Pe aceeași temă
Am ezitat indelung sa scriu despre Monumentul Libertatii de la Arad. Nici acum nu voi scrie strict despre el, ci despre sentimentele legate de amplasarea sa. Despre amplasarea unui monument. Despre acest capitol mereu neincheiat al istoriei mentalitatilor.
Prolog
Trezindu-ma de dimineata, am vazut din fereastra dormitorului meu un brat urias al unei camere de luat vederi, itindu-se deasupra acoperisurilor si privind spre Piata Pompierilor. Peste putina vreme, ca prin minune, naluca a disparut. In schimb, locul pe care s-au amplasat monumentele a putut fi vizionat, de o vreme, 24 de ore din 24, pe Internet.
25 aprilie 2004, ora 12
Dupa ce clopotele bisericilor si-au stins ecoul dangatului de amiaza, Piata Pompierilor din Arad a devenit Piata Reconcilierii. O multime de maghiari - multi veniti de peste granita cu steaguri si cocarde - se adunase din vreme in locul unde, pana anul trecut, s-au vandut vechituri, obiecte din Republica Moldova si pesti de acvariu. Intr-o latura, in apropierea machetei monumentului romanesc, un alt grup de cetateni, cu steaguri romanesti, pancarde si lozinci improvizate, isi facea pregatirea pentru ceea ce avea sa urmeze. Numerosi curiosi se miscau printre cele doua grupuri, printre standurile cu insemne si inscrisuri ale maghiarilor, intre ei, multi nevorbind nici romaneste, nici ungureste. Vorbind mai mult prin aparatele de fotografiat si de filmat. O puzderie de agenti in uniforma si in civil, masini ale politiei, oameni de ordine cu ecusoane asigurau reconcilierea.
Evenimentele s-au succedat cu o punctualitate extrema. Grupurile de oficiali si-au ocupat, pe rand, locurile indicate. Din partea romana, au participat ministrul Culturii si un vicepresedinte al Parlamentului, din partea maghiara, primul ministru, trei ministri, presedintele si un vicepresedinte al Parlamentului. La intonarea imnului romanesc, piata a ascultat in liniste; la auzul celui maghiar, mii de glasuri au inceput sa-l acompanieze. Apoi, in vreme ce oratorii se perindau pe la microfon, grupul de protestatari scanda "Tradare!", iar cel maghiar aplauda. Fiecare discurs a fost tradus si in limba cealalta. Singurul care n-a fost huiduit a fost ambasadorul UE la Bucuresti.
Coroanele s-au depus pe fondul Odei bucuriei. Acompaniamentul sonor a ramas acelasi. Dupa evenimentul public, a urmat o receptie la Casa Jelen, edificiul unde isi are sediul cotidianul maghiar, edificiu care s-a imbogatit, mai nou, si cu o iesire spre Parcul Reconcilierii. Aici s-au impartit distinctii romanilor si maghiarilor ce au avut merite in evenimentul care tocmai s-a derulat. Dupa masa, a urmat o alta manifestare la Palatul Culturii.
Scurt istoric
Ungaria dualista a sfarsitului de veac XIX serba mileniul de viata europeana a natiunii maghiare. Intre 1888 si 1900, acesta a fost tema care a predominat in discursuri festive, dar si in viata de zi cu zi. Pentru a mentine acel tonus patriotico-nationalist, era nevoie de cat mai multe intamplari adecvate.
