Pe aceeași temă
Prologul caderii
Fenomenologia duplicitatii presupune date foarte complexe. Santajul sau intimidarea au fost aproape intotdeauna marca sistemului totalitar. Precum colectivizarea, care a trebuit sa se adapteze la "conditiile din teren", racolarea viitorilor turnatori nu s-a putut face fara exercitiul persuasiunii viclene. Nimeni n-a devenit colaborator al Securitatii inainte de-a fi fost obiectul unor foarte temeinice note informative. Ispitirea viitorului turnator se facea in functie de profilul psihologic al subiectului: oportunist sau doar resemnat, naiv, poate faustic, fricos ori hamletian, delatorul cunostea vertijul caderii dupa o prealabila hartuire. Tentatiile veneau prin referinta la context: cel vanat de Securitate era convins de marginalitatea utila a conspiratiei. Pentru a fi induplecat, turnatorul din vizor trebuia mai intai sa fie indatorat. I se evocau circumstante presante, poate chiar originea nesanatoasa si antecedentele penale ale unor membri ai familiei, patriotismul solidaritatii si, eventual, avantajele castigate prin docilitate. Ratiunile negative (frica sau lasitatea) erau amestecate cu argumentele pozitive (emanciparea sociala sau calificarea profesionala), asa incat natura malefica a colaborationismului sa fie discret camuflata, sub teancul de file si mormanul de vorbe ale Securitatii. Confuzia riguroasa a termenilor, in zorii unui dincolo de bine si de rau, fata apoi acceptul. Odiseea parei putea incepe, sincopata fiind numai de remuscarile neputintei.
Fara aceasta intelegere a gradatiilor sufletesti care preced prabusirea interioara nu putem explica nici fenomenul corelativ al marturisirii intarziate. Transformarea unui om liber intr-un turnator supus, incapabil de revolta ori zvacniri de luciditate, cere totusi timp. La fel, despovararea unei constiinte maculate de amintirea duplicitatii nu se produce automat, asa cum impacarea si usurarea care ii urmeaza nu survin in chip magic. In Romania, anotimpul spovedaniilor publice a venit printr-un decalaj specific, care ne reaminteste toate diferentele dintre scoala de iarna a comunismului ceausist si scoala de vara a socialismului glasnost.
Povara si absolvirea
Una dintre cele mai socante dezvaluiri a venit din partea profesorului Sorin Antohi. Intr-un text care descrie esenta colaborarii sale cu Securitatea, cunoscutul carturar vorbeste despre "gravitatea imprescriptibila a tacerii, a vietii traite in minciuna si duplicitate". Tainuirea adevarului fata de prieteni, mai intai, a intarziat "marturisirea si cainta", ceea ce pare sa fi impus apoi despartirea de Grupul pentru Dialog Social (recunoscut ca institutie a transparentei). Intrebarea obsesiva la care lectura scrisorii lui Sorin Antohi i-a obligat pe cititori nu a fost "de ce asa?", cat mai ales "de ce acum?". Rezultat dintr-un dureros travaliu de memorie, care combina amintirile personale cu datele recent furnizate din dosarele CNSAS, documentul intitulat Politie politica sau turnat-turnator turnat-turnat n-a fost scris, pesemne, in deplina libertate. Deschiderea multor dosare era probabil si inca mai este iminenta. Sorin Antohi n-a ales totusi sa-si povesteasca istoria nedemna intr-un interviu televizat, la provocarea expeditiva a ziaristilor ori, ceva mai generos, la invitatia afabila a unui confrate. Pentru ca inteligenta retine detaliile chiar celor mai negre amintiri, cautand sa interpreteze, nu sa nege nuantele, solutia lui Sorin Antohi e inedita.
Fara sa conteste intarzierea, fara sa se justifice, fara sa admita partialitatea, fara sa dezminta dogma ortodoxa a failibilitatii si fara sa uite distinctia intre ordinea publica si sfera privata, profesorul Antohi inclina nu in favoarea interjectiei, ci a naratiunii. Exista amanunte care pot parea unor cititori indiciul unor circumstante agravante, dar sunt si semne care pot naste un sens luminos, daca nu chiar izbavitor. Desigur, intrebarea "de ce acum?" persista. Raspunsul pe care doresc sa-l sugerez nu propune exonerarea imediata a vinei sau relativizarea gravitatii unor fapte despre care autorul lor a rostit cuvintele juste. Nu cred ca doar absenta curajului, prezenta rusinii sau dorinta amagitoare de ascundere a mizeriei launtrice au putut amana extazul sinceritatii. Pe langa nevoia de-a rosti "incipit vita nova", fostul turnator-turnat a resimtit, inevitabil, dezorientarea specific moderna in fata problemei iertarii. Intr-o tara care pare gata sa ii acorde lui Silviu Brucan dreptul la funeralii nationale, te poti intreba care este forul secular ce poate acorda, definitiv, absolvirea?
Refuzul fatalitatii
Nu traim intr-o societatea unde dialectica atat de fina intre cainta si iertare sa fie repede inteleasa. Dupa cum raul demisiei morale are un context specific, binele nu se poate dispensa de-o atenta propedeutica. Incarcat de culpa, penitentul nu marturiseste nimic, decat simple formalitati, in fata unei audiente inchizitoriale. Ar fi poate momentul sa intelegem ca, daca dosarele moarte sunt desecretizate, sufletele vii cauta impacarea cu sine, prin ceilalti. Poti judeca integral o viata pariind pe verdictul fatalitatii? Mai exista gesturi, precum confesiunea cu voce tare, care pot sa dezlege - daca nu chiar sa dizolve - radacinile intunericului? Putem oare izola monografia pacatelor unui fost delator de prospetimea certa a bunelor sale ispravi, din ultimul deceniu si jumatate? Oricare ar fi legaturile genetice pe care unii le afirma, cativa le suspecteaza si altii le contesta intre nevrednicia trecutului criptat si excelenta prezentului vizibil, ramane o categorie ontologica insuficient explorata: posibilitatea, inteleasa ca surplus, in raport cu actualitatea carenta. Numai pe aceasta prioritate fundamentala a viitorului, afirmata intr-un orizont eshatologic, se poate construi politica iertarii.
Pe cat de dificila este uitarea, pe atat de necesara devine iertarea - un act esential care restituie demnitatea persoanei si libertatea sa interioara. In crestinism, iertarea nu este o optiune, ci o datorie, nascuta din convingerea ca pocainta reprezinta doar etapa trista dintr-o transformare subiectiva care aspira la seninatate. Ca sa intelegi asta, trebuie sa iesi din cadrele legalismului. Nu ar fi decat o biruinta a raului sa credem ca miracolul binelui cotidian nu rascumpara anii ravasiti de grave infidelitati. Trecutul nu este definitiv si nici prezentul mai mult ca perfect. Indarjirea vindicativa nu innoieste, ci surpa temeliile adevarului - aceasta este intuitia celor care il cunosc pe profesorul Sorin Antohi ca pedagog energic si dascal pretios. Din pragul infrangerilor recunoscute trebuie declinat verbul cu cel mai mult viitor: a spera. Drumul catre Emaus nu exclude Areopagul Atenei, desi include, cu necesitate, Damascul.
