dumitru Coliu propunea rectificarea stagiului de vechime incepand cu anul 1939. Autobiografia Elenei Ceausescu scrisa in acel an este plina de erori gramaticale; ANIC, fond CC al PCR - Sectia Cadre, dosar nr. 1424 C (Dosarul de cadre al Elenei Ceausescu). Mentionam ca acest dosar de cadre este printre foarte putinele pe care membrii si expertii Comisiei Prezidentiale le-au putut consulta.

2. Vezi capitolul despre Romania in Stéphane Courtois et al., Cartea neagra a comunismului, Bucuresti, Editura Humanitas - Fundatia Academia Civica, 1998; Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cod “Barbosul”, Iasi, Editura Polirom, 2005; seria de volume Analele Sighet publicate de Fundatia Academia Civica; Dorin Tudoran, Frost or Fear. Reflections on the Condition of the Romanian Intellectual, Daphne, Ala. Europa Media, 1988; Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere in Romania. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iasi, Editura Polirom, 2005; Herma Kennel, Jogging cu Securitatea, rezistenta tanarului Radu Filipescu, traducere de Nora Iuga, Bucuresti, Editura Universal Dalsi, 1998.

Expertii Comisiei nu au avut acces la dosarele complete ale directorilor Europei Libere.

4. Generalul Doicaru a fost epurat dupa defectiunea fostului sau adjunct Pacepa. Apropiat de grupul care a semnat Scrisoarea celor sase, se pare ca in ultima perioada a vietii s-a distantat de propriul trecut. Dupa 1990 exista indicii ca s-a opus tendintelor de subordonare a serviciilor de informatii romane fata de cele sovietice. Moare in februarie 1991, intr-un straniu accident de vanatoare.

5. I.M. Pacepa a rupt cu sistemul in 1978, defectand prin R.F. Germana catre SUA. Informatiile si dezvaluirile sale sunt comparabile cu cele furnizate de defectori celebri din perioada stalinismului (Walter Kriwitskzy si Aleksander Orlov), precum si cu cele oferite de colonelul polonez Ryszard Kuklinski in perioada Solidaritatii din Polonia. 6. In anii 1980, Octavian Paler a publicat eseuri si romane nonconformiste si a fost blamat in adunari publice regizate de activistii regimului. A semnat Scrisoarea unui grup de sapte intelectuali in semn de solidaritate cu Mircea Dinescu. In anii postcomunisti a fost un critic consecvent al tendintelor de restauratie autoritara.

6. In anii 1980, Octavian Paler a publicat eseuri si romane nonconformiste si a fost blamat in adunari publice regizate de activistii regimului. A semnat Scrisoarea unui grup de sapte intelectuali in semn de solidaritate cu Mircea Dinescu. In anii postcomunisti a fost un critic consecvent al tendintelor de restauratie autoritara.

7. Vezi pentru detalii Katherine Verdery, Compromis si rezistenta. Cultura romana sub Ceausescu, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994.

Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta

Pe baza imensului material documentar consultat, a marturiilor victimelor si a unei coplesitoare literaturi pe tema experientei comuniste din Romania, intrucat dictatura comunista din Romania s-a facut vinovata de crime imprescriptibile impotriva umanitatii, membrii Co­mi­siei propun sefului statului masuri ­legate de: 1. condamnare; 2. me­moria­li­za­re;

3. legislatie si justitie; 4. cercetare si arhive; 5.educatie.

