Pe aceeași temă
asta concediul de odihna petrecut pe o insula de vacanta - doza de fericire insulara a turistului.Pentru mine aceasta expresie e alcatuita din doua parti divergente. Caci cuvantul "insula" nu admite cuvantul "fericire". Am trait peste treizeci de ani intr-o dictatura, in Romania. Unde fiecare individ forma o insula in sine, iar tara intreaga si ea - un spatiu etans in afara, supravegheat in interior. Exista, asadar, pe marea insula imobila care era tara, micuta insula ratacitoare care erai tu insuti. Asezate una peste alta prin constrangere, doua realitati suprapuse fortat. Desi chiar numai una din ele si fiecare in parte, si inca ar fi fost de-ajuns sa te zdrobeasca.
Nefericirile insulei
Si in familia mea fiecare era o insula. Erau anii '50, o copilarie in stalinism, un sat izolat fara strada asfaltata care sa duca spre oras - dar nu si o rezervatie la adapost de politica. Vreo trei sau patru activisti politici ii tineau sub control pe toti si tot satul. Veneau de la oras. Proaspat scoliti, tinerii supraveghetori isi incepeau cariera intr-un sat prapadit, distingandu-se prin amenintari, interogatorii, arestari. Satul avea 405 case si in jur de 1.500 de locuitori. Toti umblau cu spaima in oase. Nimeni nu cuteza sa vorbeasca despre asta. Chiar daca nu pricepeam, fiind inca un copil, substanta fricii, sentimentul fricii mi se incuibase in creier. Toti din familia mea erau vatamati. Bunicii, considerati "exploatatori", fusesera desproprietariti de ogorul lor si de pravalia de coloniale. Peste noapte, unul din oamenii cei mai instariti din tinut ajunsese sa nu mai aiba nici cu ce sa plateasca frizerul. Fiul lui cazuse in razboi. Fiica lui, mama mea, fusese deportata cinci ani intr-un lagar de munca fortata din Uniunea Sovietica, unde vazuse moartea cu ochii sub chipul infometarii si degerarii. Tatal meu supravietuise razboiului. Da, bunicul tot murmura vorbe in barba la orice treaba facuta prin casa. Bunica isi ingaima rugaciunile pentru sine. Mama s-a pus pe robotit pana la epuizarea fizica totala. Iar tata pe baut, pana ce i se muiau picioarele si limba i se-mpleticea. Iar eu nu desluseam noima lucrurilor, dar pricepeam afectiv totul din aceasta surpare fara cuvinte, imperecheata cu tacerea. Ma-nvarteam si suceam de colo-colo, singura cu mine insami, vrand deseori sa fug si sa scap de ei si de mine. Mai si vorbeam cu glas tare cu mine, cand eram sigura ca nimeni nu ma vede. Cunosc din copilaria mea nefericirea insulei. Toti fiind alcatuiti din ea: cei din casa, cei din sat. Doua din satele invecinate erau romanesti, un altul slovac si unul unguresc. Fiecare sat pentru sine, cu limba sa diferita, cu sarbatorile, cu religia, cu portul sau. In acest sat german, insa, toti erau socotiti vinovati de crimele lui Hitler - chiar si cei care in timpul razboiului mai erau copii ori pe jumatate copii, sau nici nu se nascusera inca. Tot ca pe o insula cunosc si valea verde de la marginea satului. Sa fii singura cu vacile la pascut si sa simti cum tinutul din jur devine mai vast decat poate sa o-ndure biata ta piele croita zgarcit - pentru ca cerul si cu iarba s-au incurcat impreuna. Sa resimti frumusetea peisajului ca pe o amenintare, ca pe leganarea unei pendule devorandu-si singura tic-tac-ul, suind cu tine deasupra ierbii pana-n azurul buimac si lepadandu-te colo sus, sau coborand, strivindu-te in negrul batucit al mormantului si lepadandu-te.
