Pe aceeași temă
Istoria consacr a ca prim document in limba romana Scrisoarea lui Neacsu din Campulung (1521) catre judele Brasovului. Documentul incepe cu faimoasa expresie: "I pak dau de stire domniei tale...". Primul document in limba romana este o nota informativa legitima (previne asupra unei posibile invazii turcesti, informatie aflata via tras de limba sau din retea). Scrisoarea nu este o "para", in intelesul imoral al termenului. Spionii consacrati apararii (cei moral legitimi) sunt putini si lucreaza in secret.
Forma moral patologic a a "informarii" este delatiunea(1) (popular: turnatoria).
Turn atoria este general acceptata ca un act imoral(2). Exista delatiune publica, fatisa (vezi cele din sedintele in care se "infiera cu manie proletara" dusmanul de clasa), si delatiune secreta, cea pe care o numim turnatorie in ascuns (la Securitate, in cazul nostru), asa cum exista delatiune publica sub semnatura sau sub anonimat. Cele din urma se practica intens in mass-media romanesti actuale, inclusiv in formula "comentarii (anonime) ale cititorilor". Cand turnatoria contine informatii calomnioase ea este nu doar imorala, ci si ilegala. Ceea ce ne sperie, de regula, la turnatorie este tocmai caracterul ei ascuns, faptul ca nu stii cum sa te feresti si sa te aperi de cei care o practica. Turnatoria de acest tip are trasaturi comune cu terorismul: dusmanul este invizibil si ubicuu, iar victimele ei sunt impredictibile.
O persoan a, adesea protejata de ignoranta sau de anonimat in privinta identitatii proprii, furnizeaza informatii private corecte sau calomnioase, opinii defavorabile despre o alta persoana, stiind ca acestea pot sa ii faca rau celui "turnat". Pe aceasta cale turnatorul isi rezolva un interes personal: scapa de o pedeapsa sau de un santaj, se mentine intr-un post, capata o pozitie greu accesibila, primeste bani, primeste avantaje materiale (butelie de aragaz, casa, masina, iaht etc.) sau simbolice, isi rezolva rafuieli si frustratii personale, distruge termenul de comparatie (sindromul "eticii mioritice", cum il numesc eu).
In democra tia noastra infantila delatiunea se practica in presa, pe ecrane, pe orice suport de informatii. Nu stim daca ceea ce dezvaluie "cruciatii puritatii" este exact, daca nu exagereaza deliberat, daca nu actioneaza ca torpile sub comanda (in definitiv, sunt adulti, au discernamant si raspund pentru alegerile lor), nu stim daca nu denigreaza sau chiar calomniaza. Scopul explicit este nobil: Adevarul. in vremurile noastre, cand nu conteaza ce facem, nu conteaza decat discursul despre ce am facut, sunt oameni care isi fac un capital politic sau jurnalistic din voluptatea delatiunii ("dezvaluirii", "demascarii") in numele adevarului. Practicand acest lucru pe fata, ei isi asuma responsabilitatea. Daca cineva se simte vatamat, poate sa ii dea in judecata pentru calomnie. Acesta este avantajul democratiei, al transparentei informatiilor si "informatorilor". Dar cum sa dai in judecata pentru calomnie pe cineva care te turna sau te toarna in secret, sub pseudonim?
R aul pe care il produce turnatoria fatisa sau ascunsa este polimorf: distruge sau incearca sa distruga reputatia unei persoane, o conduce spre inchisoare, deportare sau lichidare fizica, ii loveste familia, impiedica persoana sa obtina un lucru meritat (slujbe, recompense, recunoastere, bun renume, afirmare publica etc.). In afara raului produs individual, exista si o substantiala productie de rau social. Turnatoria hraneste neincrederea intre oameni, distruge inclinatia spre bine comun in favoarea celei spre rau comun sau a celei spre atomizare sociala si izolare.
Delatiunea ca obligatie
Consider ca cei care aveau angajament de colaborare, dar nu i-au dat curs in sensul de a face un rau indivizilor nu au fost turnatori (nu au dat note informative sau au dat note complet inocente), dar au contribuit, involuntar sau nu, la raul social. Ei nu pot sa fie acuzati legal de incalcarea drepturilor omului (de politie politica), ci de contributie morala, prin insusi faptul formal al colaborarii (fie el si fara continut) la un regim in care aceste drepturi sunt "legitim" incalcate in numele unei entitati abstracte: patria, comunismul, fiinta nationala, clasa(3). Colaboratorii de acest tip nu au actionat din "voluptate" (a se citi: viciu). Ei au incercat totusi sa minimizeze sau sa impiedice macar raul individual, pentru cei vizati de notele informative.
