Pe aceeași temă
Silviu Brucan a fost un ideolog comunist. Chiar dup a despartirea sa de crezul caruia i s-a dedicat cu fanatism vreme de decenii, inca din anii cand partidul comunist era o minuscula formatiune clandestina, Brucan a pastrat o mentalitate autoritara. A fost intotdeauna un om al monologului. Dadea lectii, dadea note. Nu avea indoieli si profetiza ca si cum s-ar fi aflat in inima adevarului. Cand a avut putere, mai ales in aparatul ideologic, s-a rafuit nemilos cu adversarii. Ruptura lui Brucan cu bolsevismul a venit tarziu si nu a implicat sub nici o forma o sfasietoare analiza a propriilor responsabilitati, mai cu seama perioada de la Scanteia, cand a cerut cu vehementa suprimarea, inclusiv fizica, a elitelor politice democratice romanesti. Dupa prabusirea comunismului, Brucan a continuat sa urzeasca intrigi, incercand mereu sa-si fortifice influenta. A jucat un rol crucial in numirea lui Petre Roman ca premier si s-a opus cu obstinatie reabilitarii lui Mircea Raceanu.
Spun aceste lucruri acum, dup a trecerea sa in nefiinta, fara a avea nici cea mai mica animozitate personala. L-am intalnit doar ocazional si am purtat cateva superficiale conversatii. Am scris insa despre Brucan inca din anii ‘80, deopotriva la Europa Libera si in presa occidentala, inclusiv in revista L’autre Europe. Intr-un articol pe care l-am publicat in New York Times pe 30 decembrie 1987, mentionam pozitia critica a lui Brucan in raport cu actiunea represiva a regimului impotriva revoltei muncitoresti de la Brasov. Stiind bine cine era Brucan, un personaj uns cu toate alifiile, notam faptul ca in PCR parea sa se configureze un curent reformator. Nu a fost sa fie. Nici Iliescu, nici alti membri ai aparatului mai mult sau mai putin marginalizati nu au avut curajul sa se angajeze pe aceasta cale. Cand s-a pus problema largirii nucleului de semnatari ai "Scrisorii celor sase", nu s-a gasit nici un membru al acelui grup care sa se asocieze cu veteranii care protestau impotriva despotismului ceausist. "Scrisoarea", la a carei difuzare Brucan a avut un rol important, gratie legaturilor sale in cercurile diplomatice de la Bucuresti, nu a fost un document antitotalitar. Era un strigat de protest al Vechii Garzi comuniste, incurajata de reformele lui Gorbaciov si dezgustata de cultul personalitatii lui Ceausescu. Cel putin in cazul lui Constantin Parvulescu este de presupus ca nu era nici macar un gorbaciovist, ba chiar dimpotriva. Ce-i unea pe batranii comunisti era aversiunea pentru dictatura familiei Ceausescu. Brucan nu diferea in aceasta privinta de ceilalti semnatari (exceptia era probabil Grigore Raceanu, cel mai radical dintre ei).
In anii ‘50, a contribuit, al aturi de Iosif Chisinev schi, Leonte Rautu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preo teasa, Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole si altii, la constituirea unui discurs politic intemeiat pe resentiment social si pe manipularea pulsiunilor gloatei impotriva adevaratelor valori. A fost unul dintre apropiatii lui Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat si l-a servit cu neconditionat devotament. A justificat filosovietismul cel mai abject, dupa cum a stiut sa vireze si sa imbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci cand partidul a pornit in acea directie. A fost un cinic, insa cinismul sau a fost intotdeauna subordonat convingerilor sale anticapitaliste. Pana la sfarsitul vietii a crezut in mitologia stangista a luptei impotriva imperialismului. La acest capitol, s-a inteles de minune cu sotia sa, infocata stalinista Alexandra Sidorovici. Sasa, cum i se spunea, venea din elita politica a vechii Romanii. Fratele ei, Teofil Sidorovici, fusese, in anii ‘30, comandantul Strajeriei. In anii razboiului, Sasa Sidorovici a fost implicata, se pare, in activitati de spionaj in favoarea URSS. A fost apoi "acuzator public", activista de partid, a detinut functii ministeriale importante. Cu cel putin un stramos britanic, vorbea la perfectie engleza. Sasa si Tache (cum i se spunea lui) au petrecut cativa ani buni in Statele Unite, unde Brucan a detinut functii "de mare incredere" (ambasador la Washington, sef al Misiunii la ONU). Au scris impreuna o carte denigratoare si profund nociva despre Statele Unite. Cata vreme a fost propagandist comunist, adica cea mai mare parte a vietii sale, Brucan a mintit, inclusiv atunci cand spunea "Buna ziua" ori "La revedere". Doua lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului si propria supravietuire politica. La acest capitol se intelegea cu alti veterani cu care a intretinut relatii cordiale. Prieteni reali insa nu a avut.
