Pe aceeași temă
Sursele occidentale par a se pune in acord asupra faptului ca, incepand cu 1964, si mai ales dupa 1968, Romania si-a castigat o pozitie diplomatica speciala in cadrul Pactului de la Varsovia. Opozitia romaneasca la anumite tendinte de integrare din ce in ce mai stransa a fortelor armate romanesti in interiorul Tratatului a inceput sa fie exprimata dupa 1965 din ce in ce mai des. Unul din aspectele vazute ca o ingerinta nepermisa in suveranitatea nationala era faptul ca la razboi conducerea operativa a Fortelor Armate Unite urma sa revina Marelui Stat Major al Uniunii Sovietice, Comandamentul Fortelor Armate Unite urmand sa aiba doar un rol de sprijin al acestuia(1).
Actul central al opozitiei romanesti la actiunile hegemonului subsistemic ramane condamnarea invadarii Cehoslovaciei, act ce parea sa inaspreasca radical relatiile cu vecinul de la Rasarit. Intr-adevar, in urma mult aclamatului discurs din 21 august 1968, Romania a parut, pentru cativa ani, a se afla pe o traiectorie ce conducea catre conflictul cu URSS. Afirmand cu fermitate ca "intrarea trupelor a cinci tari socialiste in Cehoslovacia este o mare greseala si un mare pericol asupra pacii in Europa si asupra convingerilor socialiste in lume", Nicolae Ceausescu intelegea sa se situeze mai degraba pe pozitiile Vestului decat sa adere la actiunile aliatilor sai. In acelasi discurs, el lanseaza bazele unei noi doctrine militare care va ajunge mai tarziu sa domine politica de aparare romaneasca, aceea a "razboiului intregului popor": "poporul roman nu va permite nimanui sa violeze teritoriul patriei noastre"(2).
In memoriile sale, I.G. Maurer, prim-ministru in momentul august 1968, considera ca pericolul invaziei sovietice era iminent, cinci divizii sovietice putand intra oricand in Romania(3).
Sursele occidentale ale anilor 1970 au colaborat asupra acestei imagini a autonomiei si a importantei democratice a Romaniei. Desi prevenitori, Aurel Braun, Daniel M. Nelson, Peter Bender sunt de acord cu faptul ca dupa 1968 Romania capata o pozitie speciala in cadrul Pactului de la Varsovia. Romania putea fi perceputa atat ca o punte de legatura intre Est si Vest, cat si ca un aliat disident al Uniunii Sovietice. Nu trebuie sa credem ca a existat o unanimitate in randul analistilor occidentali cu privire la rolul veritabil detinut de Romania in interiorul sistemului de securitate sovietic. Inca din 1975 Graeme J. Gill identifica trei motive pentru care pozitia romaneasca de autonomie fie nu mai exista, fie era irelevanta. Intai, schimbul economic cu tarile vestice nu mersese in sensurile dorite de comunistii romani, exportul crescand mai incet decat era planificat (aceasta si pe fondul impactului economic foarte puternic al inundatiilor din 1970). In al doilea rand, influenta Romaniei devenise nesemnificativa in raport cu disputa sovieto-chineza, care ajunsese un conflict interstatal. In fine, apropierea Uniunii Sovietice insesi de Occident in cadrul deceniului destinderii a facut ca pozitiile romanesti si rusesti sa devina asemanatoare in deceniul opt, astfel ca pozitia de independenta, chiar daca exista, nu mai avea importanta internationala din deceniul sapte(4).
