Pe aceeași temă
La 1 ianuarie 2007 Romania a ade rat la Uniunea Europeana, alaturandu-se astfel marii familii a democratiilor europene. Ea a reusit sa indeplineasca toate criteriile pentru integrarea in UE abia dupa 17 ani de la prabusirea uneia dintre cele mai odioase dictaturi din Europa secolului XX. Aderarea la UE va determina o schimbare - cu consecinte sociale si culturale inerente - a situatiei politice existente inca de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, cand Romania a intrat in sfera de influenta sovietica, dar, in acelasi timp, si integrarea in procesul de dezvoltare politica si economica a Uniunii. Cu toate acestea, aderarea Romaniei la UE nu este doar o problema de natura politica. Eu as spune ca este si una de afinitate culturala. Aceasta realizare nu trebuie privita pur si simplu ca o evolutie, ci si ca o intoarcere in comunitatea europeana.
Iata, in cateva cuvinte, ceea ce inteleg prin "intoarcerea in comunitatea europeana". Bineinteles ca, din punct de vedere geografic, teritoriul Romaniei a fost intotdeauna parte a continentului european. Mai putin evidenta insa este apartenenta romanilor la cultura europeana. Si cand spun romani, ma refer strict la elita politica si culturala. Pana la revolutia comunista, marea majoritate a romanilor traiau in mediul rural, unde accesul la educatie era limitat.
Conceptul de nastere a Romaniei ca natiune apartine elitei culturale europene de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si poate fi regasit in ideile romanticilor. Termeni ca "natiune" si "identitate nationala" au aparut in timpul Revolutiei Franceze ca o reactie a romanticilor impotriva Iluminismului si implicau, mai ales in cazul Revolutiei Franceze, reinterpretarea prezentului prin prisma trecutului. Revolutionarii francezi transferau "natiunii" suveranitatea care apartinuse pana atunci monarhului si considerau ca "natiunile" sunt entitati organice in expansiune, astfel incat "natiunea" a devenit entitatea culturala suprema. Aceste concepte de "natiune" si "identitate nationala" au stat la originea dezvoltarii constiintei nationale a romanilor la sfarsitul secolului al XVIII-lea.
Influenta culturii franceze
Influenta Europei Occidentale asupra Romaniei s-a realizat prin intermediul limbii si literaturii franceze. Boierimea culta si o parte a clerului ortodox, influentate de scrierile Scolii Ardelene, considerau poporul francez ca pe un popor frate, sustinand ca romanii, fiind urmasii directi ai romanilor, erau indreptatiti sa fie partasi la mostenirea culturala a popoarelor vorbitoare de limbi latine, cu precadere la cea franceza. Francezii nu au impartasit aceasta idee. Poate de aceea influenta Frantei la nivel politic a fost minima. Revolutia Franceza si campaniile lui Napoleon au ramas fara ecou in Principatele Romane. In ciuda prezentei unor consuli francezi la Bucuresti si Iasi, eforturile Frantei de a-si promova interesele politice in aceasta parte a sud-estului Europei au esuat.
In schimb, influenta culturii franceze in randul elitelor din Principate a crescut constant pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XVIII-lea. Domnitorii fanarioti din Tara Romaneasca si Moldova angajau aghiotanti de origine franceza, care, in unele cazuri, deveneau si guvernanti pentru copiii acestora. Literatura franceza era tradusa in greaca moderna si romana, devenind accesibila aristocratiei, iar limba franceza se bucura de prestigiu in randul romanilor educati. Urmand exemplul domnitorului, boierii angajau si ei guvernanti francezi, unii dintre acestia emigrati dupa Revolutie. Majoritatea au venit in Tara Romaneasca la inceputul secolului al XIX-lea, iar discipolii lor aveau sa devina liderii miscarii de renastere nationala a romanilor, atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova anilor 1830-1840. In aceeasi perioada, s-au deschis scoli de limba franceza la Bucuresti, dar si in Moldova, la Iasi, Roman si Botosani. Astfel, limba si literatura franceza au inlocuit greaca, influentand viata sociala si economica a Principatelor. Roma ntismul, care punea accent pe trecutul istoric al unei tari, a fost adoptat cu entuziasm de poetii romani, introducand sentimentul patriotic in literatura acestei perioade, puternic influentata de modelul francez.