Aceasta minoritate germana era privita de ceilalti ca insula a fritilor nazisti, dar ea se vedea pe sine ca insula a celor pedepsiti fara vina de romani. Ca doar romanii cu Antonescu al lor fusesera, la fel ca si ei, aliatii lui Hitler. Ca orice populatie taraneasca, fiind prin chiar dispozitia lor naturala indeajuns de zgarciti la vorba, taranii acestia erau in mod suplimentar redusi la tacere de ceea ce se numeste istorie. Au devenit umili pe dinafara, trebaluind ca niste fiinte desavarsit dresate pe ogorul de stat, ce pana nu de mult fusese proprietatea lor privata. Si pentru a compensa launtric, s-au apucat sa croseteze mitul superioritatii - departe de orice vocabular ce s-ar fi putut pune de-a curmezisul socialismului. Incorigibili in privinta crimelor lui Hitler, cantau cantece naziste ca pe cantece de pahar, de vreme ce nu faceau decat sa te binedispuna. Teama legata de un asemenea act ii inflacara, prin buna dispozitie se furisa precautia, dar necedandu-i acesteia se chema ca, o data in plus, fusesera cultivate vitejeste si salvate de la pieire asa-numitele datini si tezaurul folcloric. Nu, aici nu despre o fericire insulara era vorba, ci despre teama, exaltata nationalist, a unui intreg grup de oameni. Se socoteau a fi o micuta ceata ce nu renunta nici in ruptul capului la ceea ce-i este propriu - la "germanitatea" ei. Si care, prin capacitatea de a da piept cu viata, ii pune categoric in umbra pe toti ceilalti. Da, in copilaria mea am fost o particica a nefericirii lor insulare, careia ii apartineam, preluand de la adulti ambele: fiind, in raport cu statul, copilul timorat al unor friti nazisti, dar totodata avand in viermuiala interioara a satului constiinta fudula ca "noi", germanii, le suntem superiori celorlalti. Macar ca aceasta din urma convingere practic nu-mi folosea la nimic cand eram singura cu mine insami.
Si totusi, macar ca nu-mi oferea barem un milimetru de reazem - nici chiar aflandu-ma in pat, in intunericul din camera, si cu atat mai putin in valea mare si verde -, ideea ca "noi" am fi ceva mai de soi mi se parea in general un lucru de la sine inteles. Ba mai exista chiar si o legatura cauzala intre superioritatea banateano-svabeasca si toate sicanele facute de stat: ne canonesc tocmai pentru ca suntem mai de soi ca altii - asa-mi fusesera explicate acasa lucrurile. In paralel cu ideologia de stat - o alta banateano-svabeasca. Ce-ar fi trebuit sa compenseze stigmatul ce ni-l pusese statul, dar care pe tine ca individ nu te ajuta defel sa te descurci cu ziua, ceasul, minutul, cu drumul de tara ori cu valea verde. Observasem asta de mult, dar n-as fi cutezat s-o gandesc. Asa am ajuns sa deraiez de pe sinele sentimentului comunitar al lui "noi si ai nostri", desi-mi doream cu tot dinadinsul sa-l impartasesc. Cand esti copil vrei sa apartii de cei din casa si din sat. Fiindca depinzi de ceva oranduit o data pentru totdeauna. Tanjeam dupa asta si m-am sleit facand-o. Constatand totodata ca mai fiecare se cam sleieste luptand cu sine insusi si ca munceste din greu sa tina in frau lucrurile despre care nu poti vorbi. Pentru ca astfel sa se conformeze atat vigilentei unor stabi de partid veniti aici de aiurea, cat si indatoririi de a-l reprezenta multumitor pe unul din acei "ai nostri" mai de soi ca altii.
