Pe aceeași temă
Ceea ce se pastreaza in memoria colectiva este adesea si un fruct al artei, nascut prin puterea ei de insamantare si de iradiere. Situatii, chipuri, simboluri sunt retinute mai pregnant daca peste ele a suflat si aburul fanteziei, daca au trecut prin filtrul creatiei. Cine nu cunoaste silueta fetei blonde, tunsa baieteste, care ia parte la incaierari, loveste dibaci cu spada in dreapta si in stanga si imprastie spaima printre soldatii ursuzi caliti in lupte? Pe Ioana d'Arc o vedem in piese de teatru si in filme, e un arhetip al curajului, al fidelitatii, al vocatiei de a se sacrifica, trasaturi accentuate de feminitatea feciorelnica si de iluminarea credintei. Prea putini stiu insa ca imaginea de sublimitate e o rastalmacire a realitatii. Fata din Orléans nu se pricepea sa manuiasca armele, era naiva, cu un orizont redus, tinuta mai curand in inventarul regimentului ca o mascota, sa aduca noroc, si ca a sfarsit arsa pe rug.
Citesc cu placere cronicile teatrale din Frankfurter Allgemeine Zeitung semnate de Gerhard Stadelmaier. El coboara analiza pe pamant, cauta expresii directe, familiare, rastoarna prejudecati, mizeaza pe spontaneitate si pe paradox. Plecand si de la cazul Ioanei d'Arc, cronicarul dezbate tema raportului dintre legenda si adevar (ziarul din 16 martie 2005). Nu e intamplare ca tocmai ce a fost produs al fictiunii e acceptat ca fapt petrecut aievea, beneficiaza chiar de mai multa crezare decat documentul confirmat istoric. In acest fel, imaginarul alunga relatarea prea banala, dar atestata in arhive, ii ia locul, devine mai plauzibil, desi nu dispune de legitimitatea realului. Ce nu a existat s-a impus, chiar daca e fictiune anuland marturia exacta.
Cotrobaind prin tolba cu exemple, cronicarul pune alaturi de obrazul gingas al fecioarei mutra posomorata a regelui Macbeth. Reproducand protestul recent al unor parlamentari scotieni, care vor sa-l reabiliteze pe monarhul ucigas, gazetarul se amuza copios. Analele timpului dovedesc ca domnia lui in sec. al XI-lea a fost pasnica, ca tara a trait o perioada de liniste si prosperitate. Pe deputatii de azi i-a iritat afirmatia, care suna ca o calomnie, ca stramosul lor si-ar fi spalat mainile in sange, ca s-ar fi lasat inspirat de vrajitoare, ca suferea de insomnie din pricina mustrarilor de constiinta, ca n-ar fi cracnit in fata unei femei scelerate, care il subjuga sexual si il calauzea, manata de un delir al puterii, spre pierzanie. Adevarul documentelor a ramas insa neputincios in confruntarea cu nascocirea lui Shakespeare. Pentru eternitate s-a intiparit pe retina scena cinei la castel, unde regele si regina erau inconjurati de strigoi, fetele celor asasinati. Tot asa nu piere imaginea marsului copacilor, declansat ca sa indeplineasca prorocirea vrajitoarelor.
In galeria mistificarilor se inscrie si Don Carlos, fiul lui Philip al II-lea, care nu a avut deloc stralucirea pe care i-a atribuit-o Schiller, se misca greoi, azvarlea replici natange, nu era in stare sa pretuiasca "frumoasele zile din Aranjuez". Altfel arata si Wilhelm Tell, cel care a riscat viata copilului, asezandu-i un mar pe teasta, fara sa-i tremure mana care intindea arcul, instantaneu care nu e mentionat in vreo adnotare a epocii. Eroul, care n-a existat in carne si oase, este prototipul Elvetiei. Verosimilul se faureste in aceste cazuri in mintea artistului, care opteaza pentru o alternativa depasind realitatea prin plasticitate, prin rasucirea captivanta. Mitul castiga adeziunea publicului. Nu e vorba de trimful arbitrariului si al anarhiei, arta e obligata sa construiasca o coerenta superioara, o noua logica implacabila pe criterii estetice.
