Pe aceeași temă
Gradual, dezbaterea publica legata de comunism, dosare si de "Securitate ca politie politica" este redusa la un ceremonial mediatic in centrul caruia se afla o institutie, Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, si identitatile celor oferiti publicului ca jertfe rituale. Grotescul se intaleste cu ipocrizia si notele informative devin, in ochii autorilor lor, expresii ale patriotismului sincer. Apararea RSR impotriva inamicilor externi apare ca justificarea unei turpitudini abil ascunse, timp de un deceniu si jumatate. Pe fundal se deseneaza, cinematografic, si siluetele celor doi fosti sefi de stat postrevolutionari: in vreme ce Ion Iliescu este bantuit de spectrul "revansei", Emil Constantinescu isi continua deriva intelectuala si comportamentala, incapabil sa se confrunte cu propriile sale erori institutionale. Din acest puzzle nu poate fi absent nici presedintele conservatorilor - performanta domniei sale este cu atat mai remarcabila, in masura in care reuseste sa construiasca o punte intre rigoarea morala a lui P.P. Carp si portretizarea Securitatii ca organ destinat protectiei binelui comun in vechiul regim.
Politie politica si lustratie
In forme patologice, discutia ocazionata de initiativele presedintelui Basescu evoca dilemele Europei postcomuniste: cum poate fi guvernat, democratic si transparent, un stat ale carui origini constitutionale si etice se afla in ordinea comunista? Ezitarile in privinta impunerii unui mecanism al lustratiei nu sunt un specific local, dupa cum reciclarea aparatului fostului partid unic nu este o inovatie autohtona. Strategia convertirii partidelor comuniste la social-democratie a oferit un argument legal si ideologic inatacabil, blocand orice efort de a pune in cauza responsabilitatea institutiei partidului totalitar. Opera de edificare a democratiei constitutionale a avut ca punct de pornire, in cazul romanesc, si nu numai, un compromis fondator ale carui semnificatii devin evidente, progresiv. Continuitatea dintre statul comunist si cel democratic are drept efect secundar grefarea ingineriei constitutionale pe trunchiul aparatului birocratic si de securitate deja in functiune. Ruptura discursiva este una inselatoare: Romania de astazi preia reflexele institutionale si schemele de organizare ale statului socialist. Dupa cum a preluat o intreaga memorie si un patrimoniu material. Acesta din urma privatizabil in afara oricaror reguli ale statului de drept.
In aceasta istorie cu final previzibil, Proclamatia de la Timisoara joaca un rol privilegiat: sincrona cu un mental central-european, ea a intentionat sa codifice, chiar fara a o denumi, viziunea patriotismului constitutional. Atasamentul fata de democratie si fata de setul ei de valori trece inaintea oricaror altor consideratii juridice. Despartirea de trecutul comunist avea, in 1990, o punere in pagina lipsita de ambiguitate. Distanta dintre Societatea Timisoara si PIN-ul lui Cozmin Gusa si al Laviniei Sandru este semnificativa si traduce malformatia postdecembrista. Reactia fata de lustratia schitata de Punctul 8 a fost turnesolul indicand clivajele din comunitatea civica. Echivalarea statutului fostului activist de partid cu cel al emigratului politic si trocul operat astfel a pus prima caramida la actualul edificiu constitutional. Alegerile din 20 mai 1990 au sanctionat aceasta optiune si vecinatatile create in acest mod, pe bancile Adunarilor, au fost simbolice. Alexandru Barladeanu si Corneliu Manescu se intalneau cu liderii exilului democratic si fostii detinuti politici. In numele moderatiei si al reconcilierii, granitele etice erau sterse definitiv, iar aparatul de partid, mai vechi sau mai nou, era legitimat ca actor constitutional cu egalitate de drepturi in raport cu victimele regimului si cu cetateanul generic al fostei RSR. Ierarhiile anterevolutionare erau reconfirmate, de data aceasta invocandu-se principiul egalitatii constitutionale intre indivizi si al non-discriminarii.
Dincolo de accidentele biografice, Ion Iliesu ipostaziaza, in mod exemplar, suprapunerea dintre continuitatea institutionala si tranzitia postcomunista. De la raportarea in chestiunea proprietatii pana la conservarea unui esalon al serviciilor de informatii, conduita sefului de stat o reflecta, coerent, pe cea a unui segment majoritar al romanilor insisi. O interogare a trecutului comunist ar fi adus cu sine interogarea legalitatii unor decizii si norme ce se aflau la temelia ordinii existente. O retrocedare imediata a proprietatilor nationalizate ar fi putut fi modelul unei epurari/decomunizari a institutiilor cu rol cheie in vechiul regim, de la magistratura la educatie si administratie. Nimic din toate acestea nu poate fi imaginat decat in sfera contrafactualului: continuitatea la nivel local (alegerea fostilor prim-secretari ca primari, in mod democratic) indica pana la ce punct tranzitia este fondata pe acceptarea premizei ca expertiza tehnica si capitalul simbolic dobandite in regimul comunist pot fi validate in noua ordine postrevolutionara.