Dar instinctiv - si prin urmare inevitabil, insa fara s-o recunosc fata de mine insami - adeseori nu ma potriveam launtric cu ce era in afara. Nu cautam motivele acestei situatii. Probabil ca la fel se-ntampla cu fiecare, imi ziceam, totu-i ca nimeni sa nu ghiceasca ce-i cu mine. Buna mai e si nascocirea asta a lui Dumnezeu, asa-mi ziceam, ca a alcatuit teasta omului din oase groase si opace. Nu pricepusem ca satul ce jurase sa-si conserve grupul tintea, cu intreaga sa viata formata din ritualuri vechi de trei sute de ani, sa evite eu-rile in scopul conservarii lui "noi si ai nostri". Resimteam ca pe o greseala personala, ca pe un esec cand singuratatea-mi zadarnicea ziua si orice soi de apartenenta sarea din tatana.
Neincrederea - sentimentul fundamental
In anii de-atunci s-au format inconstient tiparele ce aveau sa se pastreze si mai tarziu, cand la cincisprezece ani a trebuit sa plec la oras la gimnaziu. Nici pana azi nu stiu daca recunoasterea acelor tipare te cruta de unele lucruri sau dimpotriva era o povara in plus. In scoala de la oras am dat peste insula copiilor de la sat printre copiii de la oras. Era un gimnaziu german, insa elevii bine imbracati, cu replica prompta, cu stiinta de a se evidentia proveneau din familii de stabi romani. Se uitau de sus in jos la micii sateni, niste bieti prostovani ce vor si ei s-ajunga ceva mai de soi. Asa cum ma luau peste picior pe mine, la fel ar fi facut-o cu toti ceilalti din satul meu. Tot ce-mi spusesera superiorii satului erau curate bazaconii, felul cum se vedeau pe sine s-a dovedit a fi o autoamagire - in orasul aflat la 30 de kilometri distanta de sat, educatia primita acasa nu facea nici cat o ceapa degerata. Concluzia ce-am tras-o de-aici a fost rapida, amara. Orasenii erau abili si maleabili, stiau sa se gudure cu trupul si cu vorba. Erau romani, dar se spalau mai des ca mine si erau mai harnici la invatatura. Si-atunci, de ce-mi spusesera acasa ca romanii sunt murdari si lenesi? Un singur lucru era valabil: de stabi e bine sa te feresti. Prin iscusinta lor naturala, cultivata in familie, copiii de stabi dobandeau iute pozitia de supraveghetori in clasa, se ofereau pentru activitatile politice ale organizatiei, conduceau sedintele. Nu proveneau din familii stigmatizate, in familiile lor statul era acceptat - ce-i drept, luasera si ei exemplu de la parintii lor cum c-ar fi superiori altora, dar totul se petrecea in consens cu statul. Logica lor era: cine e ceva mai de soi, acela e asta nu doar fata de sine, ci si, ori mai degraba tocmai fata de cei pe care statul ii suspecteaza.
Dar si in afara gimnaziului, pe strazile orasului, totul era iarasi - desi intr-alt fel - mult prea vast pentru biata-mi piele croita zgarcit. Mi-a fost dor de acasa pana ce-am inceput sa citesc carti despre fenomenul provincialismului si despre national-socialism. Am vazut in fata ochilor satul ca indaratul unui perete de sticla - o lada fantomatic rupta de lume cu oameni incremeniti nemilos. Ii evitam pe copiii de stabi, dar vroiam s-ajung o oraseanca asa cum erau miile de oameni obisnuiti, intalniti in magazine, parcuri, tramvaie. Recunosteam in jur numeroasele insule ratacitoare de pe insula imobila de asfalt. In acest oras tinut sub supraveghere, nefericirea insulei se reflecta zilnic pe chipurile oamenilor. Am vazut razii ale militiei, arestari publice, fotografiile expuse in galantare cu fetele desfigurate de frica ale hotilor de pravalie prinsi, si, in replica la ele, de-a lungul aleilor din parc, panourile cu zambetul unsuros al muncitorilor fruntasi si al eroilor socialisti. Am vazut zacand in praf zdrentarosi tineri sau batrani, morti in plina strada, si trecatorii pasind indiferent pe langa ei. Si am vazut cortegiile de mare pompa ale unor funeralii de stat, cu sicriul deschis purtat de camioane imbracate in catifea, si multimea de gura-casca cu ochii sticlosi. In privirile lor se citea un amestec de scarba inabusita in fata pompei risipite pe-un porc de caine mort, dar si de invidie nestapanita, de regret ca ei insisi nu vor avea parte de o inmormantare atat de aleasa. Fireste ca nici unul n-ar fi cutezat sa-si exprime dispretul ori invidia. Doar stia tot omul ca in multimea de gura-casca foiau turnatori. Orice observatie spusa cu jumatate de gura, si inca ar fi fost prea mult - iata o certitudine bine-nfipta in scafarlia tuturor.