Spre deosebire de nemti, francezii n-au sustinut influenta culturala in Romania secolului al XIX-lea cu una industriala, comerciala. Acceptarea de catre Printul Carol de Hohenzollern a tronului Principatelor in 1866, promulgarea Constitutiei in acelasi an, precum si castigarea independentei in 1878 - tara avea sa fie cunoscuta de-aici inainte sub numele de Romania - au determinat un val de investitii germane care au intarit relatiile culturale intre cele doua tari, ce incepusera sa prinda contur inca din anii 1830-1840. Tot in aceasta perioada, generatia de tineri romani care studiasera in Franta sau Germania a avut ocazia sa puna in practica experienta acumulata, prin crearea unei infrastructuri birocratice necesare pentru a pune bazele unui stat modern. Prin aceasta, ei trebuia sa masoare si sa acopere distantele care inca ii separau de Europa, nu numai din punct de vedere geografic, ci si temporal. Aceasta generatie de intelectuali cu vederi liberale, cunoscuti sub numele de pasoptisti, a fost promotoarea revolutiei din Principate de la 1848, care, totodata, si-a demonstrat solidaritatea cu celelalte state mai mici in lupta pentru eliberarea de sub ocupatie straina. Acest simt al comunitatii era rezultatul studiilor efectuate in Franta si Germania si, intr-o anumita masura, poate fi considerat parte a procesului de integrare a romanilor in Europa.
Intre traditie si modernitate
Trebuie sa tinem cont de faptul ca modernizarea Romaniei s-a facut datorita unei elite intelectuale. Chiar la inceputul secolului XX, rata analfabetismului in Romania era estimata la 87% (statistici oficiale indica o rata a analfabetismului in mediul rural de 85% in 1899). Fiind la origine o societate traditionala, romanii se confruntau cu necesitatea schimbarii mentalitatii, a conservatorismului vechilor generatii si cu enorma provocare a transformarii structurilor economice si politice dupa modelul occidental. Pentru a-si mentine unitatea si independenta, era nevoie de crearea unor noi institutii: un parlament, un sistem de partide politice, servicii publice viabile si un sistem financiar functional.
Mai mult decat atat, sub domnia Printului Carol (devenit rege in 1881), generatia pasoptista a incercat sa puna bazele unei societati in care conceptiile de tip "oriental" sa lase locul transparentei in luarea deciziilor, rigurozitatii si respectarii promisiunilor, o societate unde largirea orizonturilor geografice si accelerarea procesului de transmitere a informatiilor sa creeze un mediu propice pentru dezvoltarea unui mod de viata similar celui occidental. Aceste provocari i-au obligat pe intelectualii si politicienii romani sa-si indrepte atentia spre directia pe care avea s-o urmeze Romania in procesul sau de dezvoltare. Traditia si modernismul au fost cei doi poli ai dezbaterii. Primul pornea de la ideea intoarcerii la radacinile de tip pastoral, elogiind structurile sociale ancestrale si cultura orala a romanilor; cel de-al doilea avea ca model Occidentul, promovand industrializarea si urbanizarea. Aceste doua concepte ale Romaniei "noi" aveau sa ramana, vreme de un secol, tema principala in dezbaterile legate de identitatea nationala, iar ecouri ale argumentelor "traditionaliste" vom gasi si in discursurile lui Nicolae Ceausescu, din anii 1970-1980.
Un alt exemplu, in acest sens, este perioada interbelica. Recunoasterea oficiala a imaginii culturale a Romaniei in perioada interbelica a avut loc in contextul dezbaterii "traditie versus modernism": era numita "moderna" datorita faptului ca era similara cu cea a popoarelor din vestul Europei. Crearea statului Romaniei Mari, care sa cuprinda Transilvania, Basarabia si Bucovina, a provocat dezbateri aprinse pe marginea caracterului national si a directiei pe care trebuia sa o urmeze noul stat-natiune. Din nou, discutiile s-au purtat in jurul celor doi termeni, "traditie" si "modernism", acesta din urma implicand si ideea de schimbare sau imitatie (mimesis) in scrierile teoreticienilor, atat in domeniul cultural, cat si in cel politic.
