Pe aceeași temă
Din tot lotul de marxisti ilustri ai istoriei, deci ai istoriei luptei de clasa, ma numar printre putinii care mai imbraca, din cand in cand, si maieul de proletar. Am, in aceasta calitate, ceva de comentat.
Cu ce ma ocup? Ambalez pepeni galbeni. Prin fata mea trece o banda pe care se deruleaza astfel de pepeni. Pe deasupra capului meu trece o alta banda, pe care se plimba lazi goale. Misiunea mea este sa fac legatura intre cele doua benzi: sa pun pepenii in lazi, dupa ce, in prealabil, printr-o privire experta rapida, voi fi decis ca pepenele e ok. Sunt, asadar, o simpla articulatie intre doua masini, un fel de subiect care trece, evident lacanian, de la un semnificant la altul. Sunt ceea ce reprezinta o masina pentru cealalta. Cererea pietei si nevoile cotidiene de vitamine ale omenirii impun ca frecventa cu care eu umplu lazile sa fie de, in medie, doua lazi pe minut. Adica 120 de lazi pe ora. Adica, pentru o zi de lucru medie, deci de zece ore - 1.200 de lazi pe zi. De unde rezulta ca prin mainile mele trec zilnic 1.200 x 12 (numarul pepenilor dintr-o lada) = 14.400 de pepeni. Ceea poate fi socotit totusi mai placut decat munca unui prieten care trebuie sa ridice si sa aseze lazile pentru fiecare doi ambaleuri: 1.200 x 2 = 2.400 de lazi ridicate pe zi; ori decat munca celor de la triajul initial, prin mainile carora trec, in fiecare zi, pentru o privire si mai rapida, toti pepenii, adica 14.400 x 10 (numarul ambalorilor) = 144.000 de pepeni. Orice travaliu e un travaliu al conceptului.
Prin mediile burgheze circula de mult parabola idealista a experimentului cu maimutele, care, puse in fata unor masini de scris, n-ar putea sa scrie nicicand - in ciuda chiar si a sansei marunte date de formulele probabilitatii matematice - un poem asa cum stim noi oamenii sa scriem. Prin alte medii circula insa urmatoarea realitate inversata: cea a unui grup de fiinte umane care concureaza, se intrec si se autodepasesc pentru niste posturi de maimute. Orice travaliu e un travaliu al doliului.
Ceea ce ne aduce la problema vizata: da, proletarul, astazi, a murit. Asa cum il stiam noi, el nu mai exista. In mod paradoxal poate, caci desi abia acum el implineste in modul cel mai deplin calificarea marxista de clasa universala (pentru ca total expropriata), in acelasi timp astazi el nu mai exista in calitate de fiinta sociala, sindicalizata la locul de munca, asadar, in calitate de clasa cu constiinta proprie. Daca ar fi sa fim mai exacti, ar trebui sa spunem ca, de fapt, problema nu e neaparat cu proletarul: el exista in continuare, doar ca nu mai e marxist. Explicatia e, desigur, de la Agamben citire, ca noi abia in acest moment al istoriei inregistram ultimul stadiu al Capitalului, neprevazut in manualele marxiste: ultima expropriere, cea a deschisului insusi, a purei comunicabilitati. Sa nu ne lasam, asadar, inselati asupra naturii adevaratei realizari a noii realitati politico-economice care se numeste Comunitatea Europeana: ea este cea de a fi pus cadrele ultimei exproprieri posibile, reusind sa integreze imigrantul, exclusul, ca imigrant si exclus, in propriul sistem. Gabriel Liiceanu se insela, in scrisoarea sa deschisa catre Jacques Derrida, spumegand intr-un final furios in afirmatia: noi (Estul) suntem cosmarul vostru (al Occidentului). Dimpotriva: noi am fost visul lor frumos, cu functia lui freudiana clara - de a le permite sa doarma. Abia astazi, dupa caderea marelui Celalalt - “you need guys like me, to point the finger at them and say: that’s the bad guy” (Scarface) - Europa libera se confrunta cu trauma trezirii din realitate, intotdeauna sustinuta de fantasma, in real. Adorno si Horkheimer spuneau, in Dialectica ratiunii, despre imaginea homerica a lui Ulise legat de stalp si a vaslasilor legati la urechi, traversand impreuna cantecul sirenelor, ca ea pune in scena prima scindare de clasa: intre cei