O vorbulita nechibzuita ar fi putut avea consecinte din cele mai grele. Dar daca o simpla invartitura mai sloboda a limbii te si poate arunca in ghearele paznicilor, retezandu-ti orice existenta viitoare si naruind-o pe cea de pana acum - in acest caz fiecare e fortat sa fie o insula. Neincrederea e mereu si pretutindeni sentimentul fundamental. Fiecare-i o taina pe picioare, burduf de lucruri interzise. Tine de priceperea sau nepriceperea sa daca-si pune frau la limba ori o are nesocotit de lunga. De aici si numai de aici pleaca orice intalnire intre oamenii obisnuiti - e ceva de la sine inteles, precum ziua si noaptea. Nimeni nu trebuie sa te prinda cu lucrurile interzise despre care toti stiu ca le gandesti, si n-ai voie sa demonstrezi prin vorba si fapta ceea ce oricum stie toata lumea. Marele suprarealist roman Gellu Naum scria in cartea sa Zenobia: "...caci exista lucruri despre care se tace (...); ceilalti inteleg cat pot; fiecare spune mai putin decat intelege si intelege mai mult decat i se spune, iar ce intelege nu i se spune, fiindca ce i se spune nu intelege, si asa mai departe".
Fuga ca lux suprem
Iar cealalta insula era stabimea. Functionari din aparatul economic, functionari de partid, Securitate, militie, armata. Toti acestia formau un stat in stat, dispunand pentru sine de cartiere intregi de locuinte, de magazine, spitale, cantine, terenuri de vanatoare, statiuni de odihna. Fericirea lor insulara poate ca era reala in raport cu viata celorlalti, a oamenilor de rand. Dar pesemne ca satisfactia lor nu era excesiva, de vreme ce se cam trudeau cu aceasta pedestrime. Ea trebuind sa fie mentinuta apatica si tematoare, lucru ce-i costa indeajuns de mult efort tactic in vederea obtinerii rezultatului scontat. Si era bine ca efectul sa fie cat mai vizibil, caci erau apreciati in functie de succesul cu masurile lor represive. Cu toate ca diferentele ierarhice erau clare, stabii se trezeau totusi trasi pe sfoara cu toate mijloacele de care dispune viata comuna, fiindca poporul ii ura. De altfel, stabii se bucurau de statutul lor privilegiat tot numai intre ei, macar ca aici fiecare era pentru celalalt si partas, dar si oponent. La fel ca in satul meu german, si ei intelegeau prin conservarea propriei insule datoria de a fi mereu la inaltimea "alor nostri", superiori tuturor celorlalti. Si nici ei n-aveau voie sa rateze apartenenta la grup, fiind vanduti pana-n maduva oaselor grupului ce-i transformase in elita. Reprezentau o mica ceata insulara, temuta de marea ceata insulara a pedestrimii. Pentru un stab, mentinerea la putere era intru totul dependenta de chestiunile ideologice aflate pe ordinea de zi. Cocotat sus de tot, putea oricand sa se prabuseasca si sa-si piarda functia, privilegiile, asigurarea materiala, intreg modul sau de trai, odata cu asta tragand dupa el tot clanul sau si dandu-l prada vietii dezastruos de comune a pedestrimii. Iar aceasta fireste ca nu-i deplangea prabusirea. Un stab cazut era tinut si el la distanta, cu rautacioasa bucurie, de oamenii de rand.