In sens mai larg, dezbaterea se purta intre doi protagonisti: pe de-o parte, "europenii" si, pe de alta, "traditionalistii". Primii erau reprezentati de revista literara Sburatorul si de editorul acesteia, Eugen Lovinescu (1881-1943), adeptul teoriei "sincronismului", potrivit careia modernizarea Romaniei trebuia facuta prin adaptarea a ceea ce era mai bun in Occident la contexul national. La nivel economic, un argument solid in favoarea occidentalizarii Romaniei l-a adus Stefan Zeletin (1882-1934) in cartea sa Burghezia romana. Potrivit afirmatiilor lui Zeletin, Romania secolului XX era produsul unor investitii uriase din partea Occidentului si al dezvoltarii simultane a unei clase de mijloc, ca urmare a Unirii Principatelor in 1859. Pentru a evita regresul economic, era esential ca Romania sa continue procesul industrializarii si importul tehnologiei occidentale.
Cei care se opuneau acestor idei erau "traditionalistii", reprezentati de Gandirea. Sub conducerea lui Nichifor Crainic (1889-1972), cel de-al doilea editor al sau, revista avea rolul de a promova descoperirea sinelui prin intermediul experientei religioase si sublinierea elementului spiritual al folclorului romanesc. Crainic afirma ca aceste doua elemente au stat la baza formarii caracterului nostru national. Ortodoxia si traditia au devenit embleme ale gandirismului.
Avangarda culturala a Europei
Afirmatiile potrivit carora in perioada interbelica Romania "a ajuns din urma" Occidentul din punct de vedere cultural mi se par extrem de firesti; expresia "a ajunge din urma" presupune ea insasi termeni precum "sincronizare" si "modernizare". Desi, in acelasi timp, productiile culturale subliniau caracterul "national", endemic, o serie de scriitori incerca sa sparga tiparele si conventiile expresiei literare. In acest sens si pastrand aceeasi terminologie, cultura romana a "depasit-o" pe cea occidentala, in ciuda lipsei unei traditii literare. Primele poezii ale lui Tristan Tzara arata ca originile miscarii dadaiste - ale carei baze le-a pus la Zürich, in 1916 - se regasesc in viata culturala a Bucurestilor, in perioada premergatoare primului razboi mondial. Tzara (1896-1953) a facut experimente asupra semnificatiei cuvintelor inca din 1914. Debutul sau literar dateaza din 1912, cand a publicat patru poezii simboliste in limba romana, in Simbolul - revista literara pe care a infiintat-o impreuna cu Ion Vinea, Emil Isac si Marcel Iancu. Apoi, vreme de trei ani, a intrat in anonimat. In anul 1915, inainte de plecarea la Zürich, numele sau a reaparut in diferite reviste, unde a publicat o serie de poeme. Cateva poezii scrise in limba romana, datand din 1914 si ramase nepublicate, demonstreaza faptul ca Tzara a depasit conventiile ritmice ale versului traditional romanesc. Intr-o scrisoare din 1922, adresata unui prieten, scria: "Inca din 1914 am incercat sa dezbrac cuvintele de intelesul propriu si sa le folosesc astfel incat sa dau versului un sens cu totul nou, general, prin tonalitate si contrast sonor". Insa numai dupa sosirea sa la Zürich ideile lui Tzara au avut impact asupra constiintei culturale europene.
In scrierile lui Tzara, ruperea barierelor limbajului prin asezarea cuvintelor in ordine aleatorie - asa cum ii veneau in minte - era insotita de un umor negru, aceasta fiind probabil o influenta a fragmentelor in proza publicate de Urmuz (pseudonimul lui Demetru Demetrescu-Buzau, 1883-1923) in volumul Pagini bizare. Versiuni orale ale acestora circulau in Bucuresti la inceputul secolului XX. Un mare admirator al lui Urmuz a fost Eugen Ionescu. Acesta spunea despre el ca este "unul dintre precursorii revolutiei literare universale, un profet al haosului structurilor sociale, al gandirii si limbajului acestei lumi care astazi, chiar sub ochii nostri, se prabuseste, la fel de absurda precum personajele scriitorului". Avand in vedere ca expresia spontana si umorul negru erau instrumente ale exploatarii subconstientului - trasatura definitorie a Manifestului suprarealismului (1924) al lui André Breton, atat Tzara, cat si Urmuz pot fi considerati precursorii suprarealismului. Un al treilea scriitor care merita titlul de "avangardist", pe langa Tzara si Urmuz, este Ilarie Voronca (1903-1946), un poet remarcabil prin figurile de stil neobisnuite.