I. Condamnare a comunismului:

- Condamnarea explicita, categorica si neechivoca a sistemului comunist din Ro­mania, de la infiintarea sa, pe baza de dictat, in anii 1944-1947 si pana la pra­busire, in decembrie 1989. Facand acest lucru, presedintele Romaniei isi va afirma admiratia pentru eroismul celor care s-au opus dictaturii, de la lup­ta­torii din rezistenta si militantii partidelor politice anihilate de comunisti si pana la disidentii si opozantii perioadei Ceau­sescu. Prin gestul sau, Presedintele tarii va aduce un solemn omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Victor Radulescu Po­goneanu, Ion Flueras si Iosif Jumanca, miilor de clerici ortodocsi, greco-ca­tolici, de alte confesiuni si religii arun­cati in lagare si inchisori, ierarhilor care au infruntat regimul (Nicolae Popovici), martirilor Bisericilor precum Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor partidelor democratice din Romania, tuturor victimelor regimului totalitar comunist, oponentilor si disiden­ti­lor. In acelasi timp isi va exprima compa­siunea pentru suferintele indurate de ma­rea majoritate a poporului roman. Luand act de acest Raport, Pre­se­dintele tarii poate spune cu mana pe inima: regimul comunist din Romania a fost ilegitim si criminal. Condamnand acest regim, statul democratic roman condamna instrumentele acestuia, in pri­mul rand Partidul Comunist Roman si Se­curitatea, precum si persoanele responsabile pentru neligitimitatea si criminalitatea comunismului. Nu este vorba de marea masa a membrilor de partid, a caror unica activitate era sa-si achite co­tizatia si sa participe lunar la sedinte for­male, golite de orice continut, ci de institutia partidului, deci de aparatul biro­cratic, “nomenclatura” acestuia, acea casta parazitara care a facut posibila dic­ta­tura. In cazul Securitatii, a fost vorba de o institutie criminala si terorista, de la in­ceput si pana la sfarsit. Securitatea a fost subordonata conducerii centrale si teritoriale (regionale/judetene) a partidului comunist (PMR/PCR). In consecinta, acestea au reprezentat structuri cu scopuri represiv-criminale, actionand de regula prin intermediul Securitatii.

- Comunismul a cazut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode si mentalitati comuniste au continuat sa existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria le prezentam tocmai pentru ca ele reprezinta forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, insa nu transformat fundamental.

Astfel, Comisia propune sefului statului sa ia in consideratie necesitatea de a analiza in mod riguros, stiintific, evenimentele din decembrie 1989 si postdecembriste, direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea in regim de urgenta a cercetarilor incepute prin jus­titie. Aceste evenimente sunt ur­ma­toa­rele: a) reprimarea manifestatiilor anticomuniste din perioada decembrie 1989-aprilie 1990; b) diversiunea etnica de la Targu-Mures din martie 1990; c) re­primarea manifestatiei anticomuniste din Piata Universitatii din Bucuresti (ma­ni­festatia a inceput in 22 aprilie 1990 si a durat 52 de zile; formele de reprimare au actionat discontinuu, culminand cu re­pri­marea din 13-15 iunie 1990); d) “mineriadele” din 1991 si 1999. Toate acestea au fost diversiuni si manifestari tipic co­muniste. Consideram necesara formarea unei comisii de studiere a “mineriadelor” (din 1990, 1991, 1999) si, in primul rand, a celei din 13-15 iunie 1990. Consideram necesara formarea unei comisii de studiere a reprimarii revoltelor muncitoresti din Valea Jiului (1977) si din Brasov (1987). Este necesara desecretizarea imediata a arhivelor Ministerului de Interne si garantarea accesului neingradit la acestea pentru lamurirea a ceea ce s-a petrecut in timpul evenimentelor din decembrie 1989 si pe parcursul anului 1990.

Consideram ca se impune recunoas­terea oficiala a caracterului anticomunist al revolutiei din decembrie 1989. Deoarece N. Ceausescu si clica sa ajunsesera sa fie identificati cu comunismul ca regim si ideologie (PCR - Partidul, Ceau­sescu, Romania), era normal ca aceasta revolta populara sa dobandeasca rapid un caracter anticomunist. La fel de previzibila a fost si reactia panicata si agresiva a nomenclaturii renascute (de fapt niciodata complet distrusa). Este necesara analiza felului in care birocratia s-a regrupat si a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a impiedica avansul re­volutiei. Totodata, se impune recunoas­terea oficiala a Proclamatiei de la Ti­mi­soara (din martie 1990), precum si a ma­nifestatiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc in Piata Uni­ver­sitatii din Bucuresti, ca momente con­sti­tutive si reprezentative ale revolutiei anticomuniste inceputa in decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomu­nist al revolutiei din decembrie 1989 si reprimarea manifestarilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic si tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial.

