Pe aceeași temă
Istoria este, potrivit acceptiei originare a termenului grec, "cautare" si "cunoastere". Cautarea largeste orizontul cunoasterii, iar cunoasterea largita deschide orizonturi noi cautarii.
Cunoasterea istorica porneste de la consemnarea faptelor si se ridica treptat la interpretarea lor, la integrarea lor în siruri de fapte similare sau diferite si în complexe sau structuri rezultate din îmbinarea datelor primare..jpg)
Certificarea faptelor, stabilirea gradului de precizie a informatiei care ni le aduce la cunostinta, alcatuieste domeniul criticii istorice, ramura a eruditiei. Pe fundamentul de fapte, stabilite în grade de precizie diferite în functie de calitatea izvoarelor disponibile, se înalta, în stadii avansate ale dezvoltarii istoriografiei, edificiul interpretarii, forma superioara a cunoasterii istorice. Interpretarea istorica e conditionata de stadiul general de dezvoltare a cunoasterii, el însusi produsul unui anumit stadiu de dezvoltare a societatii. Istoria istoriografiei, subdiviziune a cunoasterii istorice care merita o atentie deosebita, mai ales în tarile cu antecedente totalitare, în care gandirea istorica a fost blocata de tendinta de a instrumentaliza cunoasterea trecutului în interesul puterii dominante, are menirea sa cerceteze evolutia conceptiilor istorice în raport cu evolutia generala a societatii si a gandirii.
In gandirea istorica premoderna, faptul prin excelenta era evenimentul - politic, militar, religios etc. -, îndeosebi actiunea marilor personalitati conduse de vointa fortelor transcendente ale caror decizii erau presupuse a determina în realitate cursul istoriei. In rastimpul de laicizare, fie si numai relativa, a gandirii istorice, calauzita de antropocentrismul umanismului greco-roman, zeii au lasat oamenilor mai multa libertate; din transcendenta, cauzalitatea a devenit tot mai mult imanenta. La capatul acestei paranteze, în rastimpul de peste un mileniu denumit conventional evul mediu, transcendenta si-a recastigat pozitia anterioara si a dominat din nou istoriografia.
O lume in schimbare
Presiunea înnoirii profunde a conceptiilor istorice, dupa paranteza milenara a suprematiei gandirii crestine, rezemata pe traditia biblica, a venit din sfera realitatilor social-economice ale lumii moderne într-un stadiu avansat al dezvoltarii capitalismului, care a revolutionat nu numai baza societatii, dar si stiinta, în toate domeniile ei, din ce în ce mai diversificate. Îndeosebi revolutia industriala înfaptuita în Occident în secolul al XIX-lea a reînnoit masiv gandirea istorica prin asezarea în prim-planul factorilor determinanti a realitatilor economice si sociale. Faptul istoric elementar - evenimentul si personalitatea creatoare de eveniment - a fost declasat din rolul sau hotarator, astfel cum fusese perceput anterior, pentru a lasa locul marilor realitati ale economiei, ale societatii, ale tehnicii, ale psihologiei colective si în general ale fortelor care au asumat o functie decisiva în lumea contemporana. A revenit curentului istoriografic francez format în jurul revistei Annales d’histoire économique et sociale meritul de a fi teoretizat si aplicat în secolul trecut, în perioada dintre cele doua razboaie mondiale, noua viziune istorica, expresie istoriografica a marilor transformari declansate în societatea occidentala de revolutia industriala. Scoala de la Annales, adevarata "revolutie istoriografica", potrivit unui interpret al ei din lumea anglo-saxona, a condamnat conceptia si scrierea traditionala a istoriei, calificata drept evenimentiala, si a privilegiat studiul structurilor, al fortelor economice, al mentalitatilor colective, al tehnicii, al tuturor realitatilor considerate a fi adevaratii factori creatori de istorie si a trecut în plan secund, cand nu l-a ignorat cu totul, faptul de istorie politica, militara, actiunea personalitatilor, tot ceea ce, potrivit noii scoli istorice, tinea de domeniul evenimentului.