Tzara, Ionescu, Voronca, impreuna cu Benjamin Fondane (Barbu Fundoianu) si Gherasim Luca (acestia din urma stabiliti in Franta) au contribuit la sincronizarea culturii occidentale cu cultura romana. Termeni precum "sincronizare", "traditionalism", "modernism" reprezinta, in opinia mea, trasaturi fundamentale ale experientei culturale romanesti, ale relatiei sale cu istoria.
Opozitia la modernism
Odata cu tendinta de modernizare prin imitarea institutiilor politice si economice occidentale a aparut si o reactie impotriva acesteia. "Modernismul" era insotit de "contramodernism", intruchipat in tendintele sale extreme de ideologiile revolutionare ale fascismului si comunismului - desi, in Italia, Mussolini era un adept al modernismului. Opozitia la modernism isi avea originile in si se baza adesea pe o admiratie exagerata pentru arta taraneasca si modul de viata al taranului. Aceasta a fost si conceptia poetului Mihai Eminescu (1850-1889). La nivel politic, cea mai puternica reactie impotriva modernizarii prin imitarea institutiilor politice si economice occidentale a fost cea a lui Corneliu Codreanu, liderul Legiunii Arhanghelului Mihail, fondata in 1927, din care a luat nastere, in 1930, aripa sa extremista - Garda de Fier. Opozitia lui Codreanu la valorile democratice se manifesta printr-un antisemitism virulent. Democratia nu era buna pentru romani, deoarece "duce la destramarea unitatii poporului roman, il imparte in grupuri, ii intarata pe oameni unul impotriva altuia si, astfel dezbinat, il expune in fata pericolului evreiesc, intr-un moment dificil al istoriei sale", spunea Codreanu. In opinia sa, un sistem pluripartit era incapabil sa asigure continuitatea procesului de dezvoltare a tarii. "E ca si cum", scria acesta, "proprietarii unei ferme s-ar schimba o data pe an, fiecare venind cu planurile sale si modificand tot ceea ce facuse predecesorul sau".
In ce masura era relevanta aceasta dezbatere intre "autohton" si "import", intre "nativ" si "strain" pentru a intelege politica romaneasca, se poate observa din transformarea si folosirea termenului "autohton" in ideologia nationala a tarii, aflata sub influenta curentului marxist-l eninist, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Politica economica si sociala a secretarului general Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1954, 1955-1965) s-a bazat pe apelul la increderea endemica in propriile forte. Politica de industrializare rapida a Romaniei adoptata de Partidul Comunist Roman, la sfarsitul anilor ’50, isi are originea in politica autonoma fata de CAER, de unde si necesitatea de a se baza, in foarte mare masura, pe resursele economice proprii. Acesta este un caz particular, in care planul de dezvoltare a tarii a oferit Romaniei mijloacele de a iesi de sub sfera de influenta rusa. Respingerea, in februarie 1963, de catre Partidul Comunist Roman, a planurilor lui Hrusciov de a transforma CAER intr-o putere economica multinationala a subliniat inca o data adoptarea unei linii independente in politica externa si in cea economica a Romaniei. Propunerile lui Hrusciov au fost interpretate de liderul roman ca o amenintare la adresa suveranitatii si a dreptului Romaniei de a decide singura asupra propriului destin, iar prin atitudinea sa Gheorghiu-Dej putea pretinde ca apara interesele nationale.