- Adoptarea de catre Camerele reunite ale Parlamentului a unei declaratii explicite de condamnare a crimelor comunismului, de regret si de compasiune fata de victimele acestora, in spiritul Re­zo­lutiei nr. 1481 a Adunarii Par­la­mentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.

II. Memorializare:

- Infiintarea unei zile comemorative in memoria victimelor represiunii si terorii comuniste. Urgentarea construirii in centrul Capitalei a unui Monument al Victimelor Comunismului. Continuarea omagierii victimelor comunismului prin ridicarea de monumente comemora­tive si in alte locuri simbolice din tara, com­pletand seria celor realizate de AFDPR.

- Introducerea in muzeele de istorie din tara a unor sectiuni referitoare la ororile comunismului. Infiintarea, in colaborare cu Fundatia Academia Civica, Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Ro­mania, CNSAS, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din Romania, Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, Institutul de Istorie “George Baritiu”, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania. Asemeni Muzeu­lui Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi in egala masura un loc de memorie si unul al afir­ma­rii valorilor societatii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu stiintific numit de Presedintele tarii. Pe langa Mu­zeu ar fi necesara crearea unui centru de documentare destinat informatiei publice, cu acces neingradit, in care sa fie colectionate documente esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist, a universului concentrationar, a propagandei ca mijloc de constrangere spirituala.

- Organizarea unei conferinte inter­na­tionale pentru condamnarea crimelor comunismului, anuntata la Strasbourg, la 27 ianuarie 2006, de catre ministrul de Externe roman si programata sa aiba loc in Romania, la Sighet, avand in vedere ca acest prim Memorial al Victimelor Comunismului din lume se afla din 1995 sub egida Consiliului Europei, iar in 1997 a fost declarat de catre Parlamentul Romaniei “ansamblu de interes national” (in 1998 a fost nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene, impreuna cu Memorialul de la Auschwitz si cu Memorialul Pacii din Franta).

- Continuarea emisiunilor de la TVR din ciclul Memorialul Durerii, realizate de Lucia Hossu Longin, cu o programare la ore de maxima audienta.

- Organizarea unei expozitii permanente in cadrul Palatului Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de politie politica, documente care sa fie re­prezentative pentru fenomenul incal­carii drepturilor civile fundamentale in Romania comunista.

- Organizarea unui ciclu de conferinte in marile centre universitare, in care sa fie prezentat continutul Raportului CPADCR, insotit de explicatii, comentarii si documente ilustrative.

- Publicarea raportului pe website-ul Administratiei Prezidentiale, dupa o perioada de editare, stilizare si definitivare a capitolelor. Traducerea Raportului in limbile de circulatie universala si publicarea lui. Publicarea unor variante prescurtate ale Raportului in romana si in versiuni straine.

- Membrii si expertii Comisiei vor pune la dispozitia Departamentului de Co­municare Publica a Presedintiei lista fondurilor arhivistice pe care le-au consultat pentru a fi afisate pe site-ul Pre­se­dintiei.

- Necesitatea adaptarii rezultatelor cer­cetarii si a Raportului pentru obiective cu caracter didactic (un manual despre regimul comunist in care subiectul re­presiunii sa ocupe un loc important) care sa fie predat in invatamantul mediu. Revizuirea manualelor scolare si in­tro­ducerea in programele de invatamant a unui curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste.

- Formarea unui grup re­strans de cercetatori, sub egida Pre­sedintiei, care sa elaboreze in circa un an o Enciclopedie a co­munismului romanesc. Ace­lasi grup va lucra pentru sintetizarea Ra­por­tului final sub forma unui manual sco­lar.

