Domasnea - microistoria unei colectivizari

Un punct de plecare

Prima mea experienta de cercetare a unui dosar de urmarire de catre Securitate a fost sa fie unul privitor la colectivizarea in comuna Domasnea, din ju­de­tul Caras-Severin. Am ajuns astfel, tot pen­tru prima oara, sa fac interviuri cu martori ai colectivizarii din aceasta comuna, in august 2001 si apoi in septembrie 2002, dupa ce ii cunoscusem pe o parte dintre ei, din aceste dosare, in calitate de urmariti.

Dosarele consultate in 2001 la DJAN Ca­ras-Severin din Caransebes, gratie directorului de atunci, apartineau Fondului Inspectoratului Judetean de Secu­­ritate Caras-Severin. E vorba de FD 116 vol. I (FD I) si FD 116 vol II. (FD II), pe care le voi nota in continuare cu sigle­le din paranteze.

Comuna Domasnea, asezata pe so­seaua nationala ce leaga Timisoara de Bucuresti, la aproximativ 30 de km de Baile Herculane, e atestata din secolul al XV-lea. A facut parte din zona gra­ni­cereasca a Imperiului Austro-Ungar. Lo­cuitorii se ocupa prin traditie cu cres­te­rea animalelor - in special oi si vitei - si pomicultura (in special pruni) si au trait mai ales din comercializarea produselor lor: lapte, piei, branza, mere, prune, tuica. Sunt considerati buni negu­ta­tori, practicand agricultura in mod se­­cundar.

Domasnea a fost si unul dintre centrele “rezistentei armate in munti”, fiind in consecinta supusa, in perioada anilor ’48-’50, unei actiuni de reprimare mult mai intense decat in alte parti, ceea ce a marcat viata multor familii.

GAC Domasnea a fost infiintata oficial in 8 aprilie 1962 (a fost precedata de o intovarasire agricola in 1958 si una zootehnica cu 250 de oi provenind de la 36 de persoane), fiind singura creata in ra­ionul Orsova, cu putin timp inainte ca procesul colectivizarii sa fi fost considerat incheiat, asa cum avea sa anunte ple­nara Comitetului Central din 23 aprilie 1962.

Colectivizarea in trei perspective: partidul, Securitatea si poporul

Din punct de vedere al documentelor oficiale de partid, infiintarea GAC Do­mas­nea este “o noua victorie cucerita de poporul roman condus de Partidul Mun­citoresc Roman”, o “victorie de in­semnatate istorica, pe calea desa­var­sirii constructiei socialismului”, cum se exprima documentele vremii. In mai 1963, la numai un an de la infiintarea GAC, informarile sau procesele verbale de sedinte ale Comitetului executiv al Sfa­tului Popular vorbesc despre “o munca intensa, entuziasta, pentru a tra­duce in viata marile obiective stabilite” (evident, de partid, prin directive). Intre ele, unele privesc cifrele planului de productie, altele vizeaza obiective mai greu de contabilizat, cum ar fi “dezvoltarea constiintei socialiste”.

Nu mai e vorba, ca in anii ’50, de “lupta inversunata cu dusmanul de clasa”. Retorica discursului oficial a schimbat perspectiva razboiului cu “dus­ma­nul” din interior, cu una glorificatoare, mai apropiata de cea pe care am cunoscut-o pana in ultimii ani ai regimului comunist, sub Ceausescu. Realitatile apar ambalate in anii ’60 intr-un nou invelis, mai putin socant si mai atragator. Accentul pare a se deplasa dinspre ac­ti­vi­tatile de reprimare spre cele de convingere si stimulare. Partidul incearca sa-si cosmetizeze si limbajul: astfel, in loc de “munca de lamurire”, apare intr-o dare de seama din 1959, tocmai cand la Domasnea aceasta munca se desfasura mai intens, formula de “comisie de impulsionare a ritmului de transformare so­cialista a agriculturii”(!!).

Daca ne deplasam spre fondul de documente secrete pe care l-am consultat, pe de o parte, si la marturiile parti­ci­pan­tilor directi la colectivizare (am intervievat un numar de 14 persoane; voi in­dica, in dreptul citatelor, doar numarul interviului), pe de alta parte, situatia din comuna Domasnea apare intr-un contrast enorm cu afirmatiile linistitoare din dis­cursul oficial.

Dosarele consultate arata ce rol ocupa Securitatea in Romania in perioada 1957-1966, cum circula informatia, care era continutul ei si care erau relatiile dintre ea si partid. La adapostul caracterului secret al documentelor pe care le ela­boreaza, ea nu va abandona practic niciodata logica “luptei de clasa” si a raz­boiului cu “dusmanii” interni, pe care, atunci cand nu ii poate totdeauna gasi si “identifica”, ii inventeaza, folosindu-se de o actiune de “documentare”, menita sa confirme plierea cazului pe profilul ro­bot al “elementului dusmanos”.