National-comunismul ceausist
Succesorul lui Dej, Nicolae Ceausescu, si-a arogat prerogativul de a invoca interesul national in luarea propriilor decizii. Acesta includea si o antipatie profunda pentru tot ceea ce insemna strain - fie ca era vorba de bunuri sau valori importate -, antipatie pe care o regasim in propunerile sale pentru "activitati cu caracter politico-ideologic si educarea in spirit marxist-leninist a membrilor partidului si a clasei muncitoare", prezentate in cadrul sedintei Comitetului Executiv al PCR, din 6 iulie 1971. Cele 17 propuneri, denumite si "teze", erau ridicate de catre observatorii straini la statutul de "revolutie miniculturala". Printre altele, acestea mentionau "rolul conducator al partidului in toate activitatile politico-educative", subliniind "realizarile marete ale poporului roman - ctitor al socialismului" si necesitatea unui "control extrem de riguros al cartilor care promovau idei si conceptii daunatoare intereselor constructiei socialiste" 1. Pentru a veni in sprijinul "tezelor" sale, Ceausescu a reluat argumentele "traditionaliste": "A luat amploare o practica nu foarte sanatoasa, tovarasi, aceea de a ne uita numai la ceea ce se intampla afara, in strainatate, si de a apela in orice situatie la importuri. Aceasta tradeaza o anumita conceptie, de a considera tot ceea ce este strain ca fiind mai bun, o anumita - sa-i spunem asa - prosternare in fata lucrului strain, si in special a celui facut in Occident. Stiti cu totii ca in trecut Eminescu a criticat si a ironizat, in poeziile sale, acest tip de mentalitate. Cu atat mai mult trebuie sa o facem si noi astazi. Sunt impotriva ideii de a ne inclina in fata altora. Este momentul de a face apel, in primul rand, la propriile forte, si numai dupa aceea de a apela la import." 2
Aceasta era unda verde pentru ofensiva culturala care avea sa anunte ceea ce un comentator roman a numit aparitia valorilor "orientale si nationale" si respingerea valorilor europene3. Prima manifestare a acestei ofensive a fost un articol intitulat Protocronismul roman, publicat in 1974 de criticul literar Edgar Papu, in revista lunara de cultura Secolul XX. Papu sustinea ca literatura romana anticipase adesea literatura occidentala, dar acest merit nu ii era recunoscut din cauza ca literatura romana era practic necunoscuta in afara granitelor. In opinia sa, vina nu apartinea Occidentului, ci romanilor insisi, care, dupa cum sugereaza autorul, sufereau de un complex de inferioritate si nu reuseau sa-si puna in valoare propriile talente.
Unii dintre sustinatorii protocronismului mergeau chiar mai departe, afirmand ca experienta romanilor o anticipase pe cea occidentala in domeniile politic, cultural si istoric; altii criticau complexul de inferioritate innascut al romanilor si cautau sa repuna cultura romana in drepturile sale, in cadrul culturii europene. Cei care sunt familiarizati cu istoria URSS vor recunoaste o forma extrema a protocronismului in teoriile staliniste, potrivit carora cele mai importante descoperiri stiintifice ale Occidentului fusesera facute de catre sovietici, iar figuri proeminente ale culturii, printre care si Shakespeare, aveau sange rusesc. Aplicat la domeniul istoriei, "protocronismul" sustinea o viziune nationalista asupra trecutului care, prin negarea influentelor externe, avea ca scop denaturarea perceptiei romanilor privind locul lor in istorie.
Pe masura ce criza economica se adancea in Romania anilor ’80, sustinatorii protocronismului, printre care Corneliu Vadim Tudor - liderul Partidului Romania Mare - si publicatia lor Saptamana, foloseau un limbaj din ce in ce mai extremist si chiar rasist4. Una dintre caracteristicile articolelor publicate in Saptamana era exclusivismul, adica interzicerea accesului la limba, istoria si cultura romana a tuturor acelora care nu erau, in limbajul lor, "de rasa romaneasca pura". Privarea de bunuri materiale era ridicata la rangul de virtute, dar acest lucru nu era valabil si pentru nemtii, evreii sau chiar romanii care incercau sa emigreze. Protocronistii s-au erijat in cainii de paza ai "natiunii romane", aparatori ai pedigriului "pur" impotriva popoarelor "dusmane", incluzandu-i aici si pe germani, maghiari si evrei care si-au impartit istoria cu cea a romanilor pe un teritoriu comun. Cliseul folosit cu precadere de protocronisti pentru a sustine teoria pedigriului romanesc era accentuarea legaturii de sange, mergand de la legatura dintre taran si pamantul sau, pana la mostenirea spirituala lasata scriitorilor romani comtemporani de catre precursorii acestora. Este evident efectul pe care l-a avut retorica protocronista, administrata publicului in paginile revistei de larga circulatie Saptamana, avand in vedere ca aceasta fost adoptata de Partidul Romania Mare, imediat dupa revolutia din 1989.