In Arad exista o piata numita a Libertatii - actuala Piata Avram Iancu -, iar locul a fost ales pentru a se imortaliza simbolic devenirea maghiarimii pe meleagurile batranului continent. "Rezultat al unui concurs de proiecte sustinut de o asociatie civica locala, condusa de primarul de atunci al Aradului, Peter Atzel, si realizat, in urma decesului prematur al castigatorului, Adolf Huszar, de sculptorul Gyorgy Zala (Mayer), monumentul, fara sa fie o capodopera, este impresionant. Inalt de 16 m, reprezinta, de fapt, un grup statuar alegorizant, care aduce un omagiu eroilor revolutiei maghiare din 1848-'49 si, in speta, celor treisprezece generali revolutionari executati la Arad in 6 Octombrie 1849"1. In felul acesta, notiunea abstracta si interpretabila de "libertate" primea un sens particular. "Capodopera lui Zala este tot un monument milenarist, cel din Piata Eroilor din Budapesta, cu care statuia din Arad prezinta unele similitudini de tratare a temei. Figura centrala sta pe un soclu de granit - un obelisc mai marunt - reprezentand Patria, personificata prin figura feminina a Hungariei. In jurul ei, mai jos, se pot vedea patru grupuri alegorice, reprezentand spiritul de lupta, cel de sacrificiu, luptatorul murind si forta. Pe soclu, jur-imprejur, au fost montate medalioanele in semirelief ale celor treisprezece generali martiri. Dezvelita in 1890, Statuia Libertatii este indepartata din piata, la ordinul guvernului Bratianu, in 1924"2.
Dezmembrat, monumentul a fost adapostit intr-un grajd dezafectat, iar anul 1989 il gaseste, tot dezmembrat, in Cetatea Aradului, unde isi are sediul o cazarma. Dar, intre timp, imediat dupa sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, se fac demersuri pentru reamplasare. Ilegalistii comunisti maghiari sunt insa, totusi, in minoritate, iar problema nu se rezolva decat in 1956. Adica e pe punctul de a se rezolva, intrucat izbucneste revolutia maghiara - "contrarevolutia" - si, de dupa schelele amplasate, apare nu monumentul in discutie, ci Monumentul Ostasului Roman, o lucrare masiva, proletcultista, in spiritul epocii.
Dupa 1989, se reiau discutiile pentru punerea in valoare a, poate, celui mai impresionant obiect de arta stradala din Romania. Tratativele dintre cele doua guverne treneaza. Se cauta, totusi, amplasamente. Chiar daca nu face parte din circuitul civic actual, se tinde spre asezarea lucrarii langa zidul cetatii, acolo unde au fost impuscati o parte dintre cei 13 generali. Pe de o parte, spatiul era suficient de larg pentru a permite lucrarii sa respire, pe de alta parte, sensibilitatile romanilor ar fi fost estompate. Apoi, lucrurile se impotmolesc din nou. In octombrie 1999, statuia este scoasa din cetate si transportata in interiorul edificiului Ordinului Minoritilor din centrul orasului. Inca dezmembrata, i se gaseste un loc in spatele unei curti strajuite de gratii. Locatia nu este desemnata la intamplare: in acest loc, fragmentele Monumentului Libertatii pot fi admirate de oricine, iar gratiile nu fac decat sa accentueze faptul ca lucrarea este mutilata si arestata. Drept urmare, un mare numar de vizitatori de peste hotare vin si filmeaza aici, iar imaginile apar pe canalele unor posturi de televiziune din diferite tari. Dar tot in 1999, in ziarul Dimineata din 5 octombrie3, apare un articol de fond pe patru coloane, Un vis al iredentismului unguresc: reamplasarea la Arad a Monumentului Libertatii Maghiare. Semnat: Adrian Nastase.4 In fapt, demnitarul roman, pe atunci aflat in opozitie, punea degetul pe rana cauzata de faptul ca acei 13 generali maghiari ar fi fost vinovati de masacrarea romanilor si ca, deci, cinstirea amintirii lor ar fi o ofensa adusa populatiei autohtone5. PSD se afla in opozitie, insa UDMR se gasea tot in compania puterii, la fel ca si in 2004, atunci cand aliatii au devenit altii.
