Memorie, Europa, Drepturile Omului*

Profesor la Universitatea din Strasbourg si inalt functionar al Consiliului Europei vreme de aproape trei decenii, Pierre Henri Imbert, eminent jurist, este unul dintre principalii constructori ai legislatiei internationale privind interzicerea pedepsei cu moartea pe continentul nostru.

In urma cu 15 ani, el era directorul Directiunii Drepturilor Omului din Consiliul Europei. In aceasta calitate ne-am cunoscut si in aceasta calitate a fost cel mai important punct de sprijin pe care ideea realizarii unui prim memorial al victimelor comunismului a avut-o in interiorul inaltului for european. Acest sprijin, de natura principiala si teoretica, pornea de la convingerea ca, daca apararea drepturilor omului este prioritara menire a Consiliului Europei si exista putine locuri in istorie in care drepturile omului sa fi fost mai salbatic incalcate decat intr-o inchisoare comunista, atunci egida Consiliului Europei acordata proiectului Sighet era concluzia logica a legaturii dintre drepturile omului si memorie in contextul unei Europe pe cale de reintregire.

Aceasta este, de altfel, tema exceptionalei conferinte pe care profesorul Imbert a tinut-o la Scoala de Vara de la Sighet, din acest an, cu prilejul primei vizite pe care a facut-o acestei institutii a memoriei la crearea careia a contribuit in mod determinant. (Ana Blandiana)

Memorie, Europa, Drepturile Omului - poa­te ca, pentru multi dintre dumneavoas­tra, intre acesti trei termeni nu exista o le­ga­tura evidenta. Am sa incerc sa arat ca Drepturile Omului si Europa s-au nascut din memorie, din nevoia de memorie.

Am sa incep cu Drepturile Omului si am sa va spun ca, in ziua de azi, ele ocu­­pa un loc care, pana nu demult, era ab­so­lut de neimaginat. Voi lua exemplul tarii mele, Franta. Am facut studii de drept si niciodata in timpul studiilor nu ni s-a vor­bit de Drepturile Omului. Se vorbea de­spre libertatile publice, dar niciodata de Drepturile Omului. De fapt, in Franta s-a in­­­ceput sa se vorbeasca despre Drepturile Omului pe vremea cand am fost numit pro­fesor la Facultatea de Drept, in 1974. Era anul in care Franta a ratificat Con­ven­tia Europeana a Drepturilor Omului. Ade­varul este ca astazi Drepturile Omului sunt la moda, numai ca au cam devenit un fel de ghiveci si cand se intrebuinteaza expresia nu se stie prea bine despre ce este vorba. De aceea mi s-a parut util sa amintesc pe scurt de unde vin aceste Drepturi ale Omului care, pe de o parte, au o lunga istorie si, pe de alta, au aparut re­cent.

Expresia in sine de Drepturile Omului a aparut catre sfarsitul secolului al XVIII-lea in Statele Unite ale Americii si in Franta. Ea este rezultanta unui foarte lung si foar­te lent demers - daca ne gandim ca pu­tem evoca aici filozofia greaca si temuta mostenire iudeo-crestina. (Spun "temuta" deoarece unora le este greu sa o invoce si sa faca referire la ea.) Toate aceste ele­mente la un loc au dus la o evolutie a men­­talitatilor si a ideilor, dar in acelasi timp relatiile intre indivizi nu intrau, prac­tic, in discutie si nici cele dintre individ si pu­tere. Or, nu putem vorbi de Drepturile Omului decat atunci cand exista o relatie intre individ si putere.

Trecerea se va face in urma a doua socuri. Am ales doua date, destul de arbi­trar. Prima este 1492. In anul acela, Euro­pa, prin Cristofor Columb, descopera Ame­rica, dar mai ales il descopera pe "Cela­lalt". Nu pe "strain", pe acesta Europa il cu­nostea deja, ci pe "diferit", pe cel foarte diferit. Imaginati-va socul europenilor cand s-au trezit fata-n fata cu barbati si fe­mei pe jumatate goi si cu pene in cap. In­trebarea era: "Oare astia sunt oa­meni?". Ceea ce va atrage dupa sine o ade­varata revolutie culturala in masura in care aceasta idee de diferenta, odata re­cu­noscuta si respectata, va deveni ma­tri­cea Drepturilor Omului si a democratiei. Lucrul se va produce in etape, mai intai prin reforma protestanta, reforma lui Lu­ther, care va introduce diferenta in sanul cres­tinismului si va atrage dupa sine re­ven­dicarea libertatii de constiinta.