care isi acorda dreptul la o juisare dulceaga a auzului, in limitele instinctului de conservare, si cei care numai vaslesc. Caderea socialismelor estice reprezinta atunci, pentru europeanul care se delecta prin legarea de stalp, momentul in care esticii cu ceafa groasa de la vasle au reusit sa acopere cu vocile lor sirena autodesfatarii occidentale. Comunitatea Europeana se propune atunci ca o posibila iesire din impas: atunci cand celalalt nu mai e intr-un afara linistitor, el este integrat in raporturile interne de productie, ca exclus, ca viata nuda. Noul fenomen al epocii, imigrantul, este, din punctul de vedere al mijloacelor de productie, proletarul ideal: cel care accepta orice, pentru ca nu are alta solutie. El nu mai este sclav, pentru ca poate pleca oricand. Nu e insa nici liber, pentru ca, de plecat, el nu mai are unde. Nu mai exista altundeva. Din acest motiv Zizek si stanga franceza au dreptate sa se extazieze in fata rezultatului votului francez pentru constitutia europeana: intr-adevar, muncitorul imigrant este cel mai mare pericol pentru stanga occidentala si pentru proletarul francez, daca se mai poate vorbi de asa ceva: el este dovada aproape vie ca cineva poate munci mai mult, mai repede, mai bine si sa fie, in acelasi timp, recunoscator exploatatorului. Ar trebui oare sa spunem ca, pe de alta parte, Zizek nu are dreptate deschizand sampania dupa numararea voturilor, pentru ca tradeaza astfel vocatia mesianica a stangii, pentru ca tocmai el scria odata ca astazi identificarea nu mai trebuie sa se faca, marxist, cu muncitorul occidental - expropriat de cuvant, dar improprietarit din belsug cu obiecte - ci cu exclusul, cu refugiatul? Cu siguranta ar trebui insa sa semnalam naivitatea flagranta a lui Zizek in gestul sau de a saluta, cu ocazia “nu”-ului francez, reintoarcerea politicului in scena.
Istoria nu se mai face in uzine: aici masinile au inlocuit cu totul oamenii. In acest punct Antonio Negri, Lazaratto si altii din stanga contemporana au dreptate insistand pe noul fenomen al epocii, aparitia travaliului creativ si a masei intelectualizate corespunzatoare. In acelasi timp insa, Zizek are, si el, dreptate impotriva lor sustinand ca a afirma ca nu mai exista munca de jos este chiar ceea ce ni se cere de sus sa afirmam: travaliul fizic brut a devenit astazi o realitate murdara, ca si moartea, care trebuie ascunsa de ideologia in vigoare si abandonata la marginile imperiului ei (made in China, made in Taiwan etc.). Sa sustinem atunci, urmand o analogie cu topologia spatiului puterii la Agamben - suveranul si homo sacer-ul fiind, fiecare, de ambele parti ale legii, in acelasi timp, in afara ei si inauntrul ei - ca partii muncii fizice ocultate (China, Taiwan) trebuie sa ii corespunda, in partea opusa a legii capitalului, un punct al suveranitatii, aflat si el, intr-un alt mod, in afara lumii politice: Elvetia. Ea este intruparea argumentului marxist conform careia Capitalul este singurul subiect al istoriei: orice s-ar intampla pe glob, orice ideologie si-ar impune suprematia, in Elvetia banii se vor aduna. Si-atunci, ce sa o tot lungim cu “axa raului” si lumea araba? Romani, anexati Elvetia! Aici sunt banii dumneavoastra!
Filosofia vesnic hegeliana a muncii concluzioneaza intotdeauna intelept: e adevarat, orice travaliu e unul al doliului, dar, pe de alta parte, pe partea buna, orice travaliu e un travaliu al conceptului. Pe scurt: e nasol, dar se merita. In aceleasi luntre idealiste pluteste si nostalgia lui Zizek fata de vechiul RDG si fata de natura de mediu cu adevarat social-uman pe care il intrupau aici relatiile de munca, asa cum apar in Romanul RDG-ului, Cerul impartasit, al Herthei Müller. Sa spunem ca impotriva tuturor acestor vrednici sefi de echipa, Cioran pare a fi avut dreptate: munca tampeste. Primul lucru pe care il inveti in campul muncii e sa vorbesti singur. Munca te face liber.