- Este importanta cunoasterea luptei, a opozitiei si a rezistentei fata de co­munism a Romaniei si a poporului roman in perioada 1919-1944: participarea armatei romane la lupta impotriva regimului totalitar-bolsevic condus de Béla Kuhn, al carui scop a fost, intre altele, pro­movarea viziunii lui Lenin despre re­vo­lutia comunista mondiala; opozitia sta­tului constitutional roman si a formatiunilor politice democratice in raport cu pozitia antinationala a PCdR, care a dus la interzicerea acestui partid si a dezamorsat temporar planurile expansioniste ale Kremlinului prin neutralizarea unui instrument politic total devotat lui Stalin si Cominternului; lupta pentru eliberarea teritoriilor romanesti anexate nelegitim, prin forta si abuz de URSS (in iunie 1940), ca rezultat al acordului gangsteresc dintre Hitler si Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 si anexele sale secrete): Basarabia, nordul Bu­covinei si tinutul Herta. Din nefericire, gu­vernul Antonescu a asociat politica de eliberare a teritoriilor romanesti cu o solidaritate neconditionata cu Germania hitlerista si a pus in practica masuri de exterminare a unor largi straturi de populatie civila, pe baza ideologiei rasiste, asa cum reiese din Raportul final al Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania. Meritul luptei impotriva comunismului a fost anulat de alianta fatala cu Germania lui Hitler, a carei ideologie - nazismul - a fost la fel de nefasta precum ideologia co­munista a Uniunii Sovietice conduse de Stalin.

- Este necesara aprecierea justa a lup­tei, a opozitiei si a rezistentei unei bune parti a poporului roman fata de comunism intre 1945-1989. Acestea sunt cu atat mai merituoase cu cat s-au mani­festat in conditiile unui regim extrem de dur. Ne referim in primul rand la teroarea exercitata prin intermediul Securitatii, o politie politica la fel de dura precum cea sovietica. Prezentul Raport ofera exem­ple de lupta, opozitie si rezistenta fata de comunism: vointa covarsitor anticomunista exprimata la alegerile din 19 noiembrie 1946, in pofida faptului ca Romania era practic controlata de Uniunea Sovietica inca din martie 1945; re­zis­tenta armata prin numeroase grupuri de partizani existente in intreg teritoriul Romaniei (1944-inceputul anilor 1960); numarul imens de detinuti politici si persoane discriminate din punct de vedere politic (intre 500.000 si 2.000.000) raportat la numarul populatiei; rezistenta fata de colectivizarea fortata, proces care a inclus si represiuni deosebit de bru­tale impotriva revoltelor taranesti; forme de solidarizare cu revolutia antico­munista din Ungaria din 1956; revolta mun­citoreasca din Valea Jiului (1977); diversele forme de rezistenta individuala la eforturile statului totalitar de a controla viata personala, inclusiv forme de a evita regimul draconic prin care au fost interzise avorturile dupa Decretul din 1966 (el insusi unic pentru intreg blocul sovietic in epoca); diferitele forme de disidenta colectiva (miscarea Goma, ALRC, SLOMR etc.); exemplele de disidenta individuala (Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Doina Cornea si altii); re­­volta muncitoreasca de la Brasov (1987); spiritul de sacrificiu al populatiei ne­­inarmate si pasnice (“vom muri si vom fi liberi”) in timpul revolutiei anticomuniste din decembrie 1989.

III. Legislatie si justitie:

- Declararea crimelor si abuzurilor re­gimului comunist - in baza dovezilor exis­tente - ca fiind crime impotriva uma­ni­tatii si, in consecinta, imprescriptibile juridic.

- Avand in vedere criminalitatea si ne­legitimitatea regimului comunist, se im­pune adoptarea urgenta a Legii lustra­tiei.

- Desfiintarea prin lege a condam­na­rilor emise pe baza unor articole cu caracter politic facand parte din Codurile Pe­nale din 1948, 1955 si 1968 cu mo­di­ficarile ulterioare, tinand cont de ne­con­stitutionalitatea continutului si a procedurii aplicarii lor, chiar fata de Constitutiile din 1948, 1952, respectiv 1965, precum si de incalcarea flagranta a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului votata de Adunarea Generala ONU la 10 decembrie 1948. Anularea pedepselor cu in­chisoare si munca fortata rezultate pe baza Decretului 153/1970 privind “parazitismul social”, “anarhismul” si orice alt “comportament deviant”. Dezavuarea Legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza careia se putea desface contractul de munca pentru “abateri de la etica si echi­tatea socialista”. Anularea condam­na­rilor la moarte de tipul celor aplicate asa-zisilor tradatori de tara, care nu au tradat de fapt Romania, ci criminalitatea comunismului. De exemplu: Constantin Rauta - 1973, Ion Mihai Pacepa - 1977, Mir­cea Raceanu - 1989.