Dupa care va aparea nevoia de a ges­tiona aceasta diferenta, cu alte cuvinte de a-i recunoaste celuilalt un loc in comu­ni­ta­te, ceea ce va aduce o noua viziune a or­ga­nizarii puterilor. Aceasta va fi Con­trac­tul, faimosul Contract social si mai ales apa­ritia parlamentarismului, care introdu­ce diferenta in sanul puterii cu respec­ta­rea minoritatii. In felul acesta, aparitia in­tem­pestiva si imperativa a alteritatii care, repet, se referea la relatiile dintre indivizi, ajunge sa influenteze relatiile dintre indi­vid si putere. Era o evolutie foarte im­por­tan­ta - care s-ar fi putut opri aici, adica in interiorul frontierelor nationale. Trebuie avut in vedere ca niciuna dintre aceste evo­lutii nu a influentat in vreun fel relatiile in­ternationale, inclusiv Declaratia de la 1789. De fapt, s-ar fi putut ramane la liber­ta­tile publice reglementate de fiecare drept national. Trebuie sa fie clar ca tot ce este efectuat de dreptul international al Drepturilor Omului nu vine in prelun­gi­rea naturala a ceea ce este realizat in plan national. Dreptul international al Drep­­turilor Omului nu este ca o fotografie ma­rita a ceea ce este facut in plan national. Pentru ca sa existe aceasta trecere de la national la international a fost nevoie de un al doilea soc si aici trecem la a doua data - 1945.

Dupa tot ce s-a petrecut in anii care au precedat al doilea razboi mondial si in urma razboiului, lumea a devenit constien­­ta ca individul nu mai poate fi lasat singur in fata statului, ca simpla afirmare a drep­tu­rilor nu mai este suficienta si ca res­pec­ta­rea lor nu mai poate fi lasata in grija in­stantelor nationale. De unde, ideea unei abordari internationale, care se va con­cre­ti­za in Declaratia Universala a Dreptu­ri­lor Omului din 10 decembrie 1948. Tre­bu­ie spus ca atrocitatile comise in timpul celui de-al doilea razboi mondial facuse­­ra, intr-un fel, vizibil inumanul. Intr-o ase­me­­nea masura, incat nu era posibil ca aces­ta sa fie formulat. Lumea se afla in fata a ceea ce se numeste indicibilul. De unde, nevoia de a aminti conditiile minime de res­pect al demnitatii umane. Si anu­me, ide­ea ca orice fiinta omeneasca are drep­­tul la protectie pentru simplul fapt ca este o fiinta omeneasca. In acest sens, De­­cla­ra­tia Universala este un text fon­da­tor, in masura in care exprima in cuvinte va­lori pentru a spune "sa nu se mai in­­tam­ple niciodata!" - si aici avem ince­pu­tul memo­riei.

Numai ca vor trebui sa treaca aproape douazeci de ani pentru ca acest mesaj sa se concretizeze in texte internationale obli­­gatorii. Este vorba de Pactele Na­tiu­ni­lor Unite referitoare la Drepturile Omu­lui, care nu vor fi adoptate decat in 1966 si nu vor intra in vigoare decat in 1976.

Miza europeana

Intre timp, din fericire, va exista Eu­ro­pa. Care si ea s-a nascut din memorie, din nevoia de memorie. Spun Europa, dar de fapt este Consiliul Europei. Si pro­fit de ocazie ca sa atrag atentia ca ceea ce dumneavoastra credeti ca este dra­pe­lul Uniunii Europene este de fapt drapelul Consiliului Europei, care a autorizat cu generozitate Uniunea Europeana sa adop­­te acelasi drapel, arborat din 1950, apro­xi­mativ.

Consiliul Europei a luat fiinta in au­gust 1949. El va aduce o suma de noutati de care lumea este astazi foarte putin con­stienta. Intre altele, este singura orga­ni­zatie internationala, pana in ziua de azi, care se bazeaza pe un element ideologic. Astfel, este singura organizatie interna­tio­na­la care face din respectarea Drepturilor Omului Conditia - cu majuscula -, singu­ra conditie de admitere si de mentinere in organizatie. Aceasta exigenta nu este o vorba goala: dupa lovitura de stat a co­lo­neilor, Grecia a fost nevoita sa se retraga, intre 1970 si 1974, iar anumite state, ca Por­tugalia si Spania, au fost admise tar­ziu - in 1976 si, respectiv, 1977 -, ca si, de­sigur, fostele democratii populare. Si, lu­crul cel mai important, abia infiintat, Con­­siliul s-a lansat in elaborarea a ceea ce avea sa devina Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care va fi semnata la 4 noiembrie 1950. Imi permit sa atrag atentia asupra intervalului foarte scurt.