Daca urmarim notele informative “pri­vind aspectele negative cat si starea de spirit existenta a membrilor CAP din comuna Domasnea” din perioada pe care o acopera dosarele FD I si FD II, observam ca ele circula pe scara ierarhica de la tov. Ivan Valeriu, ofiter ope­rativ, care raspunde de informarea de la nivel local, spre sectia raionala si apoi dinspre aceasta prin cpt. Timircan (avan­sat deja la gradul de maior in 1965) spre Directia regionala a MAI (Ministerul Afa­cerilor Interne). O serie din notele informative pe care sectia raionala a MAI le trimite directiei regionale sunt trimise spre informare si organelor de partid de pe acelasi nivel ierarhic, pentru a se lua si pe aceasta cale masurile cuvenite. In schimbul de informatii cu Securitatea apare implicata de la un moment dat si Militia, care adreseaza rapoarte Secu­rita­tii prin reprezentanti ai ei de pe diferite nivele.

“Starea de spirit”, urmarita constant, e cel mai adesea “nesatisfacatoare” sau chiar “agitata”, iar “aspectele negative” vizeaza nemultumirile sau comentariile taranilor sau ale altor urmariti, uneori citate (se pastreaza unele caracteristici dia­lectale, expresii populare sau caracteristici orale), alteori comentate sintetic.

Tov. Ivan lucra la fata locului cu o agen­tura. Am incercat sa stau de vorba cu una dintre persoanele consemnate in dosar ca facand parte din agentura, dar aceasta nu admite vreo implicare. Afirma ca nu stie cine e tov. Ivan, ofiterul operativ, pentru ca nu a fost membru de partid(!?). Doar postasul si-l aminteste in mod spontan in timpul interviului si face referire la actiunile acestuia, desi de­spre Securitate vorbesc mai toti. A o de­fini global, fara a o putea raporta la indivizii concreti e o constanta in discursul martorilor, lucru pana la urma firesc, avand in vedere cum functiona in­sti­tutia.

Unii dintre cei intervievati, care au si avut insa de a face cu ea, relateaza aceasta experienta. Documentele din FD II contin cateva procese verbale de interogatoriu sau angajamente, pe care cei anchetati au fost siliti sa le scrie uneori cu propria mana si sa le semneze. Aceste angajamente se refereau chiar la faptul ca cei in cauza nu vor relata nimic, nimanui, despre trecerea lor pe la Securitate, asumandu-si consecintele le­gale in caz contrar. De asemenea, se an­ga­jau sa nu mai denigreze GAC si sa nu actioneze impotriva GAC. In principal, cei ajunsi in ancheta Securitatii in anul 1963, an din care dateaza aceste documente, au fost cei care au vrut sa se retraga din GAC, uneori in mod repetat, sau au incercat sa-i antreneze si pe altii in aceasta actiune. O parte dintre ei erau in atentia Securitatii de mai multa vreme, asa cum rezulta dintr-un tabel nominal “privind unele elemente care au desfasurat si desfasoara activitate dus­manoasa impotriva GAC-ului”, tabel care cuprinde 29 de persoane (cf. FD II, f. 178-184). Dintre intervievati, o parte figureaza pe aceasta lista. Unora dintre ei li se cerea, asa cum rezulta din angajamentele luate, nu numai sa inceteze a actiona impotriva GAC, ci si sa duca “munca de lamurire cu acei care mai incearca sa depuna cereri de iesire din colectiv” (FD II, f. 177) sau, mai grav, “sa demaste acele elemente care duc propaganda in locali­tate pentru a esi din GAC si a le de­nunta organelor de stat” (cf. FD II, f. 176).

Printre “elementele dusmanoase, se afla legionari, PNT-istii, PNL-istii, cat si alte elemente ostile din alte ca­tegorii, ce folosesc cele mai perfide si camuflate metode” pentru a impiedica “procesul de transformare socialista a agriculturii” (FD II, f. 63).

Cum asupra caracterului dusmanos al “elementelor strecurate” in GAC sau “subversive” nu exista indoieli, avand in vedere trecutul lor politic, de la directia regionala de Securitate se cere celor din teritoriu “prezentarea documentelor do­ve­ditoare” sau strangerea de probe, pentru a se putea lua masuri urgente de “incadrare informativa calificata” (FD II, f. 58).