Drumul de la mit la istorie
La pledoaria cronicarului de la FAZ anexez, daca mi se permite, cateva amendamente. Cu cat ne apropiem de prezent, cu atat mai mult se sustrage istoria tratamentului discriminatoriu. Prea puternic s-au sadit in amintire evenimentele grave recente, ca sa poata fi transpuse in alte constelatii, cu alt deznodamant. Deocamdata e prea devreme ca sa trimitem marturia proaspata la plimbare. Ma intereseaza acum drumul invers, de la mit la istorie, determinat de vecinatatea intamplarilor, de respectul fata de derularea precisa, cu atatea consecinte. Mai survine si un alt element: forta de cristalizare a fanteziei, in pildele citate mai sus a contat enorm inspiratia unor mari scriitori, care nu s-au sfiit sa schimbe in imaginar mersul lucrurilor. Cum am spus, perioadele foarte apropiate au avut repercusiuni directe, devastatoare si nu pot fi lesne desfigurate. Vreau sa ma refer la cateva pilde din literatura romana, in care descopar printre lumini si umbre repetarea unui stereotip, care ar trebui sa dea de gandit. Propun ca obiect al dezbaterii doua carti din repertoriul de baza: Delirul de Marin Preda si Podul de gheata de D.R. Popescu. Am mai scris despre ele, de asta data aleg un unghi de observatie care ingaduie cu precadere investigarea fenomenului invocat mai sus. Ce se intampla? Oricat de precauti ar fi autorii in actiunea lor de a deghiza urzurparea (si nu sunt prea iscusiti in disimulare!), reiese repede ca ei s-au angajat sa satisfaca o aspiratie autohtona, careia i se rezerva o aura hiperbolica. De aceea, romancieri, pe drept laudati pentru alte performante, cu talent, expresivitate, consistenta in scrierile lor, rateaza proiectul din pricina unei orbiri. Sa discutam lucrurile in concret. La origine stau aceleasi procedee de deturnare a realului.
Cine ajunge primul?
Are loc o cursa, scena de desfasurare e infatisata ca o arena de intrecere, eroul favorit castiga, in ciuda unor concurenti prestigiosi, datorita calitatilor sale superioare. In Delirul, Marin Preda opune pe generalul Antonescu lui Hitler. Inainte de vizita sefului de stat roman, Führerul il convocase la cartierul sau pe presedintele Cehoslovaciei, Hacha. Acesta a fost constrans sa semneze un pact de obedienta, o capitulare. El a incercat sa se derobeze, s-a zbatut, a alergat prin camera, s-a ascuns sub mobile, a plans covarsit de injosire. Cu trecutul sau de demnitate, stimat de concetateni, Hacha nu a rezistat in fata presiunii considerabile, "se umili atat de tare incat tuturor celor de fata nu le venea sa-si creada urechilor". S-a pornit o urmarire rocambolesca. "Il inghesuisera, se luasera dupa el in jurul mesei, cu stiloul in mana, batranul fugea uitandu-se cu groaza la documentele de pe masa si la cei doi care nu-l slabeau."
Simptomatic, generalul Antonescu, caruia i se preparase tot un ritual al dezonoarei, scapa din chingi, rastoarna situatia. La zbieretele Cancelarului, el nu se ploconeste docil in fata lui, infricosat de consecintele oricarei rezistente. "El ridica din primele clipe glasul si incepu si el sa strige la individul care se agita ca o paiata de la un capat la altul al imensei sali a cancelariei Reichului." Efectul neincovoierii e miraculos. Subit, tiranul da inapoi, traverseaza de la furie la "un mutism absolut". I s-a pus la cale o surpriza, a gasit inopinat un adversar pe masura, care cuteaza sa-l sfideze. Nu i se pare ca generalul ar putea fi ingenuncheat cu metodele utilizate cu presedintele Cehoslovaciei (batjocura, amenintare, tortura).