A min tit si dupa ce a inceput sa-l sfideze pe Ceausescu (nu sistemul). A facut-o insa mai putin insolent si ostentativ. A inceput sa critice pe fata totalitarismul de tip sovietic abia dupa moartea lui Brejnev, cand a publicat in Statele Unite o carte intitulata Socialismul mondial la rascruce. Nu s-a asteptat la marele naufragiu al blocului sovietic. Nu a prezis niciodata revolutiile din 1989. A mizat pe schimbarile de la varf, pe reforme graduale, pe rolul providential al activistilor "luminati". Tocmai de aceea l-a sustinut pe Iliescu in momentul cand acesta a intrat in scena ca aparator al "cauzei intinate de Ceausescu". Dubioasa convertire a lui Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci cand el a pierdut orice influenta politica. Cand avea putere, a lansat, imediat dupa luarea puterii de catre FSN, c onceptul "partidului mare". El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN in partid care sa candideze la alegeri.
Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Si-a asteptat cu fervoare acest moment si l-a savurat intru totul. A intrat de fapt in conflict cu Ceausescu din motive personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepresedinte, in 1966, ca urmare a unui incident in care era implicat fiul sau cel mare, Dinu. A mai avut o fata, Anca, si un baiat, Vlad. Toti trei erau copii infiati. Nici unul nu mai este in viata.
Scopul lui Brucan a fost intotdeauna sa apara drept "eminenta cenusie". Stia ca aparentele creeaza realitati si nu se insela in aceasta privinta. A pretins ca avut contacte personale cu Gorbaciov, desi acest lucru a fost infirmat de cel putin unul dintre consilierii apropiati ai fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu in discutii cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat niciodata sistemul comunist cu aceeasi manie si revolta precum un Milovan Djilas ori un Aleksandr Iakovlev. Nu a dovedit vreodata compasiune pentru victimele terorii comuniste. Nu cred ca a citit vreo carte de Soljenitin, Koestler ori Conquest. Invocarea moralitatii in politica i se parea o proba de infantilism.
Contribu tiile sale politologice, net inferioare celor ale lui Pavel Campeanu, se situeaza in zona unui neomarxism anodin, pozitivist, sec, asadar, fara o respiratie filosofica reala. Cum spuneam, pana in 1989 a sperat in regenerarea sistemului. Dupa aceea, cand "marele esec", cum a numit Zbigniew Brzezinski colapsul comunismului, a devenit de necontestat, Brucan s-a adaptat convenabil la noile realitati. Inteligent, sardonic si bine informat, a fost un aparatcik ideologic, nu un intelectual critic. S-a crezut mai important decat a fost si a stiut sa joace cu viclenie cartea marelui tragator de sfori. Avea pareri despre orice si poza in patriarhul analistilor politici.
Repet, nu i se poate nega meritul de a fi fost unul dintre semnatarii "Scrisorii celor sase". Si-a asumat rolul de critic al lui Ceausescu, ceea ce in perioada aceea, cu un dictator paranoic in fruntea tarii, nu era putin lucru. Nu a fost insa niciodata un veritabil apostat. Rolul sau in Revolutia din decembrie 1989 a fost in cel mai bun caz ambiguu. Poate ca singurul sau merit in acea situatie critica a fost ca s-a opus tentativelor de regrupare a Securitatii. Nu a iubit democratia liberala. La randul ei, aceasta nu-i datoreaza nimic lui Silviu Brucan.
