Pe aceeași temă
Sprijinindu-ma pe surse romanesti si vestice, incluzand documente de prima mana recent oferite cercetatorilor, intentionez sa ofer o interpretare departata de miturile obisnuite vizand "autonomia" sau chiar "independenta" Romaniei in cadrul sistemului mondial socialist, interpretare bazata mai degraba pe reliefarea pozitiei acesteia de putere minora in cadrul unui subsistem international dominat de un hegemon. Consider ca neintelegerile fundamentale ale pozitiei veritabile a Romaniei in interiorul organizatiei se datoreaza unei priviri unilateral diplomatice. In termenii lui Kenneth Waltz, o perspectiva stiintifica axata exclusiv pe politica externa a unui stat este reductionista, capabila sa duca la erori grave, atunci cand scopul analizei prin imaginea a doua a relatiilor internationale (cea a regimului politic al statelor) este intelegerea situatiei unui jucator in ansamblul sistemului international(2). Nu putem construi pozitia unui stat in interiorul sistemului international pornind doar de la actiunile sale si de la interactiunile cu miscarile celorlalti actori. O perspectiva axata exclusiv pe analiza actiunilor militare si diplomatice ale unui stat nu face altceva decat sa recreeze imaginea realista clasica a sistemului international ca masa de biliard, utila ca model conceptual, dar absolut nesemnificativa atunci cand interesul stiintific este legat de examinarea unor evenimente istorice.
Interpretarea mea datoreaza semnificativ tezelor dupa care structura sistemului international modeleaza nu doar politica externa a statelor, dar, in cazul puterilor minore, modifica si structurile politice interne. Daca principiul de ordonare anarhic are, in cazul puterilor minore, asa cum am afirmat mai sus, doua posibile intruchipari, este inevitabil ca modul in care este structurata presiunea internationala in cazul uneia dintre faze sa nu influenteze semnificativ pozitia internationala a respectivei puteri. Romania, intrata sub un regim hegemonic inca in luna noiembrie 1940 prin supunerea semnificativa a resurselor sale militare, economice si diplomatice catre Germania, va continua sa subziste sub o hegemonie de razboi care isi schimba stapanul in august 1944 si va exista sub o hegemonie de pace pana spre momentul de final al Razboiului Rece.
Hegemonia de pace
Daca pentru Romania hegemonia de pace a constituit o premiera istorica, pentru o buna parte a clasei puterilor minore ea constituie experienta curenta a existentei lor statale. Cazul clasic al hegemoniei de pace priveste in mod esential America Latina. Existenta statelor din America Latina s-a situat pentru foarte scurt timp sub un sistem al balantei de putere, practic un deceniu de la formarea lor ca state independente. Foarte rapid o hegemonie de pace a SUA, sprijinita pentru sapte decenii de forta flotei militare britanice, avea sa se instaleze pe ambele continente americane. Pentru o foarte scurta perioada, anume cea a Razboiului Cilvil american dintre 1861-‘65, aceasta hegemonie a fost trecuta intr-un con de umbra, iar interventia franceza in Mexic a putut fi privita drept o reintoarcere a Americii Latine spre un sistem al balantei de putere. O data afacerile interne rezolvate, hegemonia SUA s-a reinstalat cu usurinta, iar alungarea Spaniei din Cuba spre 1898 a stabilit definitiv raporturile de putere in emisfera vestica. Mecanismele hegemoniei de pace includeau mai mult decat aroganta unei doctrine care impiedica nu doar puterile europene sau asiatice sa intervina in emisfera vestica, dar si puterile minore din zona sa desfasoare o forma de politica externa care sa nu fie legata de interesele strategice ale Statelor Unite.