In perioada premergatoare intova­ra­sirii sau GAC accentul cade pe felul in care ii influentau cei luati in vizor pe locuitorii comunei Domasnea pentru a nu se inscrie in GAC. Cum faceau ei acest lucru? “Prin svonuri, discreditarea GAC si a intovarasirilor”, iar cand aces­tea nu aveau efect, prin “actiuni mai des­chise, cum sunt amenintarea sau im­potrivirea directa fata de masurile luate de Partid si de Guvern” (FD II, f. 63). Dupa cum se vede, in ochii Secu­ritatii si in optica puterii, a vorbi despre anumite lucruri in mod critic, a ameninta si a trece la actiune sunt parte din ace­lasi act de razvratire.

Adunarea oamenilor in grupuri mai mari de 10 poate da si ea loc la presu­po­zitia ca ei se aflau impreuna acolo (de pilda, in casa unui consatean) “pentru a discuta cu privire la infiintarea into­va­ra­sirii sau dusmanos, impotriva infiin­tarii acesteia”, aceasta deductie facan­du-se doar pentru ca tacusera cand a aparut activistul de partid si au refuzat sa stea de vorba cu el (FD II, f. 58).

Dintr-un raport din februarie 1960 reiese ca “in comuna Domasnea si satul Canicea, sotiile unor elemente dus­manoase au cautat sa instige (sa intrige! - scrie de fapt in document) anu­miti tarani de a nu se inscrie in in­tovarasirile agricole” (FD II, f. 91). Urmeaza exemple, pentru care se men­tio­neaza de fiecare data in ce a constat actiunea dusmanoasa. Una dintre “instigatoare” se facuse remarcata si inainte de acest episod, intrucat, “din cele stabilite” de Securitate, reiese ca “a fost condamnata 6 luni pentru nepredarea co­telor si amenintarea organelor locale (Sf. Popular)”, iar sotul ei “a fost condamnat 4 ani pentru legaturi cu bandele teroriste” (fugarii din munti) (FD II, f. 91). Nu este singura data cand fe­meile apar in prim-plan.

“Actiunea de documentare” a Securitatii

Cele mai vechi date continute in dosar - putine, de altfel - se refera la anul 1957 si privesc situatia din intovarasirile recent infiintate in raionul Orsova. Inscrierile merg prost si ulterior, in Do­mas­nea acest lucru fiind pus pe seama “elementelor dusmanoase care au avut le­gaturi cu fugarii din munti”. Avand in vedere ca e vorba de aceasta data de membri de partid, suspectati in plus de a fi fost legionari in trecut, se cere Sectiei raionale de Securitate, de catre MAI Dir. Reg. Timisoara (FD I, f. 58), pe de o parte, “adunarea de probe doveditoare impotriva lor” si “incadrarea lor in­for­mativa”, iar, pe de alta, informarea ra­ionului de partid, pentru a fi exclusi.

Dupa cum se noteaza, faptul ca e vorba de “elemente dusmanoase fusese deja stabilit”, iar Securitatea poate recomanda excluderea din partid, in­sis­tand pe necesitatea probarii faptelor incriminate (rezulta ca cel putin una dintre persoanele vizate de raport trecuse prin interogatorii, dar aceste date nu pa­reau suficiente sau concludente). Dupa cum se vede din ordinul nr. 312/12.616 din 31 ianuarie 1958, documentarea putea include si ”identificarea persoanelor care cunosc despre acestia si care se pot interoga, fara a incalca insa le­galitatea populara”(?!).

“Or fost stransuri mari pana ne-or pus capastru in cap, c-asa o fost”

Tabloul actiunilor dusmanoase se diversifica cu timpul, iar dusmanii iden­ti­ficati nu se mai reduc la cei din fostele partide politice sau cei cu legaturi printre “banditii din munti”.

La Cornereva intra de pilda in obiectiv preotul ortodox din comuna, data fiind influenta pe care o are asupra co­mu­ni­tatii, sau un predicator de la “Oastea Domnului” (raportul Sectiei raionale de Securitate catre Dir. Reg. MAI Timisoara, nr. 322/23 ianuarie 1958) care interpreteaza tendentios - in sensul influentarii sa­tenilor pentru a nu se inscrie in in­to­va­ra­sire - pasaje din Biblie.

La Domasnea presiunile vizau transformarea in cele din urma a intovarasirii in GAC. Munca de lamurire, cea de intimidare si supraveghere vor merge mana in mana. Aria a ceea ce putea fi asimilat unei actiuni impotriva GAC sau into­va­rasirii e destul de extinsa si imprevizibila.