Aparitia Partidului Romania Mare a fost emblematica pentru forta nationalismului romanesc. Aceasta forta este una emotionala, intrucat se bazeaza pe un sentiment de teama, atat in fata conflictelor rasiale interne, cat si a inamicilor externi, dar, in acelasi timp, reprezinta o ideologie cu o enorma capacitate mobilizatoare, oferind o definitie a identitatii colective. Ca atare, a devenit un instrument la indemana politicienilor cu discursuri populiste, care l-au folosit nu doar pentru includerea, ci, mai ales, pentru excluderea anumitor grupuri identitare. Neincrederea in argumentele maghiare, teama fata de dorinta de razbunare a acestora, ingrijorarea legata de slabirea dominatiei romanesti in Transilvania, incertitudinea privind viitorul economic al tarii, toate acestea au contribuit la crearea unui climat dominat de tensiuni interetnice, la inceputul anilor ’90.
Aceste sentimente de teama si incertitudine au disparut datorita experientei comune a Romaniei si Ungariei in ultimii ani, pe plan international. Cele doua state sunt membre NATO, iar Romania s-a alaturat Ungariei in Uniunea Europeana. Sincronizarea deciziilor si acceptarea valorilor comune sunt prevederi ale acquis-ului comunitar, iar asumarea capitolelor sale este esentiala pentru a exista o coerenta intre principiile politice, economice si sociale. Romania a inregistrat un progres important in acest sens. Totusi, trebuie spus ca, in anumite domenii, reformele necesare pentru implementarea acquis-ului comunitar - dupa adoptarea lor sub forma de lege - se dovedesc ineficiente cand vine vorba de punerea in practica. Respectand proportiile, problemele cu care s-a confruntat generatia pasoptista in procesul modernizarii statului roman sunt aceleasi cu problemele guvernului din zilele noastre. Conflictul dintre traditiile "Romaniei profunde" si cerintele acquis-ului comunitar reprezinta trasatura definitorie a responsabilitatilor cu care se confrunta astazi liderii politici.
Reforma a fost incetinita din cauza influentei oamenilor puternici de pe scena politica. Exista adesea o rivalitate intre liderii partidelor sau intre diferitele departamente ale guvernului, avandu-si originea in conflictele personale de interese. Ca rezultat, deciziile se iau cu intarziere sau sunt ineficiente, acestea fiind si trasaturile birocratiei actuale. Mai mult, sistemul birocratic se caracterizeaza printr-o structura rigida: functionarii nu isi schimba posturile de la un loc de munca la altul si, in unele cazuri, ocupa acelasi post de mai bine de 15 ani. Pentru ca nu li se ofera stimulente sunt, adesea, ineficienti. Ba mai mult, nici nu se simt constransi de spiritul sau litera legii. Salariile mici si stagnarea din punct de vedere al carierei incurajeaza coruptia, creand un climat ostil la tot ceea ce inseamna initiativa. Ministerele sunt considerate un fel de fiefuri personale. Cu putina ingaduinta, putem spune ca exista un "control managerial pe verticala" (de la baza spre varf), in schimb, cel pe orizontala (teritorial) lasa de dorit.
Coruptia sistemica ramane o problema majora in domenii precum serviciile publice si justitie. Majoritatea romanilor recunosc faptul ca aceasta coruptie face parte din mostenirea lor culturala si o atribuie fanariotilor - domnitori greci care au stapanit Moldova si Tara Romaneasca intre 1711 si 1821, sub licenta Imperiului Otoman. Fanariotii isi cumparau postul de la sultan si, pentru a-si recupera cheltuielile, isi vindeau resedintele boierilor, care, la randul lor, ii mituiau pe domnitori pentru a obtine pozitii cat mai avantajoase. Chiar si mitropolitii se aflau in subordinea domnitorilor fanarioti si, de fiecare data cand era numit un nou domnitor, acesta cerea o anumita suma de bani mitropolitului. Apoi, mitropolitul pretindea bani de la episcopi si asa mai departe, astfel incat sistemul s-a extins pana la cei mai neinsemnati membri ai clerului. Aceasta practica le-a supravietuit insa fanariotilor. Odata cu aparitia statului modern, la jumatatea secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat si birocratia. Salariile functionarilor publici abia le ajungeau acestora pentru un trai decent, ceea ce a incurajat coruptia. Pastrand vie in memorie perioada fanariota, birocratii romani pretindeau, fara rusine, diverse sume pentru a face anumite favoruri, ca o modalitate de a-si suplimenta venitul. Acest obicei prin care se obtineau venituri ilicite a continuat in perioada interbelica, in timpul regimului comunist si este prezent si in Romania zilelor noastre. Nici acum nu exista sanctiuni drastice pentru cei care incalca legea.