Formele hegemoniei de pace americane au inclus uneori stapanirea prin ridicarea fie a ambasadorilor acreditati in capitalele Americii Latine, fie a sefilor trusturilor economice cu interese in zona (cum ar fi in deceniile mai vechi United Fruit sau Standard Oil) la rangul de stapani invizibili ai acestor state. Alteori, hegemonia de pace a implicat forme mai directe de interventie diplomatica sau militara, intruchipate de ocuparea timp de opt decenii a Canalului Panama sau de lungul sir de lovituri de stat de inspiratie nord-americana, din care cea din 1973, in care si-a pierdut viata un presedinte chilian democratic ales (Salvador Allende), nu este decat cea mai cunoscuta. Atunci cand politica unor state din sfera hegemonica a contrazis flagrant punctul de vedere de la Washington, interventia militara a fost un fapt de la sine inteles (doar in ultimele trei decenii Statele Unite si-au mentinut dominatia, intervenind direct militar in nu mai putin de patru state din zona, anume Nicaragua, Grenada, Panama si Haiti).
Cazul exceptional al Cubei poate fi justificat doar prin existenta structurii bipolare nuclearizate si prin amenintarea directa cu razboiul pe care Uniunea Sovietica a ridicat-o pentru a impiedica o invazie mai bine coordonata decat cea de la Bay of Pigs. Dar hegemonia de pace americana este doar cazul cel mai cunoscut dintr-un lung sir de situatii asemanatoare din lunga istorie a relatiilor interstatale. Micile state din Peloponez traiau in mod obisnuit sub o hegemonie spartana sau ateniana, care la randul lor subzistau sub o hegemonie de pace a Imperiului Persan. Timp de mai bine de un secol si jumatate, cel putin din punctul de vedere al Tratatelor Westfaliene, pe parcursul perioadelor de pace, cei cateva sute de principi suverani germani s-au aflat sub o hegemonie franceza (iar pentru cateva decenii, sub o dubla hegemonie de pace franco-suedeza), nu intr-un sistem al balantei de putere care se va recrea doar prin ridicarea destul de rapida a Prusiei. In toate situatiile hegemoniei de pace putem identifica unele elemente comune care permit sa formam din ea o categorie aparte a modului in care se structureaza relatiile interstatale. Elementul esential, prezent in cadrul tuturor relatiilor de acest gen, este constrangerea actiunilor de politica externa ale unui stat situat sub un sistem hegemonic. Principalele optiuni de politica externa constranse sunt cele legate de alegerea aliatilor militari. Intr-un susbsistem hegemonic de pace, aliatii puterii minore vor fi doar acele state supuse hegemonului si, desigur, hegemonul insusi. Hegemonul va controla cel mai adesea diplomatia puterilor care incearca sa scape din sfera de dominatie, incercand uneori cu mijloacele fortei militare (Ungaria 1956), impiedicarea evadarii din hegemonie.
Cu un grad care variaza cu semnificatia strategica a subsistemului international, hegemonul va coordona eforturile de aparare comuna, constrangand deciziile puterilor minore cu privire la formarea, tipul si organizarea instrumentelor militare ale minorelor. In general, puterea dominanta va impune un anume tip de organizare, destinand anumite misiuni de aparare fortelor armate ale statelor din subsistemul relatiilor internationale in care isi exercita hegemonia. Hegemonul va controla, de asemenea, eforturile de inarmare ale minorelor, orientandu-le prin diferite tipuri de presiuni politice si economice politicile de achizitie spre acele armamente care ii sustin cel mai bine scopurile. Apoi, puterea dominanta din respectivul subsistem va incerca sa modeleze actiunile de politica externa ale puterilor minore in interiorul organizatiilor internationale din care fac parte, cu relevanta in domeniul securitatii si in domeniul economic, incercand sa preseze adoptarea unei pozitii comune, de bloc, in chestiunile cu interes strategic. In masura in care dominatia hegemonica este instituita pentru a asigura exploatarea de catre hegemon a resurselor sistemului, resursele puterilor minore vor sta in mare masura la dispozitia acestuia, care va hotari in linii mari modul lor de alocare. In conditiile existentei unui hegemon cu o piata interna suficient de puternica pentru a absorbi cvasitotalitatea uriasei productii nationale, este posibila o situatie intrucatva diferita. In masura in care securitatea subsistemului fata de amenintari exterioare este un bun comun pretuit in egala masura de toti membrii subsistemului, este posibil ca puterile minore sa plateasca pentru asigurarea apararii un pret proportional mai mic decat partea care le-ar reveni in mod normal. Aceasta tendinta de "calator clandestin" este posibila, pe de o parte, datorita uriasei puteri economice a hegemonului si, pe de alta parte, datorita faptului ca este cel putin la fel de interesat ca toate celelalte state in prezervarea securitatii subsistemului, obiectiv pentru care este dispus sa cheltuie sume insemnate si disproportionate fata de ponderea sa(3).