L.P. (interviul 5), care avea 32 de veri primari, ii sfatuieste pe toti sa nu se inscrie. El afirma ca a facut o contrapropa­ganda si printre vecini si prieteni si re­cu­noaste ca a fost amenintat de Securitate cu arestarea si consemnat la domiciliu pana la inaugurarea colectivului, mai ales ca e printre putinii care nu s-au inscris pana la urma in GAC. Activitatea lui “ostila” va continua si dupa infiintarea GAC si exista in FD II o urma a trecerii lui prin ancheta Securitatii in anul 1963. A fost silit sub ancheta, ca si ceilalti an­chetati din acelasi lot, sa semneze un angajament conform caruia se obliga sa nu relateze ca a fost anchetat. Acesta a fost probabil motivul pentru care nu a pomenit de angajament, desi acesta nu includea denuntarea altora, ci doar incetarea propriilor actiuni de propaganda contra GAC.

 “Or fost stransuri mari pana ne-or pus capastru in cap, c-asa o fost”, remarca o intervievata (14). Ea in­sasi ajunge in ancheta Securitatii pentru ca, dupa infiintarea GAC si inscrierea ei sub presiune in colectiv, vrea la un moment dat sa se retraga. Marturia ei se concentreaza aproape in exclusivitate pe intalnirea cu Securitatea, din care par­tea cea mai insistent subliniata e felul in care a fost intimidata si batjocorita:

“... Eu tot am zis cum sa ma-n­­scriu la colectiv, cum pot eu lucra, cu doi copii mici? Aveam pe unu-n lea­gan si pe unu’ mai marut, avea cinci ani. Aveam si barbat fara o mana. Si cand or venit, asta le-am spus. Or venit noaptea si m-or ridicat. (Cine?) Militia, cei de la sfat. (De-aicea?) Da, de la sfat. Si m-or ridicat si m-or dus la Orsova. Daca ma puteti crede, m-or dezbracat ca si pe copilul al mic, si actele de la morti mi le-or luat. M-or discutat. (V-au si batut?) Nu, de batut nu m-or batut, numa’ tot dis’ de doua ceasuri m-a­­du­ceau ca sa ma-ntrebe daca lucru la colectiv, ca imi da drumul. Eu le spu­neam, lucru, da, cum sa nu lucru, numa’ cum sa ma duc cu copiii astia mici. Si barbatu trebuia sa-l incalt. Si-atuncea ce sa spun, pana deseara tot asa m-or premenit, tot m-or dus si m-or adus. Intr-o seara m-or dus iara si auzii usile cum s-or deschis acolo. I-o adus Dumnezeu. Si cand m-or vazut asa infiorata, numai imi ve­deau bluza si poalele. Si eu tineam de poale, sa nu-mi pice. Cica: «Ce-i cu femeia asta, ce crima o facut?». Si mie mi-o scapat plansu’, da’ n-am cu­tezat sa vad cine-i. Ei s-or pus inaintea mea si ma-ntrebara: «Ce-i cu dumneata?». Ii spusei ca am bar­bat fara mana, de la razboi si am doi copii mici. Zice: «Pai scrie ca nu ai putere de lucru. Nu mai plange dum­neata!» Ca mintenas sunara si mi-adusera toalele si m-am imbracat. Mi-au zis sa ma duc la gara. Zic: «Cum sa ma duc la gara ca n-am bani de tren?» si unu’ mi-o dat bani de tren si unu’ mi-o dat pita si niste branza moale. Eu nu vroiam sa le iei, da mi-or zis: «Cum sa mergi dum­neata asa la copii, ca te-ntreaba: “Mama, ce ne-ai adus?!”». Si m-am dus la gara, iar acolo o fost multa lume si numa’ m-am pomenit ca ma prinde unu’ asa de umar si-am vazut ca-i unu’ dintre ei si mi-or luat bilet si-am venit acasa. (Cine erau aceia? Ii cunoasteti?) Nu, nu-i cunosc, da’ erau oameni imbracati, oameni cu­minti, oameni cu carte. (...) (V-a fost frica?) Pai da cum sa nu-ti fie frica. (Si cei care v-au ridicat au fost din sat?) O fost din sat, da’ o crapat, l-o luat boala rea pe ala si o murit, o murit cu muierea lui si copilul o van­dut casa si-i un distrus. Nu i-o la­sat Dumnezeu.”

Am remarcat aparitia frecventa in relatarile de acest gen a doua teme: ivirea unui salvator - punere in scena pe care Securitatea o foloseste dupa cum re­iese din marturiile de inchisoare, pentru a-l deruta pe anchetat - si credinta re­echilibrarii lucrurilor, prin pedepsirea celui care a facut rau de catre instanta divina.