Exista o Conventie care nu este doar o lista de drepturi, exista un mecanism pre­vazut sa asigure respectarea, con­tro­lul international al respectarii acestor drep­turi. Deci exista o Curte Europeana a Drepturilor Omului si doua posibilitati de a apela la aceasta Curte, de a se adre­sa Curtii. Pe de o parte, un element de-a dreptul revolutionar, din care nu exista niciun exemplu anterior, sunt ceea ce se chea­ma plangerile individuale. Adica posi­bi­litatea ca un individ, oricare ar fi el, ori­ca­re ar fi nationalitatea lui, sa seziseze Cur­tea. Posibilitate revolutionara, desi, la in­­ce­­put, nu acesta era lucrul cel mai impor­tant. Important era celalalt tip de plangeri, cele care vin din partea unor state - si anu­me, posibilitatea ca un stat sa sesi­ze­ze Curtea impotriva altui stat pe care il sus­pecteaza ca nu respecta Drepturile Omu­lui. Si pe linia asta s-a mers mai de­parte. De ce? Pentru ca, prin definitie, Drep­turile Omului sunt o chestiune in­ter­na a statelor. As spune chiar ca nu exis­ta nimic mai intim decat ceea ce pri­veste Drepturile Omului. A autoriza un stat sa conteste un alt stat in fata Curtii pen­tru violarea Drepturilor Omului in­­semna sa-i dai dreptul sa se amestece in afacerile interne ale acelui stat. Or, prin­ci­piul neamestecului in afacerile interne era stalpul pe care se sprijinea edificiul drep­tului international clasic. Si de aceea se poate spune ca prin acest mecanism exista cu adevarat garantia colectiva a ceea ce se va numi foarte curand o or­di­ne publica europeana. Ne putem pune in­­trebarea cum au fost posibile toate aceste progrese intr-un timp atat de scurt.

As aminti ca al doilea razboi mondial a inceput in Europa cu o miza europeana, dar s-a terminat cu victoria a doua imperii extraeuropene: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica. Cele doua imperii au invins Germania, dar au invins mai ales Europa, care nu mai exista nici pe plan economic, nici militar si nici politic. Or, tocmai aceasta slabiciune va in­­dem­na Europa sa-si faureasca structuri co­lec­tive. Numai ca trebuie vazut care au fost adevaratele motoare ale acestui demers. Si motoarele nu sunt neaparat pozitive.

Primul este oboseala. Tot ceea ce Eu­ro­pa intreprinde in momentul acela aduce mai mult cu gafaiala decat cu entu­zias­mul. Europa este obosita, se indoieste de propriile ei valori. Principala ei grija este sa nu mai vada revenind trecutul si rega­sim strigatul de: "sa nu se mai intample nici­­odata!" in privinta Europei, asa cum l-am gasit pentru Drepturile Omului. Dupa obo­seala, al doilea motor este teama. Teama provocata de ruptura dintre Est si Vest si care le semnaleaza statelor europene - care vor deveni Europa de Vest - ca este ne­voie sa-si intareasca solidaritatea. Pro­ce­sul a fost inlesnit de faptul ca Europa de Vest este acea parte din Europa care corespunde avansarii trupelor aliate pana la jonctiunea lor cu Armata Rosie. Impre­ju­rarea a creat un sentiment de omoge­ni­ta­te fata de Europa de Est. Europa de Vest devine Europa libera. De altfel, pos­tul de radio american instalat la München, care se adresa cetatenilor din Rusia si din democratiile populare se numea Free Europe. Europa Libera, Europa libertatii. Am tinut sa amintesc aceste lucruri pen­tru ca in felul acesta putem indeparta nein­­telegerile, confuziile.