Profitand de anul preelectoral 2003, UDMR-ul local refuza sa continue colaborarea cu PSD, daca nu se pune in aplicare si cea de a doua revendicare importanta din protocolul semnat intre cele doua formatiuni politice: reamplasarea Statuii Libertatii. (Intre timp, prima revendicare fusese rezolvata: liceul maghiar a fost desprins de componenta romaneasca, alaturi de care functionase ca o institutie mixta.) De remarcat ca ambele revendicari au fost lansate, fara rezultat, in timpul in care functionase administratia Constantinescu. Acum, Consiliul Municipal voteaza reamplasarea in Piata Pompierilor, loc semicentral, aflat in vecinatatea Politiei si a SRI-ului, dar si a liceului maghiar si a Casei Jelen. Lucrarile pornesc inca din vara respectiva, preconizandu-se amplasarea tot pentru un 5 octombrie, data cu care monumentul este tot mai inrudit, atat pro, cat si contra. Numai ca, brusc, de pe o zi pe alta, lucrurile iau, din nou, vechea turnura. Dupa o pregatire solida de artilerie, inceputa cu o emisiune din 18 august pe canalul Realitatea TV de catre senatorul Adrian Paunescu, dar si prin interventiile mai mult sau mai putin inspirate ale altor intelectuali cu priza la categorii largi ale populatiei, guvernul se autosesizeaza si opreste continuarea lucrarilor. O delegatie de artisti plastici, reprezentand ministerul si alta, UDMR-ul, il insotesc pe ministrul Culturii la Arad si se trec - din nou - in revista diferite posibile amplasamente. Nu se mai discuta sistarea totala a lucrarilor, ci doar… cand sa fie reluate si unde. Buna sau rea, hotararea Consiliului Local Municipal este calcata in picioare, dovedindu-se cat de eficienta este autonomia locala in Romania anului 2003. Din clipa aceea, aradenii au aflat ca jocurile se fac mult mai sus, ceea ce nu i-a impiedicat sa-si dea tot mai abitir cu parerea in mass-media locale si in diferitele ocazii publice. Ceea ce, pana in vara lui 2003, fusese un subiect abordat doar de politicieni si de cateva elite a devenit tema de controversa apriga in agora, alaturi de soarta echipei de fotbal fanion a orasului, UTA. Competitia dintre cele doua subiecte a putut fi egala doar adaugandu-se fiecareia o tenta de grup: UTA impotriva lui POLI AEK Timisoara, iar monumentul - romani contra unguri. (Sau unguri contra romani.) Piata Pompierilor a ramas cateva luni pustie, cu un soclu gol pe un maidan. (Moda soclurilor goale nu este specifica numai Aradului, daca ne gandim doar la cel lasat asa ani multi in fata Casei Scanteii.)
La sfarsitul iernii, o data cu natura s-au trezit si fosnetele lucrarilor din jurul Pietei Soclului Gol. Brusc, evenimentele s-au precipitat si s-a hotarat ca, alaturi de monumentul maghiar (cum a intrat acum, in vorbire curenta, Monumentul Libertatii), sa fie ridicat si unul romanesc, iar intregul ansamblu sa devina Piata Reconcilierii Romano-Maghiare, pe scurt, Piata Reconcilierii.
Data evenimentului apropiindu-se, delegatii de demnitari veneau, din cand in cand, sa urmareasca evolutia si stadiul lucrarilor. S-a hotarat demolarea unor cladiri joase, pentru a da o mai mare perspectiva locului, s-a stabilit in amanunte reprezentativitatea partilor la inaugurare, s-a decis ca statuia maghiara trebuie sucita cu un numar de grade ("amanunt" care a incarcat semnificativ nota de plata).
O paranteza: ce poate si ce nu poate fi acceptat drept monument public?