O alta tendinta a hegemonului este modificarea in sensul dorit a structurilor politice, economice si ideologice ale statelor aflate sub dominatia sa. In general, literatura relatiilor internationale este prea putin interesata, din punctul de vedere al studiului sistemului mondial, de o analiza axata pe a doua imagine a politicii mondiale, a structurii interne a statelor. Pentru analiza sistemica, un discurs asupra polarizarii si distribuirii resurselor este suficient. Pentru intemeierea unor teorii ale politicii externe va trebui sa combinam nivelul sistemic cu nivelul statal de analiza, luand in calcul si alcatuirile interne ale puterilor. Tendinta de modificare a structurilor interne, politice, economice si ideologice ale statelor din sistemul de dominatie a apartinut indeobste asa-numitelor "puteri revolutionare". Istoric se considera ca trei revolutii interne au avut un impact international decisiv in perioada post-Westfalia, respectiv cea franceza, cea comunista si cea national-socialista. Toate au creat trei hegemoni subsistemici intemeiati pe o filosofie politica ce pretindea nu doar ca propriul sistem politic si economic este cel mai bun, dar si ca este cel mai drept si, ca urmare, cel mai dezirabil. Posedand si puseuri periodice ale exportului de revolutie, acesti hegemoni nu s-au multumit cu exploatarea resurselor subsistemului de relatii internationale pe care il controlau, ci au incercat sa schimbe alcatuirea statelor dominate dupa chipul si asemanarea lor. Un alt tip de schimbare a structurilor politice si economice ale statelor a fost cel urmat in timpul unor presedintii americane manate indeobste de viziuni idealiste, intemeiate pe teoria pacii democratice. Intemeiate pe o revolutie liberala, Statele Unite ale Americii urmeaza cu o anumita periodicitate politici de democratizare a statelor din diferitele subsisteme de relatii internationale dominate, sustinand in acelasi timp modificarea economiilor acestora dupa regulile pietei libere.
Specificul hegemoniei sovietice
Hegemonia sovietica asupra tarilor din Europa Centrala si de Est si asupra Romaniei in mod special a avut un set de specificitati. Spre deosebire de Polonia sau Cehoslovacia, Romania, la fel ca si Ungaria, este considerata de liderii moscoviti un stat infrant si ocupat militar de catre armata sovietica, in fata careia a capitulat militar, in urma ofensivei Iasi-Chisinau, si politic, prin conventia de armistitiu din 13 septembrie 1944. Prin urmare, aceste state vor suferi regimul unei ocupatii militare relativ indelungate. Au trebuit sa treaca mai bine de 14 ani, din 1944 pana in 1958, pentru ca fortele armate sovietice sa paraseasca complet teritoriul Romaniei. Insa in momentul cand ele treceau granita de est a acestei tari, sarcina lor generala era deja indeplinita.
Prima forma de control a vizat instrumentul militar al statului roman. Indata dupa curatirea teritoriului de ramasitele grupului de armate germano-roman "Ucraina de sud" si dupa respingerea ofensivei germano-maghiare din Transilvania, din prima parte a lunii septembrie 1944, Statul Major roman va inceta sa mai exercite comanda operativa a trupelor romane. Pentru intreaga durata a razboiului, aceasta institutie, prin care indeobste se exercita o sectiune insemnata a suveranitatii statului, va mai avea doar un rol logistic, nu de comanda(4). Comanda fortelor armate romane se va exercita de catre comandamentul frontului sovietic sub care actionau (indeobste Frontul 2 ucrainean) si, ceea ce dadea seama de dorinta de control a aliatilor, uneori chiar de un comandament de armata, ceea ce se intamplase uneori si in timpul luptelor din Est, date sub coordonare germana.