O tara ale carei granite sunt pazite cu mitraliere si copoi este o insula. O mare parte din interdictiile pe care fiecare le cara dupa sine erau gandurile de fuga. In locul fericirii insulare, in creierul fiecaruia era infipta dorinta sa fuga cu orice pret de pe insula. Riscul vietii era inevitabil si de aceea de la sine inteles. Frontiera verde cu Ungaria si Dunarea ce despartea de Iugoslavia exercitau o teribila forta de atractie. Iti dizlocau inteligenta, mutand-o in picioare. Oricat de numeroase si de crunte ar fi fost povestile unor asemenea evadari, incercarile mortale de a fugi nu mai sfarseau. La vremea secerisului, la frontiera verde lesurile zaceau printre combine. Erau oameni ce fusesera impuscati ori sfasiati de caini - deseori si una si alta. Pe Dunare pluteau ciozvarte de cadavre, cei ce fugeau erau vanati cu salupe si sfartecati de elicea lor. Si totusi, dorinta de a fugi sporea, intetindu-se pana la o isterie a fugii. Caci scarba de viata cotidiana, uratul ce-l coplesea pe om in fata existentei lipsite de valoare se transformau subit intr-o psihoza a sperantei - speranta in viata ce-o puteai dobandi doar infruntand primejdia, dar totusi posibila pe meleaguri straine. Instinctul fugii insotea toate celelalte lucruri. Omul nu vedea in aceasta tara decat un loc vremelnic al vietii lui. Unicul sprijin dandu-i-l credinta ca mai devreme sau mai tarziu i se va oferi prilejul sa fuga. Asta avea drept urmare mult oportunism.
Pana ce sosea momentul, n-aveai voie sa bati la ochi cu nimic. Ba mai mult, trebuia sa te rostuiesti, sa faci o cariera. Cu cat reuseai sa te cateri mai sus, cu atat sporeau si posibilitatile. Ajungeai sa dispui de influenta, putand sa te folosesti de cei ce depindeau de tine. Prin santajarea celor inferiori ierarhic, agoniseai capitalul necesar spertuirii slugarnice a celor de deasupra ta. Pentru multi, modul de a se lasa aserviti de putere nu era decat o necontenita pregatire mascata in vederea fugii. Asemenea indivizi ramaneau peste hotare nu in ciuda faptului ca-si atinsesera telul urcusului social, ci tocmai de aceea. Oamenii de rand vorbeau in bataie de joc despre fuga ca lux suprem. Orice stab fiind, chipurile, animat de o inalta constiinta socialista. La drept vorbind, dupa fuga atator stabi, constiinta socialista ar fi trebuit redefinita si constatate urmatoarele: treapta cea mai inalta de dezvoltare a constiintei socialiste o reprezinta fuga in capitalism. Dar fuga lor n-avea nimic de-a face cu disperata goana spre moarte a oamenilor de rand. Era o afacere sigura, iar riscul de a muri egal cu zero. Fuga acestor stabi n-avea cum sa fie pe placul celor multi. Caci isi dobandeau astfel o libertate de care ei insisi ii privasera pe altii pana atunci. Si totusi, faptul ca pana si stabii ii intorceau regimului spatele le starnea oamenilor o bucurie rautacioasa.