Paranteza, pentru ca reprezinta o discutie niciodata dusa pana la capat. Imi aduc aminte ca, in 1998, la Muzeul de Arta din Ierusalim putea fi vazuta o expozitie cu lucrari sovietice proslavind perioada stalinista, in paralel cu arta ce descria pionieratul asezarilor evreiesti din Palestina. (In vreme ce rusii au epurat simbolurile unei epoci revolute, colectionari celebri, precum germanul Ludwig, le tezaurizau, stiind ca au in fata o serie finita de lucrari in maniera realista de cea mai buna calitate artistica, lucrari de dimensiuni uriase. "Cine mai picteaza azi panze atat de mari, cand lumea este interesata de tablouri care sa incapa deasupra patului sau a scrinului din sufragerie?", se intrebau cu admiratie artistii.) Faptul de a pune alaturi imaginile proslavind o perioada cumplita de istorie - chiar si pentru poporul evreu -, alaturi de cele ce aduceau un omagiu fauririi statului Israel, luandu-se drept criteriu doar maniera artistica, mi s-a parut de o indrazneala extrema. Uimire pe care cei cu care stateam de vorba n-o puteau pricepe6. Ce se poate accepta si ce nu drept monument pe un spatiu public in secolul XXI? Undeva pe Dunare, in apropiere de Regensburg, se afla Walhalla, locul unde au fost expuse busturile personalitatilor care si-au adus contributia, in cursul istoriei, la edificarea Reich-ului german. Initiatorul demersului, Hitler, a fost eliminat de pe soclul sau. Recent, la Bagdad, milioane de oameni au putut admira daramarea statuii lui Saddam Hussein. In antichitate se proceda mai simplu si mai economic: imparatul care ii lua locul predecesorului sau poruncea sa fie inlocuit si capul aceluia de pe statuile publice cu propria sa imagine. Mai aproape de noi, la Siria, langa Arad, in preajma Muzeului Slavici, se afla un bust al scriitorului. Gurile rele pretind ca, initial, acela l-ar fi reprezentat pe Stalin si ca n-a fost necesara decat o minima munca de restaurare pentru ca Iosif Visarionovici sa devina Slavici.
Printre spusele dusmanilor amplasarii Monumentului de la Arad, apare si fraza: asezarea monumentului celor 13 generali in acest loc ar fi egala cu dezvelirea unui bust al lui Hitler la Auschwitz. Numai ca nimeni dintre cei ce viziteaza acel loc blestemat nu poate face abstractie de umbra Führer-ului, de este ori de nu este reprezentarea lui plastica de fata.
Paranteza ramane deschisa: ce se poate pune si ce nu se poate pune intr-un spatiu public? Reprezinta o statuie un act extremist? Daca s-au interzis simbolurile, trebuie considerat si obiectul artistic un simbol? Daramarea statuii lui Saddam Hussein nu a linistit apele din Irak si nu a putut sterge, dintr-o miscare, un sfert de veac de teroare.
De ce deranjeaza Monumentul Libertatii ?
Nu voi relua istoria celor 13 generali. Nu voi incerca sa demonstrez ca ei sunt sau nu sunt vinovati de moartea unor romani. (40.000, spun contestatarii monumentului, 40.000 de victime n-a facut intreaga revolutie de la 1848-'49, spun partizanii amplasarii. In fond, unul sau 40.000 tot crima reprezinta.) Nu ma intereseaza, aici, nici cati dintre cei 13 generali executati de imperiali la Arad au fost unguri, fapt care ar putea estompa controversa roman-maghiar7.
Istoria se scrie si este perceputa in functie de aceasta. Mari criminali au devenit eroi ai natiunii lor, iar multi dintre cei ce s-au jertfit pentru poporul din care faceau parte zac in uitare.
Monumentul Libertatii a fost, asadar, conceput drept simbol al descalecatului de 1.000 de ani al maghiarimii in Europa. Din aceasta intentie s-a nascut o opera de arta. Eclectica si academica, spun unii, deosebit de valoroasa, spun altii. Oricum, unul dintre cele mai impozante obiecte stradale aflate si expuse azi pe teritoriul Romaniei. Dupa Unirea cea Mare, ansamblul a fost dezmembrat si dezafectat, considerandu-se un simbol nepotrivit intr-o Romanie intregita. Dupa multe peripetii, la 25 aprilie 2004, reamplasarea este rodul unui compromis, dovada balbele succesive, mereu modificata planificare a reprezentativitatii participantilor si, in final, dezechilibrul pomenit dintre cele doua delegatii de demnitari. (Premierul roman a gasit o solutie originala de a se eschiva de la o inaugurare pe care a trebuit s-o inghita cu noduri: in vreme ce omologul sau se afla la Arad, el se gasea in Ungaria.)