Regimurile totalitare fac din delatiune o politica de stat bine finantata, in numele vigilentei fata de dusmanii de clasa, stat, de etnie, de patrie sau, cele fundamentaliste, de religie. O armata de oameni sunt angajati sa-si supravegheze semenii. In perioadele explicit staliniste, de exemplu, rudele ajungeau sa se denunte intre ele ca dusmani de clasa, ca sa mai scape de unii dintre membrii familiei(4), de cei cu care erau siliti sa imparta o camera comuna, in apartamente comune cu alte familii (la randul lor, vecinii se turnau intre ei). Aceasta armata angajata recurgea la slabiciunile omenesti si racola colaboratori sub acoperire, oameni cu manifestari de teribilism "vinovat", cu amante secrete, religii interzise, cu dorinta traiului urban sau cu vanitati intelectuale. Ofiterii de Securitate castigau o paine buna si nu plateau contributii la asigurari sociale (nici acum, dupa stiinta mea, ofiterii SRI nu platesc asigurari, la fel ca si ceilalti "pazitori", noi, civilii, suntem cei care le redistribuim din veniturile noastre si pentru pensii, si pentru sanatate). Ei aveau acces la "bunuri rare", de la vile de vacanta la ciocolata chinezeasca si banane, in ultimii ani de dictatura. Aveau si prilejul sa isi gadile dorinta de putere, fiindca multi oameni erau la mana lor. Se credeau posesorii unei cunoasteri ezoterice, isi puteau satisface mari sau mici sadisme in mod "legitim", prin fisa postului. Colaboratorii ciuguleau de la masa "second hand" ceea ce mai ramanea sau macar culegeau indulgente pentru pacatele incluse explicit sau implicit in Codul Eticii si Echitatii Socialiste.
Din cunoasterea pe care o avem pana acum reiese ca regimul comunist a beneficiat prevalent de turnatoria din obligatie si secundar de cea voluntara, din "voluptate", ambele forme fiind mai ales din categoria celor ascunse.
Ceea ce m a mira profund este faptul ca notele date de informatori si rapoartele securistilor trec drept adevaruri incontestabile. Unii informatori puteau minti prin omisiune sau exagerare, ca sa isi apere rudele, prietenii sau colegii. Altii puteau calomnia ca sa-si infunde rivalii sau inamicii. Ofiterii de Securitate prelucrau informatiile dupa capul si interesele lor, inclusiv dupa placerile si razbunarile lor. Starea morala a acelei lumi nu putea fi radical diferita de a celei in care ne aflam acum. Daca observam comportamentul concetatenilor nostri in raport cu inclinatia spre delatiune, vom sesiza ca "informatiile" furnizate de ei sunt frecvent calomnii ordinare si denigrari josnice. Sa fie ei mai morali fiindca nu au turnat in comunism sau fiindca delatorul neprins e negustor cinstit (cazul celor care se ascund astazi sub pseudonim)?
Democratizarea accesului la delatiune
Libertatea de exprimare este o achizitie certa a democratiei si numai a acesteia. Libertatea de exprimare prevalent iresponsabila este o trasatura a democratiilor infantile. Privit normativ, spatiul public romanesc are trasaturile unor "group therapies" in care multi oameni isi exhiba frustratii indelung reprimate. Presa a ajuns un "divan psihanalitic". Sedem tolaniti, cu usile vraiste deschise, iar "psihanalistul" (patron sau redactie) ne spune: Toarna, toarna frate! Toar na fara grija fata de consecinte. Parerea ta este "adevarul". Numai el conteaza. De ce "torni"? Imboldurile sunt multe: interesul, voluptatea mioritica, voluptatea cruciadei pentru puritate sau purificare (versiunea noua a epurarii), uneori pur si simplu ratingul, zgomotul, scandalul, placerea de a insulta, calomnia, mai ales in dosul unui pseudonim: "Nelu Turnatelu" sau "Maricica Turnatica".