Forta de aspiratie a strainatatii vazute ca posibilitate de realizare in viata: nebuloasa, de marimea naturala a destinului, ea se transforma intr-o imagine concreta de fiecare data cand mergeam cu trenul de la Timisoara la Bucuresti. Caci un timp trenul circula foarte aproape de Dunare. Intre el si frontiera nemaiaflandu-se nimic. Si de la mic la mare toti, ba chiar si militari si militieni in uniforma, ieseau afara pe coridor privind pe fereastra de parca erau hipnotizati si isi vedeau viitorul. De parca aceasta Dunare indiferenta era o prorocire fluida, valabila pentru fiecare in parte, cu privire la reusita propriei fugi. Nu se mai clintea nimeni, era o liniste ca in biserica. Iar afara fluviul, cel mai ades de o intindere larga, curgea leganandu-si apele, cand si cand putandu-se zari si acele portiuni inguste unde o traversare inot n-ar fi fost o problema. Iar dincolo se gasea Iugoslavia, tara de tranzit in directia Vest. Se zareau sate, pomii isi miscau domol frunzele parca facandu-ti semn sa vii. In tren, nici unul nu indraznea sa-l mai priveasca in fata pe celalalt, pielea obrajilor se inclesta ireal, lucind ca si cum ar fi ceruita sau inghetata. Visarea punea stapanire pe toti, ii framanta intrebarea bine stiuta: trebuie sa fug - dar cum o fac? Aproape ca le puteai pipai gandul, era atat de limpede ce le trecea prin minte, ca pentru un timp tacanitul rotilor de tren parea ca repeta la nesfarsit mereu aceleasi cuvinte: "Vreau sa plec de-aici, vreau sa plec de-aici". Metalul isi rostea cantecelul de-a lungul Dunarii, depanandu-l pe sine cu o claritate atat de nelinistitoare, ca-ti venea sa le astupi gura rotilor de tren, ca sa nu mai vezi si auzi acel cor de calatori prins in flagrant delict. Dupa ce Dunarea ramanea in urma, toti se intorceau tacuti in compartiment, reasezandu-se fiecare la locul sau - in viata reala.
"Fericirea capului" si "fericirea inimii"
Si cu aceasta am ajuns din nou la contrariul a ceea ce s-ar putea numi fericirea unei insule - caci ma aflu iarasi si tot mereu in fata nefericirii insulei. Iar daca e sa vorbim despre "fericire", as putea spune cate ceva si despre ce-nseamna "sa fii fericit" ori sa te "bata fericirea". Cele doua lucruri fiind nu numai diferite, ci opuse. Pe cel de-al doilea dintre ele il stiu ca pe o situatie in care ce-i mai rau nu s-a produs. Te "bate fericirea", pentru ca-i exclus sa fii fericit. A "fi fericit", in schimb, e o stare durabila - o portiune de drum netezit. Isi are reazemul sau launtric si se defineste ca sentiment. Intemeindu-se in mare masura pe propria ta contributie. Sa te "bata fericirea" e ceva de moment, vine din afara, n-are nimic de-a face cu vreun sentiment, nu-i decat o intamplare adeseori inexplicabila. Se petrece fulgerator, cat ai pocni din degete, si nu realizezi ce s-a petrecut decat dupa. La scurt timp dupa, dar uneori abia peste ani, reconstruind fapte si evenimente in toiul carora te gaseai la vremea aceea fara sa ai habar de nimic. Cand pricepi imediat dupa ca te-a "batut fericirea", simti in tine fulgerarea "fericirii stridente". Este, si ea, contrariul lui "a fi fericit", fiind vorba de o fericire nerusinata, sfidatoare, scapata din chinga canoanelor exterioare ale vietii. Fericirea stridenta e buimaca, goneste prin tine salbatic, trebuie sa se descarce violent fiindca nu poate sterge canoanele exterioare. Isi pune capat siesi mai inainte ca acestea s-o acopere iar si s-o suprime.