Pe de alta parte, solutia Parcului Reconcilierii are efectul unei aspirine in tratamentul logonevrozei. Dupa ce a devenit clar ca, in loc de a se amplasa o lucrare de arta monumentala, s-a deschis cutia Pandorei, s-au cautat calmante pentru a se mai atenua durerile. Care se tot acumulau. In afara unor cercuri - destul de largi, de altfel - de adversari declarati ai monumentului, recrutati, in special dintre membrii si simpatizantii Romaniei Mari, care cereau - si cer - topirea lucrarii sau mutarea ei in Ungaria, alte pareri dadeau mai mult impresia unei resemnari si recomandau fie amanarea momentului amplasarii, fie o locatie mai periferica. Tenacitatea UDMR-ului a avut, pana la urma, un previzibil castig de cauza. (Moment in care este evident ca monumentul a redevenit simbol pur.) Asa s-a ajuns la ideea inghesuirii intr-un loc limitat - cu toate extinderile fortate, realizate peste noapte - a doua lucrari-simbol. Numai ca macheta Arcului de Triumf este pe cat de disproportionata cu monumentul maghiar, pe atat de nefericita artistic.
In clipa aceasta, parerea cetatenilor, dar si a oamenilor de cultura nu mai are nici o valoare. Intorcandu-ma la echipa de fotbal UTA, oamenii se agita pe corso, iar jocurile sunt aranjate cu totul altundeva. Trecand cu nonsalanta si peste asa-zisa autonomie locala, monumentul a devenit problema de stat.
Despre strategia de raspuns si despre nevoia de simboluri
Ceea ce este semnificativ in aceasta poveste este constituit de faptul ca, la fel ca in celebra poezie Partidul e in toate, actul artistic a ajuns total la cheremul interesului politic de moment.
Arcul de Triumf din Parcul Reconcilierii n-a fost gandit din elan patriotic, nici macar din inalta simtire nationala. El s-a nascut doar in urma amplasarii monumentului maghiar. Neacceptandu-se nici o clipa ca Libertatea se poate adresa, astazi, ambelor popoare in aceeasi masura, a fost elaborata o strategie de raspuns. De altfel, aparitia brusca a nevoii de simboluri nu ne este straina. Vreme de 85 de ani nu s-a facut nimic pentru a se cinsti evenimentul Marii Uniri. Nu mai este el necesar, acum cand vrem sa ne integram in UE? A devenit el desuet? Nicidecum.
Numai ca, si de data aceasta, nici sentimentele si nici considerentele estetice n-au nici o importanta, decisiv in luarea unei decizii fiind tot politicul. Iar politicul are cu totul alte criterii decat artisticul. Cel mai primitiv dintre criteriile politicului se poate rezuma prin "mare si mult". Patriotismul si libertatea doar asa s-ar putea omagia. In 1991, incercand sa se repuna in valoare participarea majora a Aradului la Unirea cea Mare, au fost realizate busturile barbatilor fondatori ai actului din 1918, cu intentia de a se realiza o alee strajuita de acele reprezentari. Busturile respective zac si azi prin pivnite, in schimb, dintr-un imens elan, se preconizeaza ridicarea unui monument urias intr-un spatiu pentru a carui amenajare va fi nevoie de fondurile care ar putea acoperi, de pilda, pentru multa vreme suferintele sistemului sanitar aradean. Din nou, simbolul depaseste cu mult miza artistica a lucrarii, din nou politicul se substituie esteticului.
Poveste fara de sfarsit
Povestea Monumentului Libertatii de la Arad este in plina desfasurare. Sunt convins ca, dupa ce voi publica aceste randuri, vor aparea numeroase alte luari de pozitie, ducand in alte directii.