Dar istoria nu s-a oprit si nu se putea opri la stadiul reprezentat de curentul istoriografic dezvoltat în jurul revistei Annales. De o parte, au aparut, cu timpul, inconvenientele serioase derivate din abandonarea istoriei politice, condamnata sub cuvant ca ar fi evenimentiala, pentru ca unii istorici au tratat-o ca atare; de alta parte, realitatile mondiale prinse în procesul globalizarii au supus si supun în continuare întreaga societate, inclusiv gandirea istorica, unor inevitabile adaptari la presiunea contemporaneitatii, nu în ultimul rand la necesitatea de a descoperi factorii de unitate în lumea actuala si în trecut. Dupa "fisiunea" - descompunerea - faptului istoric în elementele sale constitutive, urmeaza, în chip necesar, recompunerea sa într-o viziune superioara, care, inevitabil, readuce în centrul cercetarii factorul politic, integrator al fortelor profunde, economice, sociale, spirituale, de mentalitate etc. Istoria într-o lume în schimbare (History in a Changing World) e titlul cu semnificatie programatica al lucrarii unui istoric englez. La o lume în schimbare rapida, ritmul schimbarii generale se va transmite obligatoriu si gandirii istorice.
Cum a evoluat însa istoriografia romana în aceasta lume în schimbare? Cum s-a adaptat la actualitate, dupa actiunea nihilista a pseudo-marxismului vremii lui Mihail Roller, urmat, dupa o pauza benefica, de devastatoarea caricatura nationalista a totalitarismului în varianta Nicolae Ceausescu?
Eliberata fie si numai partial de constrangerile aparatului de control ideologic si de actiunea istoricilor care i-au transpus comandamentele în plan propagandistic, istoriografia romana a evoluat, dupa decembrie 1989, în doua directii: aceea a initiativei libere, manifestata prin institutii care au obtinut, într-o prima etapa, dreptul de a-si alege conducerile si libertatea de orientare a cercetarii; aceea a cercetarii dirijate, îndeosebi de catre sectia de resort a Academiei Romane, atunci cand puterea cripto-totalitara a hotarat sa restaureze dirijarea interpretarii istorice.
Initiativa libera a avut numeroase efecte benefice, a produs si produce rezultate remarcabile, cand e opera unor profesionisti, neîngradita de imixtiuni oficiale cu valente ideologice.
Un tratat controversat
In sens invers au actionat si actioneaza factorii de continuitate în raport cu regimul prabusit în decembrie 1989. Redresate din deruta care le-a cuprins îndata dupa aceasta prabusire, fortele legate de trecutul totalitar, calauzite de ideea potrivit careia controlul eficace al prezentului postuleaza si controlul trecutului, au decis sa reia fraiele istoriografiei, folosind ca centru de comanda sectia de resort a Academiei Romane. Unul dintre instrumentele de seama ale acestei restauratii preconizate a fost un tratat intitulat Istoria Romanilor, care, în buna traditie totalitara, a fost conceput pentru a servi drept îndrumar istoricilor, fireste în conditiile "libertatii" supravegheate, instaurata la sfarsitul anului 1989, control consolidat de actiunile "paternaliste" ale noului conducator al statului, Ion Iliescu, dintre care nu cea mai putin eficace a fost mineriada din iunie 1990. Initiat în anul 1994, noul tratat a început sa vada lumina tiparului în 2001 sub conducerea generala a d-lor Dan Berindei si Virgil Candea (Istoria Romaniei,vol. I, p. XIV), garanti siguri - nimeni nu se îndoieste - ai finalitatii preconizate. Dar, abia lansate pe piata si prezentate în tara si peste hotare cu mult fast - doi dintre fruntasii Academiei Romane au facut chiar sacrificiul de a întreprinde un nou pelerinaj la Paris pentru a înfatisa istoricilor francezi realizarile istoriografiei din Romania -, cele patru volume au fost retrase în graba din librarii, deoarece între timp fusesera semnalate în presa viciile profunde care au compromis lucrarea. Pretextul pios a fost si continua sa fie epuizarea tirajelor lucrarii, luata, ni se spune, cu asalt de cititori, si dorinta autorilor de a oferi acestora o "noua editie", amanata de patru ani de la un termen la altul!