- Recunoasterea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie a ilegalitatii masurilor de internare administrativa in unitati, colonii si batalioane de munca, a domiciliilor obligatorii, a arestarilor fara mandat, a actelor de tortura fizica si psihica din timpul anchetei si detentiei, a arestarilor colective pe baza de na­tio­nalitate, apartenenta politica, religioasa sau profesiune, a asasinatelor politice, a tratamentelor psihiatrice cu scop represiv, a discriminarilor pe baza de origine so­ciala, religioasa sau etnica in politica de cadre si in invatamant.

- Abrogarea prin lege a prevederilor decretului prezidential al lui Nicolae Ceausescu din 1988 in ceea ce priveste crimele politice (scoaterea de sub inci­denta acelui decret a infractiunilor de natura politica). Acest decret a amnistiat diverse condamnari (de exemplu, infrac­tiunile soldate cu pedepse sub 10 ani au fost amnistiate, iar pedepsele de peste 10 ani au fost reduse la jumatate). Datorita aplicarii acestui decret, securisti si sefi comunisti care, de pilda, au torturat sau au ordonat torturarea unor disidenti nu pot fi actionati in justitie, deoarece ori­ce vina in afara de omor a fost amnistia­ta prin acest act normativ. Exista opinia ca, din punct de vedere legal, aceasta a fost cauza principala pentru care nu s-a putut face “Procesul comunismului” - majo­ri­tatea crimelor nu au fost omoruri, ci: tor­tura, lovituri cauzatoare de moarte, ba­tai, privare ilegala de libertate, abuz in serviciu cu vatamarea intereselor persoanei etc., toate “amnistiate”.

- In putine cazuri de crime politice de dinainte de decembrie 1989 au avut loc urmariri penale si procese care sa se soldeze cu condamnari (procesele mem­bri­lor CPEx, procesul lui Victor A. Stan­cu­lescu, procesul asasinilor lui Gheorghe Ursu). Insa in toate aceste cazuri sistemul juridic corupt a facut ca si con­damnatii sa fie eliberati la foarte scurt timp, totdeauna sub pretexte medicale. De aceea se impune declansarea de cercetari penale si realizarea de noi expertize medico-legale, de data aceasta transparente, independente si obiective, in toate cazurile in care condamnatii pentru crime politice savarsite in comunism au fost eliberati pe motive medicale, existand suspiciunea ca certificatele si expertizele medico-legale in baza ca­rora au fost eliberati ar fi putut fi false.

- Fostii cetatenii romani exilati in perioada comunista (si/sau urmasii lor directi) sa-si reprimeasca drepturile de care au fost privati prin abuz (drepturile re­feritoare la cetatenie - este vorba in primul rand de scriitorul disident Paul Goma care nu a renuntat niciodata la ce­tatenia romana si nu are nici un motiv sa o solicite acum -, avere, alte drepturi). Fos­tii cetateni romani care au facut cerere de plecare definitiva cu scopul reintregirii familiei sau cu alte scopuri (si/sau urmasii lor directi), inclusiv cei care au fost “vanduti” (cetatenii romani de etnie germana, evreiasca, romana si de alte etnii) sa-si reprimeasca drepturile (ceta­te­nie, avere si alte drepturi). Statul ro­man trebuie sa-si ceara tuturor scuze si sa-i cheme inapoi, pe ei si/sau pe ur­ma­sii lor. Toti cetatenii romani emigrati, iz­goniti, “vanduti”, toti cei care au reusit sa paraseasca legal sau clandestin Roma­nia din cauza criminalitatii comunismului (si/sau urmasii lor directi) trebuie sa poa­ta veni inapoi. In felul acesta se vor di­minua si efectele crimei istorice indreptate impotriva minoritatilor etnice, a germanilor, maghiarilor si a evreilor, care, traind sute de ani pe teritoriul Ro­maniei, si-au adus o contributie extrem de importanta la cultura si civilizatia aces­tui spatiu.