Instituirea CNSAS este parte din acest lant istoric, documentabil cronologic. Ezitarile presedintelui Constantinescu si ambiguitatile CDR sunt departe de a fi accidente: in absenta unei detasari de statul comunist si a stabilirii demarcatiei dintre regimul de democratie constitutionala si esafodajul tiraniei moderne, aparitia unei sintagme precum "Securitatea ca politie politica" este naturala. Dupa cum legitima este si atitudinea Serviciului Roman de Informatii, autoerijat in cenzor al documentelor ce parveneau institutiei nou create. In definitiv, presedintele Constantinescu insusi preferase coabitarea cu structurile in functiune, evitand calea indepartarii revolutionare. Slaba perfomanta a CNSAS poate fi imputata doar arhitecturii institutionale ce i-a dat nastere: politizarea excesiva a modului de alegere si atribuirea de prerogative de natura jurisdictionala unui organism reprezentand partidele parlamentare/ guvernul/presedintia sunt doar doua dimensiuni ce au devenit vizibile, odata cu trecerea timpului.
Democratie si comunism
Impulsul dat de actualul sef de stat a oferit Consiliului o vizibilitate mediatica ce poate fi fatala misiunii asumate legal. Administrarea justititiei (caci definirea activitatii unei persoane ca fiind de "politie politica" implica un probatoriu si un verdict al Colegiului, colegiu in cadrul caruia membrii actioneaza ca jurati/judecatori), este inseparabila de fictiunea impartialitatii. Dificultatea majora cu care actualul colegiu al CNSAS se confrunta este credibilizarea unei institutii tarate legal prin chiar actul ei de constituire.
Ceea se se impune, pe durata lunga, este iesirea din capcana mediatica: investigarea trecutului totalitar nu poate fi redusa la statutul unui subiect de talk-show, dupa cum abordarea in cheie telenovelistica a angajamentului cu Securitatea ar prabusi in derizoriu un capitol tragic. Demisia morala si legiferarea intruziunii in viata privata sunt teme a caror gravitate nu poate fi subestimata, niciodata. Democratia constitutionala are la baza un tip de asumare etica, a carei neglijare este fatala. Cazul Germaniei interbelice, ca si cel Republicii Federale, se cer evocate cu obstinatie.
Identificarea "informatorului" si deconspirarea ofiterului de Securitate nu pot fi disociata de un fundal pe care insesi Constitutiile comuniste il desenau. Pozitia partidului unic si preeminenta activului comunist decurg din litera legii fundamentale. "Rolul conducator" al PMR/PCR marcheaza esenta ordinii totalitare: aparatul de Securitate este expresia unui stat dominat de o forta politica ce isi aroga monopolul represiunii. Nimic nu este inocent in RPR/RSR - de la educatie pana la justitie si aparat diplomatic, comanda comunista este prezenta. Lectura atenta a Constitutiei de la 1965 probeaza rafinarea manierei in care partidul se insinueaza in viata institutionala. Opera de legiferare si cea de executare a legii sunt circumscrise unui teritoriu dominat de partid. Functiile la nivelul Marii Adunari Nationale sau al Consiliului de Ministri nu pot fi privite, retrospectiv, ca fiind "tehnice"/"apolitice". Fostii lor titulari nu pot invoca "interesul national" in justificarea actiunilor lor: daca ar fi asa, evenimentele din decembrie 1989 si rezistenta ce a precedat-o ar inceta sa mai aiba relevanta. Romania de astazi nu se poate califica drept succesorul statului comunist decat ignorand valoarea centrala pe care se fondeaza regimul de democratie constitutionala: organizarea libertatii in cadrul unui guvernamant limitat.
Deconspirarea Securitatii se cere plasata in contextul unei anatomii a trecutului recent. Intoarcerea catre Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara nu este tardiva: detasarea Romaniei de Republica Socialista trece prin expunerea publica a arhitecturii sustinand regimul totalitar. Securitatea isi va regasi, previzibil, locul ei legitim, alaturi de PMR/PCR si de un intreg sistem etatic totalitar. Recitirea Constitutiilor si a legilor comuniste nu este niciodata lipsita de utilitate retrospectiva.