Ce apare strident, din prisma literaturii, e imprejurarea ca un romancier atat de experimentat are ambitia sa ghiceasca ce s-a petrecut in creierul despotului, cu toate ca nicaieri nu au fost consemnate gandurile lui. Deci, ce-i trece prin cap? "Il privi pe sub sprancene cu un rictus pe care mustata il ascundea, dar care ii intuneca cumplit chipul, si il izbi sinceritatea pe care infatisarea acestuia o exprima. Mare actor? Nu, mare actor era el, Hitler, numai el stie sa monteze si sa joace in asa fel o comedie, incat omenirea sa creada ca a fost animat de cele mai bune intentii." In paranteza fie spus, scriitorul da dovada ca nu percepe psihologia unui raufacator. Pana si acesta se va stradui de cele mai multe ori sa justifice in propriii ochi o manevra ticaloasa si nu se va autocaracteriza drept nemernic. Nu ne intereseaza insa acum, in primul rand, rudimentara zugravire a personajului negativ. "Da, nu se putea insela, gandea Hitler, acel general ii era sincer credincios, nu juca nici o comedie si se bucura si de increderea poporului sau." Si, putin mai inainte, Führerul e impresionat de "cuvintele dure al acestui general cu vointa extrema, gata sa moara, dar sa nu renunte la convingerile sale, care erau expresii ale unor realitati neindoielnice de acolo din tara sa". Asadar, despotul se retrage inmarmurit de fermitatea adversarului, care se bucura de adeziunea totala a natiei sale. Cata naivitate in constructia elaborata de autorul Delirului!
Faptele? Antonescu venise la Berlin nu ca sa-i tina piept maniosului Cancelar, nu prevedea nici o inclestare a fortelor. El nazuise sa-i marturiseasca lealitatea si spera sa obtina sprijinul pretios al unui complice in coliziunea cu legionarii, care era inevitabila. Preopinentul sau nu-l trata ca pe un inamic, aprecia devotamentul si avea la randul sau nevoie de concursul Romaniei, furnizoare de petrol, grane si de armata in razboiul pe care il preconiza, invadarea Rusiei. De aceea nu i-a incurajat pe exaltatii sai partizani din Garda de Fier, nu-i convenea inclinatia lor spre haos si anarhie. Pentru infruntarea de osti care se anunta, trebuia sa asigure linistea si ordinea in spatele frontului si in acest scop Antonescu era, evident, omul potrivit. Prin urmare, "convingerile care erau expresia unor realitati neindoielnice de acolo din tara sa" nu contineau nimic alarmant. Ba dimpotriva, se armonizeau cu teoria despre spatiul vital, despre rasele inferioare (slavi, haraziti sa fie sclavi in serviciul teutonilor, si evrei, predestinati exterminarii), despre impartirea lumii pe criterii de impunere a unui dictat.
Daca persistau unele nuante diferite in intelegerea lumii, in promovarea intereselor imediate, fara insemnatate majora (bunaoara, contenciosul cu Ungaria), popasul la Berlin fusese o incununare a unei aliante, a unei fraternizari, fie ea intre stapan si vasal. Schema unei antinomii radicale, de genul aceleia dintre Mircea cel Batran si Baiazid, unul, Fat-Frumos, incarnare a Binelui, si celalalt, zmeul fioros - ea nu se poate reproduce in noul context. Din declaratiile solemne ale generalului, inainte de lansarea in aventura belicoasa si dupa aceea (pana prin anul 1942), se degaja o afiliere fara reticente la propaganda Reichului. Dintr-o insemnare din anul 1941 a jurnalului lui Goebbels, aflam ca Hitler il mustra pe ministrul sau, pe motivul ca trupele germane nu aplica sarguincios directivele extreme cu privire la represalii, cum face de pilda generalul roman. Odinioara exceptional interpret al universului rural, Marin Preda e in Delirul stangaci si incongruent, derutat de mediul urban si intelectual. In plus, manifesta tendinta (antiartistica) de a-l favoriza pe eroul national, de a-l ridica peste alti candidati la gloria istoriei.