Desigur, s-a spus: "sa nu se mai in­­tam­­ple niciodata!", dar trebuie sa vedem ca ceea ce ii preocupa pe oameni pe vre­mea aceea era mult mai putin ce se in­­tam­plase in lagarele naziste decat distru­ge­rea tarilor, pe care as numi-o perver­ti­rea democratiilor. Prin pervertire inteleg transformarea pe nesimtite a unor demo­cra­tii normale, decente in regimuri totali­ta­re. Regimuri totalitare, dispuse sa por­neas­ca razboaie. Aceasta era principala acu­zatie adusa acelor tari. Si, in plus, se punea acum problema apararii impotriva unui pericol, un pericol diferit de cel care statuse la originea Consiliului Europei - anume, comunismul. Trebuia deci - as spune chiar ca pe vremea aceea trebuia mai ales - sa se tina seama de ceea ce Churchill, primul, numise "Cortina de Fier". Numai ca, in ceea ce priveste comu­nis­mul, pe vremea aceea, teama de o amenintare militara sau politica era mai tenace decat reactia fata de ororile co­mi­se de regimurile comuniste. Este de-ajuns sa ne gandim la ce se intampla cu cei care indrazneau sa denunte aceste orori sau sa faca dovada experientei lor per­so­na­le. Rezultatul este ca Drepturile Omului au fost pentru statele Europei de Vest un element federator important, dar, in ace­lasi timp, aceste Drepturi ale Omului au subliniat si mai apasat opozitia fata de cealalta Europa. Vreau sa spun ca, timp de decenii, Drepturile Omului vor fi un fac­tor de tensiune, semnul unei fracturi in sa­nul vechii Europe.

Aici as vrea sa fac o paranteza de­oa­re­ce cred ca, dupa ’89, nu s-a tinut destul seama de aceasta realitate. Intr-un sens, tre­cutul a fost sters si oamenii nu si-au dat seama ca, in ciuda a ceea ce se spu­nea in acel moment, Europa nu era deloc pe cale sa se uneasca. M-am gandit in­­totdeauna ca ar fi fost mai exact sa se spuna ca cele doua lumi erau pe cale sa se apropie. Doua lumi care nu mai aveau o istorie comuna: pentru una, razboiul se ter­minase in 1945, pentru cealalta, in 1989. In aceasta privinta se poate spune ca Europa are doua memorii, una mar­ca­ta de nazism, cealalta de comunism. In­­chid paranteza si ma intorc la inceputurile Consiliului Europei.

Europa Drepturilor Omului?

Ani de zile el a realizat o opera foarte im­portanta, in materie de norme, prin adoptarea unor texte si prin dezvoltarea jurisprudentei Curtii Drepturilor Omului. Au existat adevarate premiere in materie de drept international: textul privitor la abo­lirea pedepsei cu moartea si Conventia pentru impiedicarea torturii. Unul da­tea­za din ’83, celalalt din ’87. Este pe­ri­oa­da cand incepe sa se vorbeasca de "Euro­pa Drepturilor Omului" mai degraba de­cat de "Europa libertatii". La inceput, chiar, mai cu seama pentru a o deosebi de Europa de la Bruxelles, era numita cu dispret "Europa negustorilor". Dupa ca­de­rea Zidului Berlinului, totul se schimba, totul prinde viteza. Din acel moment, in cativa ani se vor pune pe picioare o serie de mecanisme de control si vor fi adop­tate o serie de texte. Cred ca se poate spune ca nu exista niciun alt exemplu de un grup de state, si astazi sunt totusi 47, care sa fi elaborat si acceptat atatea an­ga­jamente in domeniul Drepturilor Omu­lui. Expresia Europa Drepturilor Omului devine deci pe deplin justificata fara sa mai fie nevoie sa fie comparata cu o alta. Desi, chiar daca expresia este justificata, eu as pune un semn de intrebare dupa Europa Drepturilor Omului si, la intre­ba­rea pe care mi-am pus-o, as raspunde prin "nu". Din mai multe motive, din care n-as retine decat unul, care se afla in centrul reflectiilor noastre de aici, de la Memorialul de la Sighet.

