Pe aceeași temă
Pe 18 mai, Camera Deputatilor din Franta a discutat propunerea unui grup de parlamentari care solicita completarea legii din 2001, prin care aceasta tara recunoaste genocidul contra armenilor din 1915, cu prevederi de ordin penal - un an de inchisoare si o amenda de 45.000 de euro - la adresa celor care ar nega public existenta acestui genocid. Modelul invocat este asa-numita Lege Gayssot, din 1990, care sanctioneaza negarea crimelor impotriva umanitatii, asa cum au fost ele definite in statutul Tribunalului de la Nürnberg, altfel spus, negarea, inainte de toate, a genocidului evreilor din Europa controlata de puterile Axei. Turcia, vizata de problema exterminarii armenilor, a reactionat imediat, rechemandu-si ambasadorul "pentru consultatii" si agitand spectrul represaliilor economice, pe care le-a si exercitat de altfel, in dauna catorva companii franceze, in anul 2001, dupa recunoasterea oficiala de catre Franta a genocidului din 1915. Ministrul de Externe turc l-a intrebat, mai in gluma, mai in serios, pe omologul sau francez daca poate veni la Paris fara a risca sa fie bagat la inchisoare, iar un monument de curand ridicat la Lyon pentru a comemora tragedia armenilor a fost profanat, cu putin timp inainte de inaugurare.
Dupa o dezbatere aprinsa, votarea propunerii grupului de parlamentari a fost amanata pentru toamna.
Raporturile dificile dintre revendicarile memoriale, politica si istorie in lumea de dupa 1989 isi gasesc o ilustrare singulara in cazul Frantei. Aceasta tara a adoptat cele mai multe legi referitoare la diferitele memorii colective traumatizante si/sau cu puternica rezonanta identitara - memoria Holocaustului, cea a genocidului armenilor din 1915, memoria colonialismului, cea a comertului cu sclavi si a decolonizarii. Desi exista si in alte tari legi care pedepsesc negarea publica a Holocaustului, in timp ce genocidul armenilor a fost recunoscut oficial si in Statele Unite, Rusia si Canada, cazul francez si mai ales dinamica ce il alimenteaza raman singulare. "In douazeci si cinci de ani am trecut de la o memorie modesta, care nu cerea decat sa fie admisa si recunoscuta, la o memorie gata sa se impuna prin toate mijloacele", declara cu cateva luni in urma Pierre Nora1, autorul bine cunoscutelor Lieux de mémoire, a caror publicare a consacrat, in anii 1980, transformarea memoriei colective intr-un obiect de studiu istoriografic. Nora este unul dintre cei 19 istorici francezi2 care au initiat, la 12 decembrie 2005, un apel intitulat Liberté pour l’histoire, pe care si-au pus ulterior semnaturile alti aproape 700 de istorici din Franta si din alte tari. Motivul imediat al acestui gest a fost indignarea provocata de chemarea in judecata a lui Olivier Pétré-Grenouilleau, autor al unei apreciate istorii a comertului cu sclavi africani3, care a contestat intr-un interviu apelativul de "genocid" pentru practicile negustorilor si ale stapanilor de sclavi. Asociatia de francezi originari din Antile, Guyana si Insula Réunion care intentase procesul invocand o alta "lege a memoriei" din 2001 - Legea Taubira - ce desemneaza comertul cu sclavi si exploatarea acestora, incepand cu secolul al XV-lea, drept "crima impotriva umanitatii", a renuntat, in cele din urma, la actiunea in justitie.