Ciobanul mioritic vs. Oedip si Hamlet
Aceleasi excese se ivesc in proza lui D.R. Popescu. E semnificativ ca pornirea spre hipertrofia eului etnic s-a raspandit ca o molima. Iese din cadrul social politic terenul pe care e plasat acum duelul de natura literara. In Podul de gheata, intr-un capitol explicativ, autorul recunoaste ca e atras de mituri, ca vrea sa studieze analogia si disjunctia lor. Aici formula matematica pomenita (A>B sau C, adica A il invinge pe B sau C) capata o alta ilustrare. D.R. Popescu culege din evolutia literaturii personaje celebre (Oedip si Hamlet) si le situeaza in paralel cu ciobanul mioritic. Intreprinderea surprinde prin ineditul ei si e intampinata firesc cu un anume scepticism. Autorul sustine ca pastorul are un handicap, lupta cu faima celorlalti. Miorita e o balada splendida, dar parca n-are sens sa pui laolalta prune cu mere si, mai ales, sa demonstrezi prezenta unei superioritati. Este evidenta o diferenta din start de antecedente, de orizont, de partii de inaintare. Socotesc cam bizara tentativa de a compara aceste figuri si, in special, de a cauta cu orice pret un biruitor. Autorul pune intrebari elementare: cine dintre cei trei - Oedip, Hamlet, pastorul - gandeste mai departe? Cine ajunge primul la tinta? Cum e de asteptat, Oedip si Hamlet se demasca drept inferiori. Unul se lamenteaza, nu e multumit cu soarta ce i s-a fixat, se zvarcoleste in greseala, celalalt nu se leapada de o melancolie neproductiva.
Sarada incepe simplu, modest, ca si cum rezultatul ar fi la demaraj nedecis: "Se poate face o legatura intre regele Oedip si ciobanelul cu mai multe cornute din Miorita? La o repede ochire, parca nu." D.R. Popescu se grabeste sa probeze contrariul. Amenintati de un pericol egal de catastrofal, atat regele Thebei, cat si pastorul apeleaza la o reactie diferita. "Exista o prima deosebire fundamentala si deci sigura: regele plange si se zbuciuma afland crunta nenorocire in care a intrat pana peste crestet, iar castul nostru pastor, in fata viitorului ce i se arata ca intr-o oglinda, nu se vaicareste citindu-l, isi face chiar testamentul, cu calm, cu stapanire de sine." Cu alte cuvinte, la inceputul partidei de calificare contra lui Oedip, ciobanul mioritic conduce detasat la puncte.
Cu Hamlet disputa e mai anevoioasa. Autorul il admira ca "isi asuma responsabilitatea de a aduna la loc vremile care si-au sarit din tatani". Cu toate acestea, raportata la alte experiente, misiunea printului danez scade in importanta. "Este o ambitie nobila, de ce nu? Sa te crezi nascut pentru a indrepta cursul lumii. Dar lui Voinea ii e amenintata viata, a sa, nu a altora, este pusa in cumpana. El totusi nu se simte strain pe aceasta lume, cum nu se va simti strain nici in alta lume, plecand acolo, fiindca el intelege ca mersul lumii nu poate fi oprit si fiindca el mai stie un lucru extraordinar, ca el este cheia lumii intregi, el e stapanul lumii, el, ciobanul, omul." In final, ciobanul i-a surclasat pe ceilalti pretendenti si a primit pe merit coroana cu lauri.
Cat de periculos e duelul?
Si, pentru desemnarea inamicului, e cautat cel mai puternic, cel mai fioros posibil. In acest fel, daca smulge victoria, A e inaltat la superlativ.
Cine poate fi mai nociv decat Hitler, insul care a zdruncinat pacea planetei intregi? Cu atat mai laudabil este gestul celui care-si reprima teama, prudenta, instinctul de conservare si il desfide cu fruntea sus, chiar in barlogul lui. Generalul Antonescu ia cu stralucire examenul. De cealalta parte a baricadei, tiranul se agita bezmetic, ochii lui arunca fulgere, cand vorbeste vocea suna convulsiv. E in fond o caricaturizare a marii primejdii, caricaturizare de nedorit intr-o descriere realista, dar care deriva din exaltarea cu care e zugravit eroul preferat. Acesta e semet, nu se clinteste nici in fata supliciului, impresioneaza nu numai pe adepti, dar si pe rauvoitori cu nemaipomenitul curaj. Taria lui e un rezultat al identificarii cu colectivitatea al carei delegat se simte, si cei mai dotati adversari, care poseda teritorii, armate si au la dispozitie agenti care impanzesc spatele frontului, tremura neputinciosi in fata simbiozei dintre conducatorul autohton si neamul sau. Noi stim ca Führerul nu a fost doar "mare tartor" si "paiata", ca, in afara de demonul distrugerii care il anima si samburele paranoic din fiinta sa, precum si de tezele dispretuitoare rasiale despre dominatia arianului pur, el s-a manifestat si ca un politician abil, cu vocatie de orator, cu tenacitate, cu indemanare de diplomat. In aceeasi ordine de idei, celalalt, generalul cu simtamant patriotic, ferm si hotarat, respectand cinstea si onoarea, a fost totodata un dictator, un megaloman, un antidemocrat, un ins predispus sa inabuse orice tresarire de contrazicere, un aliat al statelor fasciste, a caror doctrina a preluat-o, s-a complacut in functia de sef al statului national-legionar.