Aceeasi tendinta se poate spune ca a continuat, impreuna cu o a doua, de-a lungul intregii perioade de regim comunist in Romania. Intr-adevar, pana in anii '80, inclusiv un numar insemnat de analisti occidentali subliniau rolul pe care l-a avut Romania in dinamizarea relatiilor Est-Vest. Acestia subliniau in general conflictele permanente existente intre conducerea de partid de la Bucuresti si corespondenta sa de la Moscova, atat in cadrul Pactului de la Varsovia, cat si in cadrul CAER, considerandu-le ca fiind dovezi ale autonomiei Romaniei in interiorul blocului estic. Toate luarile de pozitie din documentele oficiale si propagandistice, inclusiv din manualele influente in pregatirea diplomatilor romani din ultimele doua decenii ale socialismului concurau in a acredita imaginea unei tari independente, a carei politica externa se intemeiaza pe considerentele realiste ale interesului national, pe apararea suveranitatii nationale si a integritatii teritoriale a statului. Politica de pace si de angajament international pe care liderii romani ai perioadei pretindeau ca o duc capata proportii continentale si istorice in literatura propagandistica a vremii. Astfel, unii autori romani au mers pana la a sustine ca Actul Final de la Helsinki isi are originea in conceptul de edificare a unui sistem de securitate si cooperare in Europa edificat de Nicolae Ceausescu in 1970(5).
Fosti lideri romani si analistii si istoricii contemporani tind sa considere ca pozitia Romaniei in interiorul blocului estic de dupa 1964-1968 a fost una de profunda autonomie si opozitie fata de Uniunea Sovietica. Aceasta abordare pune un accent puternic pe legatura intre politica externa de dupa 1964-’68 si puternicele sentimente antisovietice ce au avut drept puncte maxime anul 1940 si perioada de dupa infrangerea din 1944. Sunt explorate in multe lucrari diferentele ce au aparut inauntrul Pactului de la Varsovia pana la sfarsitul perioadei comuniste. General-colonelul Constantin Olteanu, ministru al Apararii intre 1980- ’85, subliniaza adesea in memoriile sale disputele dintre delegatia romana, sustinuta de deciziile politice luate la Bucuresti, si propunerile sovietice de reformare a Pactului(6). Analistii militari au elogiat adesea principiile politice ale cooperarii cu celelalte armate ale Pactului de la Varsovia, mai precis: respectarea ferma a independentei si suveranitatii nationale, completa egalitate in drepturi cu statele legate de Romania prin tratate bi- ori multilaterale.
Distanta Romaniei fata de Tratatul de la Varsovia nu era chiar atat de mare
Se cuvin mentionate aici o serie de limitari foarte serioase ale distantei pe care Romania o luase fata de Tratatul de la Varsovia. La putin mai mult de o luna de la criza din august 1968, seful statului roman conferea extrem de linistit cu comandantul Fortelor Armate Unite, maresalul I.I. Iakubovski, si cu seful de stat major, generalul Stemenko, pe teme legate de crearea Comitetului Militar al Tratatului de la Varsovia. In cadrul intalnirii, Nicolae Ceausescu nu uita sa trimita salutari calduroase tovarasilor L. Brejnev si A. Kosighin(7).
Cand nu se scursese inca un an de la invadarea Cehoslovaciei, conducerea de la Bucuresti declara deja transant ca: "tara noastra va dezvolta si in viitor colaborarea cu armatele tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia, cu armatele celorlalte tari socialiste, fiind gata sa-i indeplineasca oricand obligatiile in cadrul unui atac imperialist"(8).
Afirmatia era cu atat mai transanta, cu cat in martie 1969, deci foarte devreme dupa discursul din 1968, o delegatie romana condusa de Nicolae Ceausescu participa la Budapesta la reuniunea Tratatului de la Varsovia, in care s-au adus cele mai insemnate modificari organizationale din istoria de pana atunci a Pactului, fireste tinand seama de sensibilitatile partenerilor minori ai URSS.