Inseamna oare "fericirea insulara" o fericire privata, in ciuda ambiantei catastrofale - o "fericire a capului", individuala, construita lucid? Este un mod de a-ti fauri intelectual fericirea prin lucruri luate din carti si croite pe masura ta? Daca vrei sa-ti hranesti din carti propria viata, trebuie sa stii ca procedeul nu functioneaza in existenta stramtorata de zi cu zi. Aveam o mana de prieteni apropiati, citeam carti si vorbeam despre ele. Principala noastra preocupare era sa ajustam cele citite la propria viata. Cautam in carti de specialitate formularea obiectiva, analiza precisa, comentariul sec cu privire la starea noastra de restriste. Si regaseam aceeasi stare in nemijlocirea unei metafore din poezii si romane. Ambele tipuri de lectura ofereau un sprijin, confirmandu-ti starea in care te aflai. Te ajutau sa nu ramai mut in fata ta insuti. De schimbat, cartile nu puteau schimba nimic, ele doar descriau cum arata omul cand nu-i rost de nici o fericire. Dar numai asta, si tot inseamna foarte mult - la mai mult nu m-am asteptat niciodata de la o carte. Prin urmare, daca din "fericirea insulara" suprimam fericirea capului, faurita intelectual si fara nici un haz - avem cumva de-a face cu "fericirea inimii"?
Dar ceea ce numim "chestiuni de-ale inimii" nu-si au ele sediul tot in cap? Mai pot oare oamenii vatamati, sau mai rau, zdrobiti, sa-si mentina intacte legaturile lor intime, de care depind intr-o atat de mare masura? Iubirea nu-i o alta tara, ea se gaseste acolo unde-ti stau picioarele si capul. Trebuind sa dea piept zi de zi cu imprejurarile exterioare. Iubirea te poate ajuta sa te mai cruti oleaca, sa te simti cu ea altfel decat nulitatea ignorata sau canonita pe care-o reprezinti in fieful supravegherii. Dar tocmai de aceea iubirea ajunsese sa fie si o indeletnicire menita sa compenseze toate libertatile lipsa. Nu cunosc o alta tara unde iubirea sa fi fost asa de flamanda ca in Romania. In fabrica si scolile in care-am lucrat acolo, legaturile extraconjugale traversau ierarhiile in lung si-n lat. Barbatii si femeile se magnetizau, mizeria locurilor de munca ii facea disponibili in modul cel mai vadit. Sa simti prin vreun cotlon ascuns, murdar, de fabrica dorinta altuia indreptata spre tine facea mai suportabila ravaseala de care erai cuprins in fata benzii rulante ori la masa de scris. Urmarea: nu cunosc alta tara in care intimitatea sa fi fost atat de intramestecata cu minciuna, amagirea, fatarnicia, cu sfasierea propriei substante. Nici o alta tara cu atata violenta in familie, atatea divorturi si copii lasati de izbeliste. Cand nervii-ti sunt la pamant, n-ai cum s-ajungi la "fericirea inimii".
Increderea in insula
Si-atunci, n-ar mai ramane din "fericirea insulei" decat cel mult insula ca peisaj - sa te poti simti in armonie cu peisajul. Dar din proprie experienta stiu ca peisajul nu-l poti percepe separat de stat. El dobandind o frumusete nemijlocita careia nervii zdruncinati nu-i mai faceau fata. Peisajul ti-arata cat ii e de indiferent ce se petrece cu oamenii. Reprezenta un armistitiu, o stare de calm intorcand spatele agitatiei cotidiene, o candoare cu frunza verde si zimtuita, suficienta siesi. Cand nervii sunt suprasolicitati, nu mai rabzi sa fii luat prin surprindere de frumusete. Iar peisajul ti-apare ca inscenare a existentei licarindu-ti prin fata ochilor, ca panorama a spaimelor, ca dublare a normalitatii rapite. Cand pe asfalt n-ai cale de scapare, ajungi sa percepi peisajul ca pe o materie trufasa ce te sfideaza cu ascendentul ei temporal: pietre stravechi, nesfarsita reintoarcere a frunzei si a ierbii. Toate fara de memorie, nepasatoare cu privire la ce-a fost ieri si la ce vine maine. Frumoasa locutiune "nervura frunzei" nu se refera la nervul omului, prin "vana frunzei" nu curge nici un strop din sangele arterei carotide sau temporale. Cine cauta sa se procopseasca c-un dram de "fericire insulara" nu trebuie sa-si inchipuie asa ceva. Pentru "fericirea insulara" trebuie sa ai incredere in insula. Cand te apropii de ea nevatamat, insula ramane linistit la locul si-n apele ei, lasandu-se admirata. Dar cand suferi de o tulburare cronicizata, insula te-nsfaca si te diseca fara anestezie estetica. Trebuie sa stii sa te aperi de ea. Caci insula se proiecteaza atat de brutal inlauntrul corpului tau, incat sfasierea ta creste. Te insularizeaza. In incaierarea cu insula esti totdeauna in dezavantaj.