Nostalgia lui Fat-Frumos in galop, invingatorul zmeului hain
La D.R. Popescu demersul nu a fost doar declasarea unor rivali ai ciobanului, ci si evidentierea unui decalaj, superioritatea lui absoluta in ciocnirea cu destinul, cu moartea. Desprind iar ce sustine autorul, ca pastorul nu se tanguie si nu priveste din afara lumea, descumpanit, instrainat, apasat de povara razbunarii, ca printul danez. E scutit si de deruta tragica a regelui Thebei. El detine o intelegere armonioasa a proceselor vietii, e senin, e impacat. Am mentionat paralela cu Hamlet si Oedip pe planul metafizicii existentei. Autorul strecoara iar intrebarea vicleana: "Sa fie doar o simpla naivitate spusa ciobanelului? Sau o intelegere mai grozava a lumii, mai tulburatoare decat intelegerea printului danez?". Ciobanul "nu tipa, nu cade in melancolie, nu se lasa coplesit de instincte, de frica in fata mortii". Nici ura sau blestemul nu i se par solutii de urmat. Nu aproba inversunarea duhului lui Hamlet, care cere imperios dreptate si pedepsirea ucigasilor, ca semenul sa-si capete linistea. Si, inca o data, chestiunea care-l mistuie pe romancier: "Este el mai intelept decat regele Hamlet?". Constatam cu regret ca autorul nu scapa de obsesia competitiei.
Dedesubt, ceea ce transmite parabola literara e o revelatie pe care el o considera esentiala. Atat D.R. Popescu, cat si Marin Preda (mai sunt si altii in aceeasi categorie, din pacate) se lasa manati de o sete (poate compensatorie) de a scoate in relief maniera cu care mesagerul lor in discursul narativ e mai presus de ceilalti concurenti si e net superior dusmanului direct, oricat ar fi el de temut. Depasit, acesta isi va recunoaste infrangerea. Nu se tinde doar la castigul cursei, ci si la un apogeu, atingerea unicitatii. Fascinati de o himera, autori inzestrati cu o fibra autentica isi pierd echilibrul, derapeaza, nu-si mai dau seama ca risca si sa se compromita grav estetic. Fapta pastorului e "un mit de intemeiere a unui nou spatiu...", "o tragedie ce va duce nu la triumful raului, ci la calcarea peste moarte, la triumful asupra timpului, triumf care este intotdeauna al Vietii". Aventura singulara a pastorului va fi aclamata, ca un prag suprem al cugetului uman. "El nu-si va intemeia noua sa semintie prin crima, repetam, ci prin jertfa, devenind astfel un erou unic, din cate cunoastem prin celelalte literaturi." Din nou sunt discreditate indirect tipurile care au esuat, Hamlet sau Oedip, nevoiti sa apeleze la asasinat, la ura si razbunare. Miorita e o "elocventa biruinta a spatiului nostru etnic asupra vrajmasiei timpului".
Gasim in comentariul retoric al lui D.R. Popescu sinteza unor superstitii cu mare putere de circulatie in presa, in politica, in literatura. Este proclamarea conceptiei ca Romania, o tara mica, poseda o ascendenta in interpretarea existentei si a mortii. Fiind persecutata de forte straine si victima unui complot, reeditat neintrerupt in noi versiuni, ea raspunde cu calm, afirma necesitatea inchiderii, a izolarii si a autoincrederii, hranite de mitologia strabuna. Cartile pe care le-am analizat sunt strabatute de nostalgia lui Fat-Frumos, in galop, pe armasarul nazdravan, lovind cu buzduganul in zmeul hain.
(Subtitlurile apartin redactiei)