Ca sa folosesc titlul unui roman, care m-a impresionat mult, voi spune ca mi-a fost extrem de greu sa accept tacerea tur­bulenta de la Consiliul Europei in mo­mentul unor tragedii ca acelea din Bos­nia, Cecenia sau Kosovo. De fapt, ani in sir, am asistat, si in Cecenia continua in sen­sul propriu al termenului, la revenirea barbariei - si asta la cativa kilometri de Strasbourg. In fata acestui spectacol, Eu­ropa Drepturilor Omului a ramas surda si muta. In orice caz, nu s-a remarcat prin nimic fata de celelalte organizatii interna­tio­nale. Or, toate aceste evenimente tra­duc negarea valorilor pe care le credeam, pana acum, legate de notiunea de uma­ni­tate. Cred ca, daca ar exista o adevarata Europa a Drepturilor Omului, ea ar vorbi cu o voce diferita, discordanta in acest cor de complezente, care, pentru a se jus­ti­fica, se proclama realist. Noua Europa s-a nascut dupa Berlin si caderea Zidu­lui, dar astazi ea trebuie sa vietuiasca dupa Sarajevo, Srebrenica, Groznii, Pristi­na. Si, pentru mine, aceasta pasivitate a Europei este cu atat mai greu de suportat, cu cat dau o importanta foarte, foarte ma­re unui element deseori ascuns, ocultat, si anume timpul - si cu el ajungem la me­mo­rie. Evenimentele pe care le-am pomenit nu sunt intru totul identice cu cele care s-au produs in timpul celui de al doilea razboi mondial, dar, si aici insist, din punctul de vedere al dezvoltarii Drepturilor Omului si, mai ales, din punctul de vedere al res­pon­sabilitatii comunitatii internationale, dupa parerea mea, sunt asemanatoare si la fel de grave, daca nu mai grave.

De ce spun aceasta? Pentru ca s-au produs la 50 de ani dupa Nürnberg, dupa Conventia asupra genocidului, dupa De­cla­ratia Universala a Drepturilor Omu­lui, dupa Conventia Europeana a Drep­tu­rilor Omului. S-a spus "sa nu se mai intample niciodata!" si s-a intamplat. Si cred ca avem dreptul sa o spunem, pen­tru ca nu putem, nu avem dreptul sa jude­cam evenimentele de astazi ca si cum am mai fi in 1945. Au trecut mai bine de cincizeci de ani de Drepturile Omului si, pentru mine, acesti cincizeci de ani au o pondere care nu poate fi ignorata, es­ca­mo­tata. Sau, daca nu, inseamna ca aceas­ta Declaratie Universala nu este alt­ceva decat vorbe, vorbe goale si tre­bu­ie sa lasam timpul sa decida. Dar am la­sat destul timp. In fiecare an, cu ocazia comemorarii eliberarii lagarelor naziste, revine aceeasi intrebare: "Ce stiau de­spre aceste lagare Pius al XII-lea, Roo­se­velt, Churchill?". Stiau si ei cate ceva, dar cu siguranta nu tot, pentru ca noua ne-au trebuit zeci de ani pana sa putem sa auzim si mai ales sa acceptam. Dar as­tazi nu mai avem scuze, si daca am lua in serios exigentele Drepturilor Omului, pe care le-am elaborat, ar trebui sa existe o sensibilizare la inuman. De aceea ma ga­n­­desc ca ar trebui sa acceptam ca toate evenimentele la care am asistat si asis­tam ne duc tot acolo. Nenorocirea este ca facem tot ce putem pentru a refuza sa vedem realitatea, ca si cum am fi re­vi­zio­nisti prin uitare. Motivul, nu scuza, ci moti­vul, este foarte simplu: daca am accepta sa vedem, ne-ar fi prea rusine. Si, daca am ajuns aici, inseamna ca memoria so­cului din 1945 s-a pierdut. Victor Hugo, inca de pe atunci, spunea: "timpul sterge zgomotul". Iar, pentru Consiliul Europei, aceasta amnezie a fost favorizata de o du­bla evolutie.

Evolutia Consiliului Europei

Pe de o parte, a devenit o familie - si avem aici paradoxul unei organizatii inter­na­tionale regionale. In masura in care, datorita caracterului ei regional, permite realizari extraordinare, ceea ce Consiliul Europei chiar a facut, aceasta organizatie se va transforma in acelasi timp intr-o familie si, nu stiu cum se face, dar intr-o familie oamenii nu se supara unii pe altii. Faptul a avut mai multe consecinte, din care nu voi aminti decat una: plangerile unui stat impotriva altui stat par de aici in­­colo niste acte neprietenesti, niste inge­rin­te inadmisibile. In felul acesta, suntem foar­te departe de originea si de spiritul sta­tutului, foarte departe de ideea unei garantii colective a unei ordini publice. Si cel mai bun exemplu este Cecenia, de­oa­rece, in afara de cateva incruntari, nu a mai fost nimic altceva, mai ales nicio plan­gere a unui stat impotriva Rusiei. Binein­­te­­les, nu sunt un naiv, stiu ca exista tot felul de ratiuni, de explicatii care justifica aceasta atitudine si mai ales una dintre ele, care este imparabila: cand vi se spu­ne "Impotriva Rusiei? Dar nici nu poa­te fi vorba!", asta e argumentul care iti baga pumnul in gura. Dar mai exista si un mo­tiv ascuns. Cecenia este exemplul per­fect al conflictului in care statele se simt solidare in neinterventie deoarece este un conflict care nu deranjeaza, nu pre­zin­ta riscuri de extindere. Este bine cir­cum­scris in imperiul rusesc. Dar tocmai aici Europa Drepturilor Omului ar trebui sa-si marcheze singularitatea. Dupa mine, ea ar trebui sa fie un loc unde se spu­ne inacceptabilul, cu tot ce inseamna con­se­cinte. Chiar impotriva Rusiei, chiar daca res­­pectivul conflict nu risca sa dege­ne­reze.