La Domasnea intovarasirea nu s-a des­fiintat in ’62 ca in toate satele si comunele din jur. Tendinta martorilor este de a atribui acest fapt zelului unor responsabili locali, printre care unul este cel mai adesea diabolizat. E cazul activistului Toma, secretar adjunct la raion, despre care cineva relateaza ca dimi­neata, intre 7.30 si 8, exact cand copiii trebuiau sa mearga la scoala, tragea cu pusca in galeti umplute cu apa, pentru a se antrena, dar, in mod cert, si pentru a intimida. In aceste conditii cei care locuiau in aceeasi curte erau consemnati in casa pana la incheierea exercitiului matinal.

Pentru altii, prezenta lui in sat are consecinte directe. Iata ce­-si aminteste cineva (interviul 8):

“Noi n-am vrut sa ne-nscriem la intovarasire ca eu am mai avut doua surori mici si tot n-am putut sa le-n­­­­scriu pe ele ca tata nostru o murit. (Aveati pamantul impreuna?) Da, cu ele am avut pamantul impreuna. Si-a­­­tunci tot or venit si-or persecutat. Si-atuncea barbatu’ s-o dus la SMA la Caransebes, c-o lucrat la Zagujeni, n-o venit doua luni de zile acasa si eu am ramas aici si pe mine m-o ares­tat... tovarasul Toma. (Era activist de partid?) Da, activistul de partid. (Si in ce an v-a arestat?) In ’58. M-o arestat si m-o tinut 48 de ore nemancata, ne­dormita si m-o pus aicea in sfatu’ popular, unde-s magazine acum, sa sparg la lemne fiindca nu vreau sa trec la intovarasire. Atunci o venit co­pilu’ meu al mare si-o plans cu mama mea la usa si-o spus «Vino mami, inscrie-te!». Ne-o mai si dra­cuit, ne-o mai si injurat, ne-o mai si batut. (Numai el singur era sau au fost mai multi?) O mai fost si militie si-o mai fost si-un activist de partid, da’ nu l-am cunoscut. Da pe Toma l-am cu­noscut... asta ne-o persecutat mai mult. Si-atuncea din comuna o fost una Florica Oroane. Si-atuncea o fost Raduta Ion care iar o facut cu noi persecutare pan’ la piele. (Da’ ce-a facut?) Ne punea sa ne ducem cu caruta de prestatie noaptea, ne scula la ora doua sa plec la gara s-a­­duc faina, c-avea magazine la cooperative. Noaptea prin zapada ne punea sa mergem cu caruta, sa ca­ram faina”.

Nu sunt singurele necazuri pe care le-a adus colectivul in viata lor si nici singurele abuzuri de care au avut parte:

“Am predat carute cu doi cai, grapa, plug, semanatoare de pus porumbul. Atat am venit acasa cu camgia, cu biciul de la cai si pe cu­vantul meu c-am venit plangand, c-am dat caii tineri, o iapa de trei ani si-un cal de cinci ani, i-am predat la Sfat. La un an de zile i-o luat si i-or adus aicea si i-or vandut prin sate, prin Rusca, la Oraca si or luat banii ei”.

Despre abuzurile lui Toma vorbeste si un raport al Securitatii din 1965, unde se relateaza ca aducea mancare cu ma­sina de la Herculane pentru el si pentru cei cu care tragea chefuri destul de des.

“El (Toma - n.n.) statea la comanda­ment si pe noi ne impanzea, iar seara, la analiza. Aveam fiecare un nu­mar de case, un sector. (Cate comi­sii de-astea erau?) Oh, cred c-au fost vreo 20. (Si cati erau intr-o comisie?) Patru-cinci. Sa instruim lumea, ca-i bine la CAP. Ne-or facut si lectii. Ne-aduceau inginer agronom si ne de­monstra la tabla ca produce atata grau, da’ erau niste calcule astronomice, ca noi care eram in cunostinta de cauza stiam, da’ ce sa faci. (Va da­deati seama ca nu-i asa?) Pai ne dadeam seama, da ce puteai sa faci... (Stiati pe altii care aveau GAC deja?) Stiam, ca aveam legatura in Timisoara, Oltenia, stiam cum traieste lu­mea la GAC, plus ca cei care-or fost pe front in Rusia stiau ce-n­­seam­na colhoz. Unul din astia, Ro­manu Petru, o fugit si s-o facut partizan din cauza asta si spunea ca nu-i bine. Plus erau multi din astia batrani care spuneau ce-nseamna colhoz. (...)