Conducerea de stat a Romaniei fusese schimbata in trei faze succesive, la 6 martie 1945, prin convorbirile ministrilor de Externe ai marilor puteri din toamna lui 1945 si instalarea unor ministri ai opozitiei in ianuarie 1946 si, in fine, prin inlaturarea monarhiei la 30 decembrie 1947. In toate aceste faze un rol determinant fusese jucat de catre trimisul lui Iosif Stalin in Romania, ministrul adjunct al Afacerilor Externe, Andrei Ianuarevici Vasinski. Hegemonul subsistemic era departe de a se multumi doar cu impunerea unei anumite formatiuni politice la conducerea statelor dominate. In cazul romanesc, este cunoscuta destul de bine implicarea conducerii de la Moscova in lupta pentru cucerirea puterii in interiorul Partidului Comunist din Romania, castigatorul acesteia, Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind mai degraba numit de catre Kremlin (in maniera in care sultanii ii numeau, incepand cu sfarsitul secolului al XVI-lea, pe domnii Valahiei si ai Moldovei). Controlul politic extern tranzita in controlul politic intern asupre fortelor armate.
Pe intreaga perioada a regimului de tip stalinist, instrumentul militar si organizatia care il gira nu erau decat executante ale vointei politice interne: "Ministerul Apararii Nationale (…) este organul specializat destinat infaptuirii politicii militare a Partidului Comunist Roman"(5). O data controlul politic stabilit, instituirea ferma a unor forme de control economic devenise o necesitate. Martori straini, chiar daca nu tocmai impartiali, cum ar fi generalul american Schuyler, discutau faptul ca inca dinspre 1945 Comisia Aliata de Control (constituita in baza textului armistitiului din 13 septembrie 1944) dominata de catre sovietici devenise un mijloc de control politic si economic al Romaniei.
Formele controlului economic au fost bine prinse in asa-numitele sovromuri, unitati economice ce ar fi trebuit sa lege dezvoltarea economica, productia si exportul romanesc de cele din Uniunea Sovietica, dar in realitate constituiau niste instrumente de exploatare, daca nu chiar de spoliere a resurselor statului satelit. Formele economice de control nu vizau doar modalitati de exploatare directa, ci si constituirea unor cadre de planificare a productiei si consumului care sa se plieze dupa sistemul industrial stalinist instituit dupa 1928.
La baza controlului sovietic au stat infiltrarile trimisilor sovietici in institutiile de securitate nationala si in cele economice ale statelor din subsistemul hegemonic. Armata si sistemul intern de informatii, transformat pentru decenii in instrument represiv intern, politie politica, erau controlate prin doua modalitati generale: existenta de consilieri sovietici pana la niveluri de regiment (in armata) si birou (in serviciile de informatii) si prin scolarizarea unui numar semnificativ de ofiteri ai armatei si serviciilor secrete republicane in institutiile similare din URSS.
Vedem astfel faptul ca un control hegemonic al unei puteri de tip revolutionar implica un set de aspecte neobisnuite in cazul unei hegemonii de pace obisnuite, cum ar fi cea discutata mai sus, a Statelor Unite ale Americii in sfera geopolitica definita de doctrina Monroe. Un hegemon revolutionar modeleaza structura interna a unei puteri minore supuse, nu doar manate de convingerea ca propriul sistem politic si economic este cel mai drept si mai eficient, ci si fiindca actiunea de modelare permite un control cvasitotal al statelor aflate intr-o regiune strategica sensibila.