- Toate nedreptatile si nelegiuirile fa­cute de regimul comunist trebuie reparate prin legi. De exemplu: fostii activisti comunisti de frunte, fostii conducatori ai Securitatii, ai militiei si ai Ministerului de Interne, ai “Justitiei” comuniste, fostii tor­tionari sa nu poata beneficia de pensii peste nivelul minim al populatiei. Pen­sia fostilor detinuti politici si a urmasilor directi ai acestora sa fie considerabil majorata. Fostilor detinuti politici sa li se acorde cat mai multe gratuitati: asistenta medicala, medicamente, transport urban si interurban, abonamente radio-TV, costul mediu de intretinere: caldura, energie electrica, gaz metan, apa, salubritate.

- Propunerea de a se interzice drept forme de negationism, pedepsibile prin lege, tentativele de apologie a regimului comunist ori a liderilor comunisti. Extremismul de stanga trebuie respins cu aceeasi hotarare precum cel de dreapta. A nega crimele comunismului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului. La fel cum este in­tolerabila evocarea apologetica a crimelor contra umanitatii comise de regimul Antonescu, consideram ca este de neacceptat proliferarea de busturi si alte forme comemorative in raport cu activistii comunisti. Interzicerea afisarii in public a simbolurilor si insemnelor comuniste (steaua rosie, drapelul rosu cu secera si ciocanul, stema RPR, respectiv RSR) cu exceptia contextului educativ antitotalitar. Interzicerea difuzarii materialelor de propaganda comunista (afise, pliante, carti, filme, cantece) cu exceptia contextului educativ antitotalitar. Eliminarea tuturor numelor de fosti comunisti (in ma­su­ra in care mai exista) pentru nume pu­blice (strazi, localitati, institutii etc.).

- Propunerea de a lua in consideratie solicitarile fostilor detinuti politici legate de recunoasterea publica a tragediei prin care au trecut. Majorarea pensiilor aces­tora prin acordarea unei pensii supli­mentare, precum si a unor indemnizatii re­troactive compensatorii, acordarea de gratuitati (asistenta medicala, medicamente, transport public), acordarea unor indemnizatii pentru detinutii politici care nu sunt pensionari.

- Recunoasterea calitatii de detinuti po­litici a celor arestati pentru participarea la manifestatia anticomunista din Pia­ta Universitatii.

- Modificarea legislatiei referitoare la Arhivele Nationale si imediata desecretizare a tuturor arhivelor legate de perioada comunista si trecerea Arhivelor Na­tionale in subordinea Ministerului Cul­turii si Cultelor. La 17 ani de la revo­lu­tia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparentei si accesibilitatii tuturor arhivelor comuniste. Obstacolele in­tal­nite frecvent si frustrant de catre membrii si expertii Comisiei trebuie in­la­turate de urgenta si fara ezitari. Legea Arhivelor Nationale trebuie modificata imediat in ceea ce priveste termenele de acces la arhivele de interes istoric, care sunt in flagranta contradictie cu Legea 544/2001 a liberului acces la in­formatia publica. Neglijarea indeplinirii obligatiei legale de a aduce Legea Arhivelor in concordanta cu prevederile Legii generale de acces la informatie din anul 2001 si pana azi arata lipsa de vointa politica in a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetatorii regimului comunist. Sustinem adoptarea imediata a variantei de armonizare propusa de APADOR-CH, fara a mai astepta revizuirea generala a Legii Arhivelor Nationale, care ramane un deziderat important.

IV. Cercetare si arhive:

- Comisia apreciaza sprijinul constant al Presedintelui Traian Basescu in directia facilitarii accesului la arhive. Multumim, de asemenea, arhivistilor de la Arhivele Nationale, Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte si Arhivele Militare Romane. In relatia cu detinatorii de arhive, experiente mai putin fericite s-au inregistrat la Ministerul Administratiei si Internelor - Ar­hiva Aparatului Central, Ministerul Sa­na­tatii, Institutul National de Statistica, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul Roman de Informatii, Ministerul Edu­catiei si Cercetarii.