Si ne-or impartit pe sectoare. Or venit la toti si verdictul era: «Ori te inscrii la colectiv, ori iti dau copilul afara din facultate» (...) Alta metoda era cu serviciul. Ii mana acasa si le spu­nea: «Nu te primesc la serviciu pana nu aduci adeverinta ca te-ai in­scris in CAP». O alta metoda era - multi fiind condamnati politic, care fa­cusera si puscarie, sa li se spuna: «Ce vrei, te pui contra statului? Vrei iar sa te bag la puscarie?». Era Securitatea aicea, multi or opus rezistenta si veneau seara cu masina, ii duceau pan’ la Orsova si-i tinea o zi, iar seara ii trimitea inapoi. Nu stiu daca i-o batut sau nu, da’ ii plimba.” (interviul 9)

Cei care “au ajuns la oala cu mere”

Treptat, clivajul care ii desparte pe “ei” (puterea) de “noi” (victimele) se ives­te in chiar interiorul comunitatii. Cei care “au ajuns la oala cu mere”, cum se ex­prima unii, sunt priviti de ceilalti ca un fel de gasca corupta si cinica.

Iata cum relateaza evenimentele din acei ani (interviul 6) un taran, veteran de razboi, care s-a facut si el “remarcat” de ca­tre organele de Securitate:

“Colectivizarea a-nceput fortata. O gasca de oameni or format-o, fie c-or primit ceva de la stat, de la conduce­rea statului, fie i-o fortat. La unii oameni le-a gasit diferite motive, «c-ai facut asa, c-ai facut asta». Asa ca lumea, ce sa faca, s-a inscris la co­lectiv. Insa vreo 40 de familii nu s-or inscris.

Si-or batut joc de lumea asta, ca sa muncesti o zi de vara pe nimic, ca nu ti-o dat nici un ban la zi de munca. Nici o moneda de 5 bani nu-ti dadeau. Plecai cu traista de man­care pe teren si veneai acasa fara nimic, ca era militia. (...) Isi ba­teau joc de noi, ca si cum am fi fost o unealta a nimanui... asa a fost co­munismul. Degeaba spun unii si altii ca a fost bine, asta o spun astia care-or trait bine, ca la comunisti n-o fost niciunde. Dar noi stim ce-o fost...

(Cine-a trait bine?) Pai, gasca lor. Astia nu te lasau nici sa faci izlazul si faceau sa ne dea pamant din ala rau, care nu era bun de nimica1, ca sa te necajeasca cumva, ca pana la urma sa cedezi, ca sa vezi ca nu mai e rostul. Toata ziua, dimineata si seara tot cu ei ne trezeam in ca­mera. (Au venit si la dumneavoastra?) Da, veneau 3-4 in camera si nu ple­cau din camera. Ne spuneau «Numai semneaza» si-i ziceam «Nu pot sa semnez». «Cum sa nu poti, nu vrei, ca esti contra partidului, contra noastra»“ (interviul 6).

Pentru unii dintre cei intervievati, schimbarea pe care a adus-o cu el colectivul consta tocmai in divizarea co­mu­nitatii, lucru ce ofera si explicatia faptului ca pentru unii era bun si pentru altii nu era bun colectivul:

“(Credeti ca a schimbat colectivul felul de a fi al oamenilor?) Sigur c-o avut. (In ce sens?) Pai unii erau mai pro­tejati, altii nu. (Si au fost conflicte de-astea?) Nu, conflicte n-au fost, da’ ve­deam noi care is mai protejati. Pen­tru ca ai de furau cu caruta, aia erau protejati. Nu te duci sa furi noap­tea o caruta de mere sau o caruta de porumb sau de prune. Sigur ca aveai intelegere cu politia, cu brigadierul, cu presedintele de colectiv. (Deci asa mergea, cu intelegeri din astea?) Da, sigur ca da, pentru ca nu fura numai pentru el, fura si pentru aia, imparteau. (Imparteau intre ei sau dadeau si la sefii mai mari?) Cei mari veneau si luau rachie cu masina” (interviul 10).

“Asa o zis: «Cine fura cu motoru’ l-o iertat raionu, Cine-o furat cu sacu’ pe-ala l-o luat dracu» si-o facut pus­ca­rie. (Cine-a facut versurile astea?) Lumea-n sat le-or spus2. Unii or lucrat si altii or luat. Asa o fost. Si la om i-a dat ce i-o dat, nimica toata. Cu caruta mea si-or facut trei insi casi in Domasnea, or lucrat la casa si pe urma or dus-o si-or vandut-o. Vai si-amar!” (interviul 8).

Conflictele sau situatiile paradoxale de acest fel afecteaza si viata de familie. Nu sunt rare cazurile cand unul din familie “se inscrie la comunisti”, in ciuda per­secutiilor la care acestia il supuneau pe un alt membru al familiei sau poate tocmai cu speranta de a salva ceva.