Probleme generale ale rolului Romaniei in Tratatul de la Varsovia
Pactul din capitala poloneza a fost perceput in mod oficial inca din primele sale zile de functionare de catre creatorii sai drept un instrument menit sa intareasca capacitatea de aparare a tarilor lagarului socialist impotriva unei agresiuni imperialiste a blocului agresiv al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, ale carui actiuni devenisera din ce in ce mai suspecte dupa declansarea reinarmarii Germaniei Federale in anii 1954-55(6). Formalmente, Tratatul de la Varsovia avea o structura relativ democratica, intrucatva asemanatoare cu NATO. Organul de conducere era Comitetul Politic Consultativ, compus din sefii statelor membre, dar la ale carui sedinte participau primii ministri, ministrii Afacerilor Externe, secretarii partidelor statelor membre care se ocupau cu relatiile externe, comandantul-sef al Fortelor Armate Unite si seful Statului Major (dupa 1980 au participat si ministrii Apararii din aceste state). Organele militare erau Comitetul Ministrilor Apararii (creat dupa reuniunea de la Budapesta din 1969), Comandamentul Fortelor Armate Unite (aici orice caracter democratic a disparut din practica: toti comandantii-sefi si sefii de stat major au fost maresali sau generali sovietici; in plus, comandantul-sef era si prim-adjunct al ministrului Apararii al URSS)(7). Perspectiva occidentala care a dominat literatura ultimelor decenii pare sa fie insa cea dupa care Tratatul de la Varsovia era mai degraba o organizatie menita sa sustina manu militari regimurile de inspiratie sovietica din Europa Centrala si de Est, decat o veritabila organizatie de securitate colectiva(8). Undeva, la jumatatea drumului dintre aceste doua perspective, trebuie cautata, in opinia mea, pozitia conducatorilor romani din perioada Razboiului Rece si actiunile pe care acestia le-au intreprins.
Este, in mod cert, in buna traditie a gandirii strategice a ne imagina problemele internationale ca direct legate de miscarile, intentiile si capacitatile vecinilor celor mai apropiati. Nu intra in spatiul de analiza al acestei sectiuni problemele legate de proiectarea fortei militare conventionale peste mare, o problema operationala exclusiv americano-sovietica dupa 1970. Interesul exclusiv va fi legat de confruntarea terestra si aviatica din centrul continentului european. In aceasta ordine de idei, nu surprinde faptul ca interesul teoretic cu privire la aliatii est-europeni ai Uniunii Sovietice se concentreaza mai ales pe aceia care ar fi avut un posibil impact asupra unui razboi cu Vestul. Pana in 1955, analistii militari occidentali aveau deja o viziune asupra felului in care ar fi trebuit sa arate un atac sovietic in Europa Centrala. Ar fi implicat lovituri in adancime pe directia Grupului de Armate Nord al NATO, sustinuta de fortele stationate in Republica Democrata Germana (RDG) si o ofensiva secundara sustinuta pe directia Grupului de Armate Centru de catre fortele din RDG si din Cehoslovacia(9). O asemenea viziune poate fi exacta, mai ales daca luam in considerare noile date oferite de catre "Planul de actiune al Armatei Populare Cehoslovace pentru Perioada de Razboi"(10), care justifica in mod clar spaimele occidentale privind un atac determinat in Europa Centrala, purtat cu mijloace conventionale si nucleare.