Ce s-a ales din aceasta opera si care e stadiul actual al înfaptuirii ei, dupa mai bine de doua cincinale de la declansarea solemna a operatiilor, în ciuda unor avertismente clare cu privire la directia gresita spre care era îndrumata lucrarea?
Intr-o clipa de entuziasm liric, declansat de finalizarea primelor patru volume ale noii presupuse sinteze, presedintele de atunci al Academiei Romane, domnul Eugen Simion, ferm hotarat sa-si lege irevocabil numele de aceasta opera, a exclamat în Argumentul care deschide lucrarea: "Sa se întample acest fapt important si anume ca, într-o cultura în care initiativele marete se opresc, de regula, la jumatatea drumului, o lucrare de anvergura - cum este Istoria de fata - sa fie ridicata pana la acoperis si, deasupra lui, sageata ultima, aceea care pipaie adancurile infinitului, sa fie bine fixata" (Istoria Romanilor, I, 2001, p. XIII). Astazi însa, explicatiile cele mai recente ale coordonatorului general al lucrarii, d-l Dan Berindei, vor avea desigur darul de a tempera zelul, altminteri emotionant, al exaltatorului de acum cinci ani al tratatului: "Sper ca pana la sfarsitul acestui an sa apara vol. IX, adica pana la 1948. Se lucreaza la volumul X (adica "acoperisul", n.n.), dar ca sa fiu sincer, nu vreau sa fortez procesul, mai ales ca este unul dintre volumele cele mai grele si trebuie sa continue linia celorlalte volume, sa nu fie un volum polemic, ci sa ramana unul obiectiv, stiintific, de bilant" (Ziua, 6/16, 2006). Asadar, constructia ramane, sine die, fara acoperisul mult visat de sustinatorul neconditionat al operei dirijate de d-l Dan Berindei.
Dar daca, dupa cum am fost avertizati, tratatul e condamnat sa ramana fara acoperis, deoarece coordonatorul sau principal e hotarat "sa nu forteze procesul" acestei delicate constructii - se resimte, evident, lipsa indicatiilor Sectiei de propaganda - , care e situatia restului lucrarii? Raspunsul pe cat de însemnat, pe atat de neasteptat la aceasta întrebare vine si în aceasta privinta tot de la coordonatorul general al lucrarii, care, cu privire la primul lot de patru volume, afirma ca, pentru doua din aceste volume, "s-a recurs, contrar recomandarilor Sectiei (s.n.), la editia sintezei ce urma sa apara în anii ‘80, care a fost amplu dezvoltata, dar în care, în anumite capitole, s-au folosit pasaje, uneori importante, din acea editie, niciodata valorificata prin tipar" (Dan Berindei, Starea istoriografiei romane, "Memoriile Sectiei de stiinte istorice si arheologie", seria IV, XXIX-XXX, 2004-2005, p. 25). Cu candoare, autorul articolului expune în continuare procedeul adoptat de responsabilii celor doua volume amintite, dar, pudic, neindicate (de fapt e vorba de volumele III si IV); daca la unul dintre volumele care reproduc texte din anul 1980 - unele, de fapt, din 1960, adaugam noi -, "numele întocmitorilor (sic!) initiali au fost pastrate", în schimb, la celalalt volum numele autorilor reali nu au fost mentionate decat în bibliografie - în cazul celor în viata - sau si în prefata - în cazul celor decedati. Dar textele care le apartineau si celor dintai, si celor din urma au aparut sub numele altor persoane, ceea ce, constata autorul, a provocat proteste, "marturisim, justificate" . Faptul ca un al treilea volum - cel de al doilea al colectiei - are, de asemenea, vicii din domeniul eticii profesionale - substituire de autori - e discret trecut sub tacere de autor.