Un alt intervievat (interviul 2) arata ca, desi bunicul dinspre mama care avea avere se orientase tocmai spre dez­voltarea mosiei, a fost silit sa recunoasca, in anii ’50, ca nu era in consens cu timpurile. Cotele prea mari, stabilizarea, incadrarea la chiaburi il aduc treptat in imposibilitatea de a mai pastra pa­mantul. Desi era “pionul principal” in familie, cum o spune singur, viitorul brigadier e obligat sa se angajeze pentru a avea bani sa plateasca impozitele. Familia reuseste sa faca o defalcare a pamantului in trei parti, astfel incat, in loc sa figureze cu 15 ha, fiecare gene­ra­tie sa apara doar cu 5; cele trei familii se separa apoi si cu locuinta. Presiunile mari ii determina pe toti membrii familiei sa se inscrie in colectiv, iar nepotul ajun­ge brigadier. Bunicul matern, care moare la putin timp dupa aceea, exprima sintetic o situatie pe care, chiar daca a inteles-o, nu a putut sa o accepte usor si fara regrete: “Eh, taica, te cumparara, mai, astia!”.

Rezistenta

De partea cealalta, Securitatea isi con­tinua in stilul deja aratat actiunea de urmarire menita sa depisteze “activitatea dusmanoasa si deficientele manifestate in transformarea socialista a agri­culturii”. Tabloul general al acestor ani indica amplitudinea refuzului de a accepta cooperativizarea si cresterea progresiva a ingrijorarii autoritatii, ale carei actiuni de supraveghere si prelucrare informativa se intensifica. Numarul agentilor din mediul rural se ridicase in raion la 47, din care “sunt predati in re­zidenta”(!?) 40 de agenti.

Aceasta e atmosfera in care e creata, in 8 aprilie 1962, GAC Domasnea.

Printre solutiile de a refuza inscrierea sau a o amana se invoca faptul ca averea apartine parintilor, socrilor sau unui membru al familiei care era temporar plecat de acasa. La Canicea, oamenii fug in padure cand vin comisiile cu munca de lamurire. Dar iarna lui 1961/ 1962, spun marturiile, se dovedeste a fi grea si fuga la padure nu mai e posibila. “O serie de elemente” - ca sa folosesc expresia Securitatii - care nu fusesera inscrise in intovarasire se vor inscrie direct in GAC. Ele sunt si primele care vor da de furca puterii locale, dar si organelor de Securitate, pentru ca, avand insa­man­tate terenuri dinainte de inscrierea in GAC, cer sa isi recolteze in mod individual recolta de grau.

Pe fondul refuzului intampinat la nivelul consiliului de conducere al GAC, se vor adresa in scris mai sus, adica direct la Consiliul Superior al Agriculturii, care le raspunde ca vor primi aprobare de la Consiliul regional. Drept care, 14 persoane se deplaseaza la Timisoara si obtin castig de cauza.

Rapoartele cu starea de spirit sunt cerute de catre Securitatea regionala tot la 10 zile. (ordin cab. 736 din decembrie 1959 si nr. 320/11.532 din 13 iulie 1961). Temerea e “ca nemultumirile sa ia amploare, fara sa se cunoasca cauzele acestor nemultumiri si cine se situeaza in fruntea lor” (FD I, f. 335).

O prima serie de cereri de retragere din colectiv adresate Consiliului Superior al Agriculturii e semnalata in jur de 20 octombrie 1962, la cateva luni de la infiintarea GAC, si declanseaza o ampla actiune de prelucrare informativa. Securitatea se intereseaza de felul in care s-a declansat actiunea colectivistilor, cum s-a procurat formularul de cerere si de cine a fost completat, cine au fost ini­tiatorii ei (cf. raport nr. 128.403/29 octombrie 1962) si e informata prin agenti ca taranii, avertizati asupra faptului ca scrisorile vor fi retinute la posta (am vazut in dosar o astfel de scrisoare inter­cep­tata, dar avem si marturia postasului din acea vreme), incearca sa expedieze scrisorile din comunele invecinate. Peste 100 de oameni, rezulta din notele informative, ar fi vrut sa se retraga, unii facand afirmatii potrivnice nu numai GAC, ci si partidului - acuzat ca e “hot” - si prevazand o cadere a acestuia de la putere, avand in vedere ca oamenii au saracit si ca statul ia tot de la oameni. Colectivistii discuta si de conjunctura internationala, fac referiri la revolutia din Ungaria din 1956. In acest context deosebit de agitat, Securitatea se deplaseaza in comuna Domasnea si discuta cu cei implicati, constatand indarjirea si de­terminarea unora, care vor fi ulterior urmariti si anchetati. In FD II, f. 227-231 se pastreaza doua procese verbale de interogatoriu din anchetele derulate in perioada 26-30 octombrie 1962.