Pe intreaga perioada sovietica a domnit convingerea (acoperita de studiul manualelor oficiale de strategie sovietica) dupa care un atac sovietic conventional in Europa va fi imediat sustinut de folosirea armelor nucleare tactice si strategice. In randurile planificatorilor militari ai Aliantei Nord-Atlantice domnea la sfarsitul anilor 1960 convingerea ca un prim asalt sovietic purtat cu mijloace conventionale sau nucleare tactice ar putea fi oprit de unitatile din prima linie, dar ca acesta ar fi slabit in asemenea masura capacitatile de aparare vestice, incat o a doua miscare strategica sovietica n-ar mai fi putut fi oprita fara un recurs masiv la armele nucleare(11). Principalul manual doctrinar sovietic al anilor 1960 si 1970, apartinand maresalului V.D. Sokolovski (fost comandant de armata si adjunctul lui G.K. Jukov la comanda de front in al doilea razboi mondial, ulterior comandant al fortelor sovietice din Germania), contribuia la aceasta convingere prin sustinerea imposibilitatii unui conflict pur conventional si prin admiterea ca orice conflict generalizat va ajunge unul cu schimburi nucleare strategice(12). Consider ca aceasta perspectiva realista este de ajuns pentru a justifica ingrijorarea Vestului in privinta statelor ce se vor implica cel mai probabil intr-un razboi in Europa. Acestea trebuiau sa fie RDG, Ungaria, Cehoslovacia (cel putin pana in 1968) si Polonia (ca asigurand asistenta si, in mod special, linii vitale de comunicatii pentru fortele sovietice in URSS si RDG). Pe teritoriul RDG stationau Grupul Nord al armatelor sovietice, care impreuna cu gruparea de forte Centru de pe teritoriul Cehoslovaciei ar fi urmat sa duca greul luptei impotriva principalelor forte ale NATO. Pe teritoriul Ungariei stationa gruparea sovietica de sud, care ar fi urmat sa desfasoare o ofensiva spre nordul Italiei. Pe de alta parte, ceilalti membri ai Pactului, Bulgaria si Romania, aveau o mai mica importanta militara directa, poate cu exceptia Bulgariei, care se invecina cu doua state membre NATO. Inconjurata de tari socialiste prietene si aliata cu toate din 1947-1948, Romania s-a aflat, de-a lungul Razboiului Rece, intr-o situatie particulara, favorizata, din punctul de vedere al securitatii (cu foarte putine exceptii, reale sau nu, in 1968 si, posibil, in 1989).
O singura obiectie serioasa s-ar putea aduce acestui punct de vedere, anume cea dupa care Romania ar fi avut cu Iugoslavia o granita calda dupa denuntarea unilaterala de catre guvernul RPR a tratatului de asistenta mutuala cu Iugoslavia, indata dupa schisma Stalin-Tito din 1948(13). Desi Romania s-a aflat in randul tarilor care au condamnat vehement regimul lui Tito, actiunile concrete s-au limitat la o propaganda indreptata contra guvernului de la Belgrad si la intensificarea actiunilor graniceresti pe Dunare. Pana in 1955 s-ar putea spune ca Romania, prin prisma viziunii strategice generale a perioadei asupra Razboiului Rece, a avut o importanta militara secundara, prin mentinerea liniilor de comunicatie militare sovietice cu armatele din Austria, via Ungaria. Insa dupa retragerea din Austria a trupelor sovietice si dupa retragerea acestora din Romania, in 1958, chiar si o asemenea asertiune ar fi exagerata. In mod cert, din punctul de vedere al importantei strategice militare si din cel al capabilitatilor militare, Romania se clasa ultima printre aliatii sovietici in Europa de Est(14).
Note:
1. Acest material este parte a tezei de doctorat Sistemul international si politica puterilor minore. Cazul Romaniei, 1913-1989, elaborata si depusa in vederea sustinerii publice la SNSPA.
2. Vezi analiza caracterului reductionist al unor perspective legate de imaginea a doua in Kenneth Waltz, Theory of International Politics (New York: McGraw Hill, 1979), pp. 18-37.
3. Acest lucru a fost remarcat pentru prima oara in cazul partenerilor minori din NATO ai SUA de catre Mancur Olson si Richard Zeckhauser: An Economic Theory of Alliances in The Review of Economics and Statistics (1966) 48: 266-279.
4. In acest sens este revelatoare marturia sefului Statului Major roman din ultima parte a conflictului mondial, generalul Constantin Sanatescu, in Jurnal (Bucuresti, Ed. Humanitas, 1993).
5. General-maior dr. Ilie Ceausescu, Armata in sistemul de aparare al Republicii Socialiste Romania, in Al. Gh. Savu (ed.) Armata si societatea romaneasca (Bucuresti, Ed. Militara, 1980), p. 291.