In tara unde, in secolul trecut, cea mai inovatoare si influenta istoriografie a rafinat prin studierea "mentalitatilor", a "imaginarului" sau a "reprezentarilor" analiza trecutului ca domeniu al alteritatii si ca succesiune a diferentelor, Liberté pour l’histoire a reamintit cateva adevaruri: istoria nu este o religie, ea nu se confunda nici cu memoria si nici cu morala; nu este "sclava actualitatii" si nici "un obiect juridic". "Istoricul nu are rolul de a exalta sau de a condamna. El explica", refuzand sa aplice trecutului "schemele ideologice contemporane" si "sa introduca in evenimentele de altadata sensibilitatea din zilele noastre". Autorii apelului adauga, in sfarsit, ca "intr-un stat liber, nici Parlamentul si nici autoritatea judiciara nu au competenta de a defini adevarul istoric".
Dar nu reamintirea acestor premise indispensabile ale cercetarii istorice a starnit reactii in lumea intelectuala si politica franceza, ci propunerea celor nouasprezece de a se abroga, pur si simplu, cele patru "legi ale memoriei" - incepand cu Legea Gayssot din 1990 si terminand cu cea din februarie 2005, care provocase un imens scandal, deoarece prevedea, printre altele, ca manualele de istorie sa recunoasca "rolul pozitiv al prezentei franceze in colonii si, mai ales, in Africa de Nord"4. Aceste legi, scriu autorii apelului, "au restrans libertatea istoricului si i-au indicat, sub amenintarea sanctiunilor, ce trebuie sa cerceteze si ce trebuie sa gaseasca, i-au prescris metode si i-au impus limite" 5. Recunoasterea indiscutabila de care se bucura primii semnatari ai apelului din 12 decembrie 2005, ca si multi dintre cei care li s-au alaturat - istoricii Jacques Le Goff, Emmanuel Leroy Ladurie, Elie Barnavi, Stéphane Courtois, Alain Besançon, Saul Friedländer - confera vizibilitate si autoritate cererii de abrogare. Aceasta a starnit insa si aplauzele unor reprezentanti ai extremei drepte franceze, printre care Le Pen si adjunctul sau Bruno Gollnisch, care au facut, de curand sau mai de mult, obiectul unor actiuni in justitie pentru bagatelizarea sau punerea sub semnul intrebarii a existentei camerelor de gazare din perioada nazista. Tocmai de aceea, Henry Rousso, cunoscut specialist in istoria regimului de la Vichy si al efectelor acestuia asupra memoriei colective franceze, a refuzat sa semneze apelul, considerand ca, desi imperfecta, Legea Gayssot este mai buna decat absenta oricarei sanctiuni legale contra celor care neaga public Holocaustul.
"Memoria este efectul prezentului mai mult decat al trecutului", spunea recent Marie-Claire Lavabre, care a disecat, intr-o carte remarcabila, memoria comunismului francez6. Faptul ca, la patru luni dupa apelul celor nouasprezece istorici, un grup de parlamentari propune totusi pedepsirea negationistilor care contesta existenta genocidului contra armenilor arata ca triada memorie-identitate colectiva-politica s-a consolidat in Franta de cincisprezece ani incoace. Calculele electorale denuntate de istoricul Jean-Pierre Azéma, care se teme ca "rivalitatea dintre diferitele memorii ale victimelor, supralicitarea acestora vor lua ca ostateci pe profesori, dar si cunoasterea istoriei de catre cetateni" 7 tin cont de un fenomen social. Legea din februarie 2005 in favoarea "francezilor repatriati" din fostele colonii a fost conceputa spre a da satisfactie, pe terenul unei memorii convertite in resursa politica, fostilor colonisti din nordul Africii si membrilor trupelor auxiliare indigene (harki) care au luptat de partea Frantei in razboiul din Algeria. Pe de alta parte, dupa cum observa un jurnalist francez, "a fi negru in Franta, a fi de origine maghrebina inseamna, tot mai mult, a te proclama victima a Istoriei, urmas de sclavi, de deportati africani, de colonizati, de imigranti"8. De altfel, pe 10 mai s-a organizat oficial, pentru prima data, "Ziua memoriei comertului cu sclavi, a sclavajului si a abolirii acestora" - formula greoaie destinata sa menajeze toate susceptibilitatile.