In Occident circula la fiecare cativa ani o data un foarte popular sondaj de opinie. El li se adreseaza scriitorilor si vrea sa afle de la ei ce carti ale altor autori li se par a fi cele mai importante. Intrebarea-cheie a acestui sondaj suna astfel: "Ce carti ati lua cu dumneavoastra daca ar trebui sa va duceti singur pe o insula?". Intrebarea mi se pare infricosator de naiva. Daca ar trebui sa ma duc pe o insula, inseamna ca n-as avea alta alegere, si prin urmare n-as putea lua cu mine nici una din cartile pe care le iubesc, pentru ca ele ar fi din capul locului interzise. Ba mai mult, poate ca ar trebui sa ma duc pe insula tocmai pentru ca-mi plac acele carti si pentru ca n-am tinut doar pentru mine continutul lor. Ar trebui, poate, sa ma duc pe insula ca pedeapsa pentru ele. Daca insa n-ar trebui sa ma duc pe insula, ci as ajunge acolo din voia mea, inseamna ca as fi oricand libera s-o si parasesc - libera sa vin si sa plec, si sa iau cu mine mereu alte carti. Sau sa raman pe insula si sa cer sa mi le trimita. Cand intelectualii vestici vorbesc despre "insula", ei adulmeca parfumul libertatii exemplare. Insula ca loc unde mecanismul de legi si obligatii a fost suspendat. Daca la asta se mai adauga si citirea unei carti bune, gata - ai si atins culmile autoafirmarii. Si fireste ca n-ai luat cu tine pe insula doar cartile bune, ci pe langa asta si haine din cele bune, cosmeticale bune, mancare buna si-o buna sanatate (dar, profilactic, si cateva doctorii bune).
La ce-au nevoie facatorii de gazete din Vest, a caror viata n-a fost niciodata zadarnicita de represiune, de aceste furnicaturi masinal subversive spre a face mai atractiv sondajul lor de opinie? Bineinteles ca ei stiu foarte bine: au existat insule pentru ciumati si leprosi, au existat si inca mai exista insule-inchisori. Nelson Mandela a fost si el detinut pe o insula, iar Öcalan, liderul PKK, este unicul locuitor al unei insule-inchisori. Dintotdeauna guvernantii s-au slujit de apa ca de un cordon de izolare eficient, usor de pazit. Si cu toate astea, pentru intelectualii vestici, "a trebui sa te duci pe o insula" se asociaza cu o droaie de libertati personale. Nu-i deranjeaza nici cuvantul insula, nici ca trebuie sa te duci acolo. Isi formuleaza intrebarea despre libera optiune printr-o propozitie in care premisa e chiar lipsa de libertate. Au capul plin de carti, si nici una din ele nu le-a limpezit macar o farama din ce este lipsa de libertate.
* Text aparut in cel mai recent volum de eseuri al Hertei Müller, Der König verneigt sich und tötet, Carl Hanser Verlag, München Wien, 2003. Mentionez ca majoritatea eseurilor din acest volum au aparut in traducere in decursul ultimilor ani in revista Lettre Internationale, editia romana. (n. trad.)
Subtiturile apartin redactiei
Traducere in romaneste de Alexandru Al. Sahighian