Conditionarea ideologica a primelor trei volume sub raportul valorificarii surselor arheologice e sever incriminata din însasi tabara specialistilor (v. remarcabila recenzie semnata de d-l Gheorghe Alexandru Niculescu, Archeology, Nationalism and "The History of the Romanians", Dacia, XLVIII-XLIX, 2004-2005, pp. 99-124). Asadar, din primul lot de patru volume, trei sunt tributare vechiului tratat din anii 1960 si 1980, prin texte a caror paternitate reala a fost sau nu recunoscuta, iar tot trei sunt puse sub semnul întrebarii sub raport stiintific, suspectate fiind de deformare ideologica a opticii istorice.
Toate acestea laolalta au determinat conducerea tratatului sa decida înfaptuirea unei noi editii a primelor patru volume - disparute de pe piata ca la un semnal magic -, editie care se anunta a fi nu "adaugita si revizuita", cum se spunea pe vremuri, ci în întregime refacuta. Cum însa aparitia acestei noi editii e amanata de la an la an, pentru ca nu poate fi realizata, tratatul e lipsit nu numai de "acoperisul" mult dorit de fostul presedinte al Academiei Romane, ci si de temelia sa. Raman suspendate între doua goluri - un fundament retras de sub ele si un acoperis practic abandonat înainte de a fi fost construit - cele patru volume intermediare, care nu îsi gasesc achizitori, deoarece, pe drept cuvant, acestia îsi doresc o lucrare întreaga. Intemeiate sau nu, suspiciunile de frauda se revarsa asupra ansamblului lucrarii: "alte aspecte ale plagiatului si ponderea sa în cadrul redactarii tratatului raman înca insuficient clarificate", constata un istoric universitar (Bogdan Murgescu, Dimensiunea europeana a lui Stefan cel Mare, Studii si articole de istorie, LXIX, 2004, p. 5, nota 1).
Asadar:
- coordonatorul principal al lucrarii, potrivit marturisirii sale recente, importanta desi tardiva, a cunoscut înca din faza preliminara tiparirii primelor volume ale tratatului gravele abateri de ordin stiintific si etic, de care acestea s-au facut vinovate. Si totusi, a recomandat publicarea lor! Coniventa asumata, care necesita o explicatie neechivoca.
- timp de patru ani, pana la recenta revelatie mai sus citata, acelasi coordonator, de dragul unor interese care urmeaza a fi lamurite, a acceptat nedreptatirea grava a unor colegi de breasla, în viata sau decedati, deposedati de opera lor; aceasta, în ciuda solicitarilor repetate care i-au fost adresate de a oferi forului tutelar, Academia Romana, explicatiile de rigoare! Sa nu merite Academia Romana un minimum de respect din partea membrilor sai?
- în cunostinta de cauza, coordonatorul principal a acceptat sa prezinte la Paris primele patru volume, expunand ridicolului istoriografia romana si institutia sub egida careia a fost publicat tratatul.
- tot în cunostinta de cauza, coordonatorul principal a expus unui nemeritat discredit pe cei mai numerosi coautori ai tratatului, istorici cu valoare si reputatie stiintifica incontestabile.
Recunoasterea oficiala, fie si numai partiala, a viciului originar cel mai grav al tratatului academic Istoria Romaniei, readuce în discutia publica impasul profund în care a fost precipitata istoriografia romana de initiativa aflata la baza lucrarii, amalgam de incompetenta, lipsa de simt al raspunderii, incorectitudine, parazitism intelectual, vicii mostenite de la regimul totalitar. Iesirea din acest impas e raspunderea principala nu numai a sectiei de resort, dar si a întregii noastre istoriografii.
( Subtitlurile apartin redactiei)