Fie ca denunta sau nu manipularea politica a memoriei, "tirania" sau "terorismul" pe care memoriile diferitelor minoritati sociale, religioase, etnice, sexuale le exercita in spatiul public, istoricii francezi recunosc faptul ca toate aceste memorii de grup bat la poarta unei memorii nationale tot mai nesigura de ea insasi, in interiorul careia isi revendica locul si pe care vor sa o transforme. Pe un alt plan este, din nou, pus in discutie raportul dintre practicile consacrate ale cunoasterii istorice si sensibilitatile sau revendicarile memoriale. Aceste revendicari au diversificat pana la un punct cercetarea istorica - stau dovada, printre altele, cartea deja amintita a lui Pétré-Grenouilleau sau studiile, tot mai numeroase, consacrate participarii africanilor si asiaticilor din colonii la razboaiele Frantei in secolul XX. Aceleasi revendicari memoriale s-au impus drept un obiect de studiu major in istoriografia franceza contemporana, insa ceasul de fata este, cum scrie Jacques Revel, cel al interogarii "relatiei dificile, instabile, tensionate" dintre istorie si memorie9. Intr-un lung interviu, care a luat forma unei carti intitulate Cand statul se amesteca in istorie10, René Rémond marturiseste ca intelege mai bine, in tumultul controversei, ce distinge disciplina istorica de nevoia colectiva de memorie: "Memoria este spontana si se impune ca o evidenta. Istoria este o constructie ce rezulta dintr-o munca metodica. Memoria nu poate pretinde sa reprezinte adevarul istoric si, totusi, ea tinde sa se erijeze in absolut datorita legaturii afective dintre ea si purtatorii ei. Asa se explica de ce actorii sau martorii unui eveniment nu se recunosc decat rareori in relatarea acelui eveniment de catre istorici".
Aceasta opozitie nu usureaza situatia istoricilor - "istoria nu le apartine" proclama, la inceputul anului, titlul unui articol din Le Monde11. In epoca "imperativului memoriei" este foarte probabil ca acestia nu vor regasi niciodata prestigiul si recunoasterea de care s-au bucurat in vremurile bune ale Scolii Analelor si in siajul acestora. Pentru Pierre Nora insa, cunoasterea istorica nu trebuie sa cedeze nimic din specificul ei in fata acestui imperativ: "Trebuie sa rezistam. Pozitiile trebuie mentinute. Fenomenul trebuie analizat. (...) Trebuie sa intelegem, pentru a le depasi, cauzele acestei cereri imperative de memorie, insa nu trebuie sa-i cedam".
Note:
1. Pierre Nora - La France est malade de sa mémoire , Le Monde 2 , 18 februarie 2006.
2. Mentionez, in afara de Nora, pe Jean-Pierre Azéma, Pierre Vidal-Naquet, Jean-Pierre Vernant, Paul Veyne, Michel Winock, Marc Ferro, René Rémond, Mona Ozouf, Jean-Jacques Becker. In acest grup de semnatari se afla si scriitoarea Fran çoise Chandernagor.
3. Olivier Pétré-Grenouilleau, Les Traites négrières. Essai d’histoire globale, Gallimard, 2004.
4. Articolul continand aceasta prevedere a fost abrogat un an mai tarziu.
5. Libération, 13 decembrie 2005.
6. Marie-Claire Lavabre, Le Fil rouge. Sociologie de la mémoire communiste, 1994.
7. Jean-Pierre Azéma - Cessez de jouer avec les mémoires!, Libération, 10 mai 2006.
8. Libération, 17 octombrie 2005.
9. Jacques Revel, Repenser la relation entre la mémoire et l’histoire, Le magazine littéraire, mai 2006.
10. René Rémond, Quand l’Etat se mêle de l’histoire, Stock, 2006.
11. Arno Klarsfeld, L’histoire n’appartient pas aux historiens, Le Monde, 28 ianuarie 2006.