In ciuda reprimarii, un grup de 17 persoane e plecat la Bucuresti “pentru a se plange cu privire la cererile fa­cute de iesire din GAC si cu faptul ca au fost anchetate de securitate” (nota te­lefonica, buletin nr. 128752/20 noiembrie 1962).

Punctul de varf al evenimentelor ce au urmat colectivizarii fortate, consemnat de nota telefonica buletin nr. 128752/ 20 noiembrie 1962, este revolta din seara de 19 noiembrie 1962, care a ramas si in amintirea multor domasneni (interviurile 2, 10, 14). La Bucuresti li se promisese petitionarilor ca va fi trimis un reprezentant al Ministerului Agriculturii in sat si se va face o adunare generala pentru ca ei sa-si spuna pasurile. In seara zilei de 19 noiembrie 1962 femeile se anunta una pe alta ca se va tine acea adunare in fata Sfatului si se aduna acolo in numar destul de mare. Sunt prezenti si destui barbati, unii dintre ei sperand ca va sosi cu masina un delegat de la Bucuresti cu care sa poata discuta. Dupa cum relateaza agentul Secu­ritatii, apare clara intentia de a le im­pinge in fata pe femei. Seful de post se retrage in cladirea Sfatului si trage obloanele in strigatele femeilor care ii cer sa lase deschisa cladirea.

O alta nota telefonica din 20 noiembrie 1962, ora 4 (FD II, f. 213-214) vor­beste despre “mai multe grupuri de persoane care s-au adunat in apropie­rea Sfatului Popular, vociferand la adre­sa GAC din Domasnea”. La sesizarea postului de militie s-au deplasat la fata locului Securitatea, insotita de organele de partid si de Militie, sfatuind oamenii sa plece acasa, intrucat “atitudinea lor este contrara legilor statului”. Oamenii nu prea par intimidati.

La anchetele care urmeaza, una dintre anchetate da numarul de 2.000 de per­soane ca fiind prezente la adunare (numar ce pare exagerat, fiind probabil de 200-300, cum spun unii dintre cei in­ter­vievati) si indica sub interogatoriu lan­ga cine a stat la adunare. Notele Secu­ritatii confirma amploarea pe care o ia ancheta si dezvaluie procedurile ei dure, dar si date suplimentare despre adunare. Unii ar fi indarjit femeile, altii ar fi strigat: “stati aici, nu plecati!”. O femeie, Solomia lui Purec, a cazut jos, dupa ce a tras de usa.

Securitatea pomeneste rareori con­se­cintele practice ale informarilor pe ca­re le face. In multe cazuri, cum a fost si cel al Sofiei Romanu, cea care, si datorita prestigiului pe care il avea in sat ca bocitoare, s-a afirmat in revolta din noiembrie 1962, urma arestarea.

In orice caz, in 1963 situatia ramane tensionata, oamenii incep sa realizeze ca “cei de la Bucuresti ii sustin pe cei din conducerea GAC” (cf. nota 125.033 din 8 ianuarie 1963). In cursul anului 1964 prezentarea la munca e sla­ba, cifra mortalitatii la animale e din nou mare, organizarea proasta, randamentul slab. In mai 1965, 54 de colec­tivisti depun cereri de retragere.

Raportul din 12 mai 1965 (FD I, f. 140) al celui ajuns intre timp, din capitan, maior Timircan ne pune pe ganduri. El e un fel de raport recapitulativ si pare a in­duce ideea ca activistul Toma si seful acestuia de la raionul de partid, prim-secretarul raionului Puscas Danila (schimbat intre timp), ar fi nu numai singurii res­ponsabili de abuzurile si actiunile represive care au dominat colectivizarea la Domasnea, ci si cei care le-au initiat.

Denuntarea conducerii de partid ca unica vinovata, in ciuda evidentelor, arata ca, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej (in martie 1965), tensiuni probabil mai vechi dintre cele doua parghii ale puterii ies la iveala si ca rolul de judecator al faptelor, instanta perena a puterii comuniste va fi in continuare Securitatea, cea care va pleda si dupa 1989 pentru onorabilitatea si caracterul ei deplin patriotic.

(Documentarea care a stat la baza acestui articol a fost facuta in cadrul proiectului Colectivizarea Romaniei. Anii 1949-1964, condus de Gail Kligman si Katherine Verdery.)

1. E vorba de comasarea pamântului, prin care taranii care nu intrasera in colectiv pierdeau terenurile bune din vatra satului primind unele proaste in schimb, la mare distanta de sat (cf. si interviul 4).

“Cine fura cu sacu’, il ia dracu/Cine fura cu cosia il iarta gospodaria/Cine fura cu camionu’/il iarta raion” (atribuit Sofiei Românu zisa Marcioane).