- Este indispensabil ca transferul tuturor arhivelor comunismului de la serviciile secrete sau alti detinatori la CNSAS sau Arhivele Nationale sa fie insotit de o ancheta detaliata a tratamentului la care au fost supuse aceste arhive. Suntem ultima tara din cele candidate la Uniunea Europeana care extrage, cu mare dificultate, arhivele comunismului din domeniul Securitatii si armatei. Vreme de peste cincisprezece ani, aceste ar­hive au fost secretizate arbitrar, distruse sau manipulate, mai ales contra fos­tilor disidenti, a opozitiei politice, a so­cie­tatii civile aparute in 1990. Fara o analiza riguroasa a felului in care serviiciile secrete au tratat mostenirea Securitatii, atat cea interna, cat si cea externa, nu se poate vorbi de o despartire a lor de trecutul acesteia.

- Solicitam sefului statului ac­tiu­nea cat se poate de hotarata pentru deblocarea accesului la arhivele comuniste, in totalitatea lor. Comisia re­comanda publicarea pe Internet a inventarelor Ahivelor Nationale, ale Di­rectiilor judetene ale Arhivelor Na­tionale, ale Armatei, CNSAS, SRI, SIE, Ministerelor Justitiei, de Interne, Sanatatii, Invatamantului etc. Sensul actiunii acestei Comisii nu se rezuma la examinarea trecutului. O Romanie democratica este una in care accesul la istorie, deci la arhive, este liber si neingradit.

- Detinatorii de arhive din Romania trebuie sa-si practice profesia la standarde internationale. Actualul acces selectiv este, in parte, legat direct de problema detinatorilor de arhive si a atitudinii lor neprofesionale. Ei se afla acolo cu scopul de a servi interesele cer­cetatorilor, si nu pentru a stabili parametrii si limitele activitatii de cercetare. Arhivarii nu sunt specialisti in cercetare. Punand limite proiectelor de cercetare si felului in care cercetatorii consulta materialele din arhiva, ei pericliteaza validitatea si credibilitatea oricarei forme de cercetare. Aceasta este una din cele mai importante probleme privind activita­tea arhivelor romanesti si trebuie corectata fara intarziere.

- Cercetatorii trebuie sa aiba acces nelimitat la inventarul tuturor arhivelor institutionale. Din experienta membrilor Comisiei reiese ca activitatea celor care controleaza accesul cercetarilor la dosare trebuie evaluata riguros, iar in­sti­tutiile unde se afla (Arhivele Nationale, CNSAS, ministere etc.) trebuie sa isi asu­me raspunderea pentru modul in care gestioneaza astfel de pozitii de autoritate. In repetate randuri persoane cu putere de decizie in aceasta privinta au actionat astfel incat sa descurajeze accesul la dosare, atat in cazul unor membri ai Comisiei, cat si al altor cercetatori, im­piedicand astfel desfasurarea acti­vi­tatii de cercetare in arhive. In mod similar, activitatea detinatorilor de arhive din teritoriu va trebui sa se conformeze prac­ticilor si standardelor profesionale.

- Functionarii de la institutiile deti­na­toa­re de arhive trebuie sa inceteze prac­tica de a acumula sau ascunde documente, blocand astfel accesul cerce­ta­torilor din afara institutiei respective pana la publicarea lor de catre angajatii arhivelor. Aceasta este o practica raspandita, dar care nu ar exista daca detinatorii de arhive ar atinge un nivel de profesionalism deontologic. Este inacceptabil ca cer­ce­ta­torilor sa li se spuna frecvent ca dosarele solicitate nu exista, cu toate ca ele se afla in arhive. La fel de reprobabila es­te si interzicerea accesului in salile de lec­tura cu laptopuri si camere foto digitale sau refuzul de a pune la dispozitia cer­cetatorilor facilitati pentru functionarea si utilizarea acestor mijloace moderne de stocare si copiere a documentelor. Co­misia insista ca asemenea practici sa fie eliminate si ca legislatia privitoare la Arhivele Nationale sa tina cont de aceasta propunere.