Strategiile actuale ale delatiunii
Vreau s a fiu bine inteleasa. Delatiunea nu este totuna cu faptul de a-ti spune opinia, de a polemiza, de a critica, ci cu intentia de a termina pe cineva in ochii cui conteaza si are putere (partidul in comunism, publicul in democratie), raspandind informatii despre fapte care crezi ca sunt adevarate sau pretinzi ca sunt adevarate, fara sa ai dovezi irefutabile. Informatiile, in cazul nostru, trebuie sa fie din categoria "trecut securisto-comunist dubios".
Exist a o placere suprema in turnarea pe fata a inamicilor, competitorilor sau a rivalilor in conditii de democratie. Ea se numeste adesea "dezvaluire" sau "demascare".
Nu vreau s a tratez in extenso delatiunea din interes. Ea este cea mai clar mioritica dintre forme: distrugi pe nedrept reputatia unei persoane care "are oi mai multe, mandre si cornute" ca sa lichidezi termenul de comparatie. Importante, in context, sunt mai degraba strategiile delatiunii, indiferent ca motivele sunt interesul, voluptatea, cruciada pentru puritate, frustratia.
Delatorii nu aduc in fata noastra probe incontestabile fiindca nici nu le au. Daca ar fi in posesia acestor probe, ei nu ar mai intra in aceasta categorie morala, ci in cea a persoanelor care informeaza publicul despre persoane sau fapte de interes public. Argumentul suprem pe care se bazeaza delatorii pare sa fie cel al unei cunoasteri privilegiate, oculte, fie din surse secrete, fie prin "revelatii": "Am eu informatiile mele, sursele mele". Lui i se adauga un altul, la fel de naucitor: "Se stie, fiindca asa a scris acum cativa ani Romania Mare". Argumentul se extinde fiindca spiritul Romaniei Mari a facut pui la alte publicatii care incurajeaza fabricarea turnatoriilor publice, adica a colajelor de informatii partiale, scoase din context, din care sa rezulte, prin rationamente schioape, ca X a fost informator. Poate ca, intamplator, unii "X" au fost informatori. Dar daca acceptam astfel de constructii lipsite de discernamant si de probe, atunci trebuie sa ne pregatim sa le cadem victime oricare dintre cei care ne-am nascut acum mai mult de 32 de ani. Constiinta propriei nevinovatii nu ne poate garanta f aptul ca suntem scutiti sa ne trezim ca suntem nominalizati la gazete in rationamente de genul:
"X, se stie, a fost vecin cu seful Securitatii din Cuca Macaii.
Oricine a trait in apropierea unui secu rist a colaborat cu Securitatea.
Deci X, care a fost vecin cu securistul, a colaborat cu Securitatea."
La capatul acestor pseudo-rationamente (stim ca din fals decurge orice) apare numele nostru latit intr-un ziar, iar daca suntem suficient de publici, ne apare si figura, eventual este cautata o ipostaza in care ne-am strambat, incruntat, ca sa ni se citeasca pe "mutra" ca suntem dubiosi. Nu pot sa neg faptul ca poza Gabrielei Adamesteanu, agatata de un rationament, cu nimic mai solid decat cel de sus, m-a facut pentru o clipa sa imi vad propria figura in locul celei a Gabrielei. In definitiv, in aceasta democratie infantil-iresponsabila, plina de personaje degraba varsatoare de sange, cruciate ale unei puritati abstracte ("Capul lui Andrei, Gabriela, Ion, Maria, vrem!"), de ce as avea iluzia ca mie nu mi s-ar putea intampla la fel, doar pentru simplul fapt ca eu stiu ca nu sunt vinovata. Este clar ca ma detesta suficienti oameni, incat macar unul sa inceapa aria calomniei cu formula en vogue: "Turnatoare Secu" (mai sa-ti vina sa crezi ca, daca scapi de calificativul acesta, nu esti mare lucru in spatiul public). Motive sunt multe: incompatibilitati ideologice (nu-i usor sa fii feminista in spatiul mioritic), temeri irationale, fosti studenti picati la examene, mici rivalitati profesionale si, de ce nu, placerea sa o mai vezi pe una la pamant, daca si-a scos nasul din cratita(5). Caci un efect predictibil al delatiunii este, fara indoiala, acela ca victima, daca are sensibilitate morala si nu a apucat deja sa se tabaceasca sub ura de gasca (inlocuitoarea urii de clasa), risca in plan personal o depresie grava, iar in plan public un dispret complet nemeritat, eventual disparitie sau izolare. Cunosc pe pielea mea gustul de cianura al unor asemenea consecin te. L-am trait, din alte motive, la nivel institutional. Ceea ce te distruge mai mult de cat suma "adevarurilor" fabricate incat sa iti taie orice legitimitate morala este lip sa solidaritatii celorlalti, nepasarea lor.