Insa, odata cu trecerea anilor '80, perspectivele occidentale pareau a-si modifica opiniile vizand pozitia diplomatica a Romaniei comuniste. Dupa efortul militar american de la inceputul decadei, fortele sovietice si aliatele lor din Europa Centrala pareau a fi din ce in ce mai depasite, o ofensiva a acestora in campiile germane fiind improbabila sau usor de retinut de fortele armate ale NATO. Regimul comunist de la Bucuresti a inceput a fi perceput tot mai mult nu ca un potential disident in interiorul blocului, ci mai degraba ca un guvernamant brutal, care nu se conforma cerintelor celui de-al "treilea cos" al Acordului de la Helsinki. Mai mult, la sfarsitul decadei aparea din ce in ce mai evident ca regimul de la Bucuresti devenea tot mai dependent, in privinta politicilor sale economice, de livrarile sovietice de petrol si de piata oferita de CAER. Astfel, orice opozitie fata de reformele din Uniunea Sovietica ori din celelalte state ale Pactului de la Varsovia ar fi putut atrage dupa sine un raspuns economic ce ar fi avut un efect mult mai devastator asupra economiei socialiste a Romaniei decat o invazie de tipul celei din 1968. Acum este bine cunoscut faptul ca, in cadrul ultimei intalniri cu Mihail Gorbaciov, dictatorul roman era mult mai axat pe discursul economic legat de livrarile de gaze naturale si de petrol decat pe promovarea "doctrinei Brejnev" impotriva schimbarilor democratice din Europa de Est(9).
In viziunea occidentala nu parea sa mai conteze nici faptul ca deja de aproape doua decenii Romania sustinea consecvent ca cel mai bun lucru pentru securitatea internationala ar fi lichidarea simultana a blocurilor militare, NATO si Tratatul de la Varsovia. La sfarsitul anilor 1980, perspectivele occidentale devenisera deja categorice: Romania era un stat izolat in interiorul blocului sovietic, cu o politica externa ce se indrepta din ce in ce mai mult spre regimuri totalitare islamice care sustineau terorismul international si cu o politica interna care incalca toate prevederile interne si externe (semnate de liderii de la Bucuresti) legate de respectarea drepturilor omului. Pare destul de sigur a afirma ca perspectivele occidentale erau mult mai putin entuziaste in privinta rolului Romaniei in Pactul de la Varsovia decat erau in anii saizeci si saptezeci si sensibil mai putin entuziaste decat cele mai multe surse romanesti pana in acest moment (...).
(Subtitlurile apartin redactiei)
1. Vezi pentru aceasta raportul prezentat de generalul-locotenent Ion Gheorghe cu privire la consfatuirea din 4-9 februarie 1966 de la Moscova a sefilor marilor state majore ai armatelor tarilor participante la Tratatul de la Varsovia, in RWP, Vol. I, pp. 257-258.
2. Discursul a aparut in Scanteia, 22 august 1968.
3. Lavinia Betea, Maurer si lumea de ieri. Marturii despre stalinizarea Romaniei (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001), pp. 185-186.
4. Graeme J. Gill, Rumania: Background to Autonomy in Survival, Vol. 21, No. 3 (96) (Summer 1975), pp. 109-111.
5. Romulus Neagu, Securitatea europeana. Afirmarea unui nou concept (Bucuresti, Ed. Politica, 1976), p. 261.
6. Vezi cartea sa, Romania, o voce distincta in Tratatul de la Varsovia. Memorii 1980-1985 (Bucuresti, Ed. Aldo, 1999).
7. Ministerul Fortelor Armate, Marele Stat Major, Nota de discutii nr. O.K.00364 din 1 octombrie 1968, in RWP, Vol. I. pp. 413-415.
8. Raportul CC al PCR cu privire la activitatea PCR in perioada dintre Congresul al IX-lea si Congresul al X-lea si sarcinile de viitor ale Partidului, raportor Nicolae Ceausescu, in Congresul al X-lea al PCR 6-12 august 1969, prescurtat Raportul X (Bucuresti, Ed. Politica, 1969), p. 55.
9. Vezi Minutes of the Meeting between Nicolae Ceausescu and Mikhail S. Gorbachev, Moscow, 4 december 1989, in Cold War International History Project Bulletin, The End of the Cold War, Issue 12/13, Fall/Winter 2001, pp. 217-225.