Dar este monumentul simbol pur? Cel putin in Romania, la ora aceasta, da. As spune ca Monumentul Libertatii de la Arad indica punctul de pe scala europenismului la care au ajuns mentalitatile noastre. As spune acest lucru daca, la fel ca si istoria incetosata a revolutiei de la 1848, n-ar ramane la fel de misterioasa si istoria noastra recenta. In care este la fel de greu de delimitat cat este miza artistica si cat este simbol, dar, mai ales, cat spatiu de manevra mai lasa interesul politic, care, la randul sau, nu este depasit decat de cel material.
Note:
1. Notaros Lajos, Razboiul simbolurilor dintre romani si maghiari, Observator Cultural, 21 octombrie 2003.
2. Idem.
3. La 6 octombrie 1849 a avut loc executia celor 13 generali.
4. Dimineata, 5 octombrie, 1999. Dar aceste piruete de 180 de grade au fost constante in ultimii 15 ani si s-au desfasurat in functie de proportia procentelor puterilor succesive si ale UDMR in Parlament.
5. Nu este nici locul si nici spatiul necesar pentru a defini rolul celor 13 generali executati la Arad in ansamblul revolutiei de la 1848. In ceea ce priveste situatia revolutionarilor maghiari, aceasta a fost cel mai plastic, dupa cunostinta mea, marcata de contele Majlà th: "Regele Ungariei declarase razboi regelui Croatiei si imparatul Austriei era neutru si acesti trei monarhi erau una si aceeasi persoana." ( cf. Paul Lendvai, Ungurii, Humanitas, Bucuresti, 2001, p.241)
6. Vezi mai mult despre acest subiect in Gheorghe Schwartz, Mandrie si prejudecata comunista, Arca, 1-2-3, 1998.
7. "Din ordinul lui Haynau, la 6 octombrie 1849, la un an de la asasinarea ministrului de razboi Latour, treisprezece generali ai armatei revolutionare ungare au fost executati - noua prin streang, patru prin impuscare - la santul de fortificatie al Aradului. Un al paisprezecelea fost ofiter al armatei imperiale a fost si el, ca general maghiar, condamnat la moarte, dar gratiat in ultimul moment: a scapat cu inchisoarea pe viata. Printre acesti eroi ai revolutiei, comemorati in fiecare an in Ungaria, au fost un german de provenienta neaustriaca, un german austriac, doi germani unguri, un croat, un sarb banatean si doi maghiari de origine armeana. Nu toti cei cinci maghiari «puri» puteau sa vorbeasca sau sa inteleaga ungureste." (idem, Lendvai, p. 251) Se mai brodeaza, in context, ca unul dintre cei 13 condamnati n-a fost decat colonel sau ca s-a fixat cifra de 13 executati pentru a se marca, astfel, 13 regiuni istorice. Oricum, excese impotriva romanilor sunt probabile, dar cifrele victimelor nu sunt confirmate, la fel cum, personal, cei 13 generali se pare ca n-au avut cum sa fie implicati in acele excese. Presa locala din Arad, folosind monumentul in scopuri pur propagandistice - cat de eficiente erau convingerile succesive locale in luarea si aplicarea unor decizii efective a demonstrat-o anularea "de sus" a hotararii din CLM din vara lui 2003 - a difuzat prin ziare si pe posturile locale de televiziune si numeroase alte ipoteze si dezvaluiri. Printre acestea, ca amplasarea monumentului ar fi fost conditia ca Guvernul Maghiar sa restituie Guvernului Roman bunurile provenind din Fundatia Gojdu, sugerandu-se ca am fost trasi pe sfoara, noi tinandu-ne promisiunea, partea maghiara nu. Fara a putea verifica toate aceste afirmatii, ramane un fapt ca amplasarea monumentului de la Arad este privit de multi romani drept o infrangere, iar materialele in acest sens sunt tot mai des vehiculate de cercurile nationaliste - si nu numai -, dand impresia ca ne aflam in fata unei surse ce va mai alimenta o vreme sentimente aflate departe de sensul cuvantului "reconciliere".