- Desecretizarea arhivelor “grupelor ope­rative” (Servicul “K”, dupa 1956), ca o ultima sansa de a descoperi din rapoartele securistilor care supravegheau inchisorile locurile secrete unde au fost inmormantati numerosi detinuti politici.

- Restituirea arhivelor cultelor religioase confiscate in mod abuziv.

- Retrocedarea arhivelor sioniste cap­turate de Securitate si accesul la dosarele personale ale tuturor sionistilor. Imperativul ca organele abilitate sa dea publicitatii locurile unde sunt ingropati sionistii care au pierit in anchete si adop­tarea masurilor corespunzatoare pentru reinhumarea lor conform datinii evre­iesti.

- Solicitam SRI descoperirea si predarea neintarziata institutiilor si Fundatiei abilitate a Jurnalului lui Gheorghe Ursu in scopul publicarii. Jurnalul a fost pas­trat de Securitate pana in februarie 1990, predat pentru cateva zile catre GDS si revista 22, dar in martie 1990 a fost preluat si depozitat in Arhiva SRI, de unde a disparut in 1996. Jurnalul reprezinta o autopsie a epocii comuniste pentru care inginerul Gheorghe Ursu a fost anchetat, torturat si, in cele din ur­ma, ucis.

- Distrugerea, manipularea (falsifica­rea) sau ascunderea (sustragerea) de do­cumente de catre functionari de stat in exercitiul functiunii constituie fapte penale. De aceea, Comisia recomanda declansarea de urmariri penale de catre organele juridice abilitate (Procuratura) impotriva celor care au “distrus sau manipulat” dosarele Securitatii sau ale altor institutii. SRI a pretins ca aceste dosare au avut un caracter secret si in anii 1990. In fapt, tocmai prin invocarea aces­tui pretins statut de “secret de serviciu” sau “de stat”, SRI a refuzat ani de zile restituirea catre persoanele interesate atat a dosarelor, cat si a altor materiale din arhivele fostei Securitati (manuscrise etc.). Or, daca au fost secrete, accesul la aceste dosare trebuia, conform regulamentelor SRI, sa fie strict controlat. Trebuiau sa fie sigilate, sigiliul verificat periodic, iar cei care le luau “in lucru” trebuiau sa semneze atat intr-un borderou atasat chiar la dosar, cat si in registrul arhivei. Se pot stabili astfel vinovatiile de abuz in serviciu prin distrugerea/falsificarea/sustragerea/instrai­na­rea unor documente importante, documente care in unele cazuri ar fi putut stabili fapte penale (arestari fara mandat, acte de tortura fizica si psihica in timpul detentiei, asasinate politice, tratamente psihiatrice represive, discriminari etc.). Abuzurile legate de falsificarea/dis­trugerea dosarelor pot fi cercetate penal chiar conform legii actuale, deoarece au fost comise dupa 1988, deci nu cad sub incidenta decretului lui Ceausescu sus pomenit.

- Desecretizarea acordurilor incheiate intre Romania si RFG privind plata unor “despagubiri” si acordarea unor avantaje economice Romaniei in functie de numarul de etnici germani lasati sa paraseasca Romania.

- Necesitatea grabirii transferului documentelor Tribunalelor Militare, ale Directiei de evidenta a Militiei, a Ministerului Justitiei etc. spre CNSAS si sporirea numarului de angajati din aceasta institutie pentru a putea gira mai eficient documentele si punerea lor la dispozitia publicului.

V. Educatie:

- Prezentarea adevarului referitor la perioada precomunista, comunista si post­comunista in manualele scolare si cursurile universitare de istorie.

- Sprijinirea studiului aprofundat in in­stitutele si centrele de cercetare stiin­ti­fica existente in cadrul statului sau al so­cietatii civile, in vederea alcatuirii unor lucrari fundamentale de istorie a perioadei comuniste.