Experienta regimului comunist i-a convins pe majoritatea romanilor ca legea este un instrument in mana guvernului folosit pentru a se proteja impotriva cetatenilor. O marturie a "principiilor" adoptate de autoritatile comuniste pentru a stabili vina cetateanului ne este oferita de cel care l-a interogat pe George Tomaziu - un artist arestat in 1949, sub acuzatia ca ar fi fost spion platit de francezi si britanici. La afirmatia lui Tomaziu potrivit careia el invatase, la universitate, ca era preferabil sa lasi liber un vinovat decat sa arestezi zece suspecti nevinovati, acesta i-a raspuns: "Aceasta era justitia burgheza, cea care a dus la prabusirea sistemului burghez. In comunism, opusul este valabil. Pentru a evita riscul de a lasa vinovatul sa ne scape printre degete, este de preferat sa-l arestam impreuna cu alti noua suspecti (nevinovati)" 5.
In democratiile occidentale, legea este facuta sa-l protejeze pe cetatean impotriva guvernului si a celorlalti cetateni, dar in Romania comunista folosirea sa pentru a asigura dominatia partidului unic a transformat-o intr-un instrument represiv. Astazi, majoritatea judecatorilor si magistratilor par sa functioneze dupa legi proprii - opinie excelent exprimata in zicala "daca vrei dreptate, angajeaza un judecator, nu un avocat". Sondajele de opinie arata ca cetatenii considera institutiile juridice ca fiind corupte; de aici lipsa de incredere in sistemul juridic. La tribunale, verdictele sunt adesea "cumparate" prin mituirea judecatorilor. In opinia romanilor, sistemul juridic este politizat, ducand la o proasta administrare a legii. Actualul ministru al Justitiei, Monica Macovei, duce o batalie epuizanta pentru a reforma sistemul si de aceea se bucura de aprecierea opiniei publice, dar nu intotdeauna primeste sprijinul necesar din partea celorlalti ministri, dintre care unii, se pare, au propriile interese in obstructionarea procesului reformei.
Cultura se sprijina pe "demnitatea fiintei umane" 6. Dupa cum spunea Norman St. John Stevas, seful delegatiei Marii Britanii la Forumul Cultural al CSCE, desfasurat la Budapesta in 1985, civilizatia europeana "porneste de la ideea ca omul refuza sa fie redus la functiile sale economice si sociale si destinul sau este conditionat de spatiu si timp. Culturii ii revine, astfel, sarcina de a indeplini o serie de idealuri care ii depasesc capacitatea de permanentizare. Dar ea innobileaza aceste idealuri in cadrul institutiilor europene, care se bazeaza pe libertate, guvernarea democratica si statul de drept" 7. Pentru ca "intoarcerea Romaniei in Europa" sa fie convingatoare, trebuie respectata legea statului de drept. Fara aceasta, increderea dintre cetateni si conducatorii lor - care este insasi esenta democratiei - va lasa de dorit, iar Romania va fi consemnata, de data aceasta pe propria mana, la marginea Europei.
1. Nicolae Ceausescu, Romania pe drumul construirii societatii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6, Bucuresti, Meridiane, 1972, pp. 174-180.
2. Citat dupa Katherine Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania, Berkeley, University of California Press, 1991, p. 176.
3. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis , Bucuresti, Cartea Româneasca, 1983, p. 137.
4. Michael Shafir, The Men of the Archangel Revisited: Anti-Semitic Formations among Communist Romania’s Intellectuals, Studies in Comparative Communism, vol. 16, no. 3 (toamna 1983), pp. 223-243.
5. George Tomaziu, Jurnalul unui figurant, Bucuresti, Univers, 1995, p. 173.
6. Articolul VII, Actul final al Conferintei de la Helsinki, 1975.
7. Discursul final sustinut de Norman St John Stevas, MP, in cadrul Forumului Cultural al CSCE, Budapesta, 25 noiembrie 1985, Foreign and Commonwealth Office, Foreign Policy Document nr. 146, aprilie 1986, p. 5.
(Fragmente din prezentarea sustinuta la Centrul InfoEuropa din Bucuresti in cadrul proiectului "Romania in Europa", finantat de Delegatia Comisiei Europene)
Traducere de Cristina Spatarelu