6. Toate acestea apar subliniate inca in Stenograma sedintei Consiliului de Ministi al RPR din 20 mai 1955 cuprinzand darea de seama a primului ministru Gheorghe Gheorghiu-Dej cu privire la reuniunea de la Varsovia in care a fost semnat Tratatul de alianta, document publicat in culegerea Romania and the Warsaw Pact, Vol. I, (Bucuresti, Institutul pentru Studii Politice de Aparare si Istorie Militara, 2002), de aici inainte citata ca RWP. Literatura de propaganda care sustine faptul ca reinarmarea Germaniei Federale si pozitionarea fortelor sale armate sub comanda unor fosti generali si ofiteri superiori ai Wehrmachtului era extrem de incisiva in acea perioada, vezi L.A. Bezimenski, Generalii germani cu si fara Hitler (Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1962).
7. Organisme de o mai mica importanta au fost Consiliul Militar al fortelor armate unite (constituit in decembrie 1969), Statul Major al fortelor armate unite, Comitetul Tehnic, Comitetul Ministrilor Afacerilor Externe (constituit in decembrie 1976) si Secretariatul unit al Tratatului de la Varsovia. Pentru acestea si pentru cele de mai sus este utila descrierea unui intim cunoscator al aliantei, fostul ministru roman al Apararii, Constantin Olteanu, Coalitii politico-militare. Privire istorica (Bucuresti, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", 1996), pp. 206-222.
8. O perspectiva ampla a literaturii occidentale si estice vizand istoria paralela a celor doua mari blocuri militare ale Razboiului Rece poate fi gasita in Vojtech Mastny, in The New History of Cold War Alliances in Journal of Cold War Studies, Vol. 4, No. 2 (Spring 2002), pp. 55-84.
9. Richard L. Kugler, Commitment to Purpose. How Alliance Partnership Won the Cold War (Santa Monica, RAND, 1993), pp. 214-220.
10. In Cold War International History Project Bulletin, The End of the Cold War, Issue 12/13, Fall/Winter 2001, pp. 292-297.
11. Informatie obtinuta in cadrul unei discutii cu colonelul Rudiger Volk, specialist in planificare nucleara al NATO, la 22 ianuarie 2003. Vezi si materialul acestuia NATO’s Nuclear Strategy During the Cold War, in Monitorul strategic, Anul IV, Nr. 1/2003, pp. 34-41. Este interesant de remarcat faptul ca teoreticienii vestici incercau in acele momente alcatuirea unor politici de descurajare nucleara prin folosirea armelor tactice doar in sectoarele in care fortele conventionale inamice reuseau trecerea frontierei RFG. Vezi pentru aceasta Thornton Read, Nuclear Tactics for Defending a Border, in World Politics, Vol. 15, No. 3 (April, 1963), pp. 390-402.
12. V.D. Sokolovski, Strategia militara (Bucuresti, Ed. Militara, 1972).
13. Perspectiva sustinuta argumentat de unii specialisti romani, vezi de exemplu comunicarea dr. Adrian Niculescu, The End of the Cold War: from the Polish Uprising to the Fall of the Berlin Wall in cadrul NATO Studies Centre, Bucuresti, ianuarie 2003, mss.
14. Douglas A. MacGregor, Uncertain Allies? East European Forces in the Warsaw Pact, in Soviet Studies, Vol. 38, Issue 2, (April 1986), p. 232. Pentru ritmul lent al modernizarii armatei dupa 1945, achizitionarea de material sovietic si pentru implementarea unor structuri militare de tip sovietic, vezi, in general, Armata romana in primii ani ai revolutiei si constructiei socialiste (Bucuresti, Ed. Militara, 1977) si pentru istorii de arma, Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, Ioan Popescu, Istoria infanteriei romane, vol. II (Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1985), pp. 453-456, Istoria artileriei romane (Bucuresti, Ed. Militara, 1977), pp. 455-456.
- fragment -
(Continuare in numarul urmator)