"Democratizarea" accesului la delatiune
Dincolo de aceasta voluptate public asumata, aceea de a produce rau (gest imoral), in numele adevarului (gest moral?!), sub nume propriu si sub raspundere proprie (gest moral) se ascunde o mare de voluptati clandestine, acoperite de anonimat. Internetul, cel mai democratic suport de comunicare, este gazda favorita a opiniilor celor care nu sunt ziaristi sau publicisti. Ei isi exercita dreptul legitim la exprimare, la libertatea de opinie. Internetul este insa si suportul delatorilor anonimi, al "turnatoriilor" voluptuoase, al denigrarilor, insultelor si calomniilor, al opiniilor care improasca si desfiinteaza munca sau viata unui om, fara ca autorii sa fie cunoscuti si facuti responsabili de actiunile lor. Desigur, fiind si o sursa de documentare, astfel de "informatii" de pe Internet devin "bibliografii acoperitoare" in sintagme de tipul: "se stie", "se spune", uneori chiar pentru articole si carti semnate si asumate de autori. Rezum. Autorii care semneaza public informatii tip delatiune au acoperire in sursa "comentarii" in ziare online. "Informatorii", adica sursele, au acoperirea anonimatului, iar redactiile ziarelor pe aceea ca nu ziaristii lor au produs dezinformari, insulte si calomnii. Tot ceea ce stim este ca asemenea manifestari de "curaj" al opiniilor si raspunderii personale sunt postate adesea pe editiile online ale ziarelor romanesti.
Consider ca redactiile publicatiilor care gazduiesc asemenea texte sunt la fel de responsabile de continutul acestora, ca si de cel al articolelor. Pentru calomnie, dezinformare sau insulta, gazduite sub semnatura jurnalistului, culpa se imparte. Ziarul raspunde, mai ales moral, in fata cititorilor. Jurnalistul raspunde si in fata legii. Cum, in cazul pomenit, "delatorul" este anonim, de data aceasta raspunderea morala si legala revine numai redactorilor.
Este in interesul patronilor si angajatilor sa vanda o gazeta. Uneori o fac pariind pe delatiuni ca voluptate a unor comentatori, pe deliciul de lectura al unor cititori sau pe dreptul la libera de exprimare. Legal, aceste interese, placeri si drepturi se ciocnesc de dreptul persoanei la o imagine demna si de interzicerea calomniei in Codul Civil. Moral, interesele si drepturile ziaristilor si patronilor se ciocnesc de dreptul cititorilor la informare corecta.
Parerea mea este ca nici un fel de climat moral nu se imbunatateste daca oamenii stiu ca nu raspund personal pentru greselile lor si nu le platesc proportional. Este corect sa vrem sa cunoastem si sa pedepsim imoralitatile si ilegalitatile din trecut. Dar de ce ne pasa asa de putin, in dezbaterea publica, de imoralitatile si ilegalitatile prezente mi-este insa greu sa inteleg.
1. Iau aici sensurile comune: para facuta mai ales cu rea intentie, contra unor avantaje; denunt. Aceasta definire nu obliga la veridicitatea informatiei continuta de para.
2. In traditia crestina de exemplu, Iuda nu este iertat in mod explicit. In traditia eticii moderne, folosirea semenilor ca mijloace, fara consimtamantul acestora, este socotit fundamental imoral.
3. Dupa cum, una ca mine, membra PCR si de doua ori in BOB la liceele la care predam, chiar daca am evitat tot timpul orice propaganda proregim (desi nu a fost deloc usor si fara urmari), a contribuit la ideea ca poate sa fie si ceva rezonabil la un asemenea partid. In realitate, nu stiam ca regimul se va sfarsi, iar sperantele noastre erau difuze, neclare, un fel de wishful thinking. Incercam pur si simplu sa amelioram mizeria.
4. Exista cercetari foarte interesante pe aceasta tema, cu privire la Uniunea Sovietica (vezi, de exemplu, lucrarea excelenta a Sheilei Fitzpatrick, Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extaordinary Times, Oxford University Press, 1999).
5. Remarc, in sfarsit, instaurarea paritatii de gen in patria noastra. Femeile ca personaje sunt la fel de prezente ca si barbatii in procesul de inventare, descoperire si infierare a "vinovatilor".