A doua evolutie, care explica atitu­di­nea Consiliului Europei, este extinderea dupa caderea Zidului. Sa fie clar, eu ma bucur pentru aceasta extindere, dar am in­­doieli in privinta modului in care a fost ges­tionata. In orice caz, aceasta extin­de­re a insemnat o modificare substantiala a misiunii Consiliului Europei, in sensul ca statele nu mai sunt ajutate sa ramana de­mo­crate, ci sa devina democrate. Con­si­liul Europei joaca un rol in care se ames­te­ca putin politistul si invatatorul.

Exorcizarea trecutului

Pana acum am incercat sa va arat le­ga­turile foarte stranse, aproape fuzionale care exista intre Memorie, Europa si Drep­turile Omului. Si am incercat, de ase­me­nea, sa va arat care este puterea uitarii. Pornind de aici, cred ca suntem mai bine inarmati ca sa reflectam asupra sensului, a semnificatiei memoriei, a folosului pe care am putea, pe care ar trebui mai ales sa-l tragem de pe urma ei pentru a in­­telege mai bine importanta Memorialului de la Sighet.

Voi pleca de la exemplul foarte nu­me­roa­selor comemorari care exista pe plan national sau international. Ce-ar fi sa ne in­­trebam daca aceste comemorari nu urma­resc mai cu seama sa ne calmeze con­stiinta, pentru ca, nu-i asa, putem spune: "n-am uitat, ne amintim". Ne amintim cam cum ne amintim de aniversari pe care le trecem in carnetel ca sa nu le ui­tam. Inseamna ca, daca n-ar exista co­me­mo­rarile, am fi uitat? Si, in orice caz, toate aceste comemorari ascund faptul ca esential nu este sa ne amintim o data pe an, ci sa raspundem la intrebarea ur­ma­toare: in ce masura faptele amintite s-au integrat in viata noastra, in traiul nostru de zi cu zi? Ne-au marcat ele felul de a ac­tiona, de a judeca? Pentru ca pericolul este sa comemorezi trecutul care risca sa stearga prezentul, in vreme ce privirea asupra trecutului trebuie sa ne schimbe privirea asupra prezentului. Memoria tre­buie sa transforme prezentul, sa-l proiec­te­ze in viitor, ea trebuie sa fie pentru noi o sursa de noi responsabilitati. Sa ne amintim ce s-a intamplat, dar pentru a in­­te­lege mai bine ca lucrurile astea sunt ori­cand posibile, chiar daca sub forme dife­rite. Vorbim deseori de valorile care ne structureaza societatea, dar aceste valori au o istorie, ele sunt rezultatul unei istorii si noi trebuie sa o cunoastem pentru ca aceste valori sa aiba cu adevarat un sens pentru noi astazi. Aceste valori trebuie in­­tretinute, tinute treze - de unde impor­tan­ta unei adevarate culturi a Drepturilor Omu­lui. Cunoasteti poate definitia culturii - este ceea ce ramane dupa ce am uitat totul. Ei bine, eu gandesc ca o cultura a Drepturilor Omului este, dimpotriva, ceea ce ramane pentru ca nu s-a uitat totul.

Iata pentru ce Memorialul de la Si­ghet are pentru mine o mare, foarte mare insemnatate. Este un loc spre care mergi si in aceasta calatorie omul trebuie sa aiba o stare de spirit cu totul particulara. Este si un loc de unde pleci si din care, in mod normal, ar trebui sa plecam transfor­mati. Concret, desigur, el permite sa li se faca dreptate victimelor care, altfel, ar ca­dea in uitare si ma refer aici la foarte fru­moasa fraza a Anei Blandiana, care se afla pe zidul din spatele meu. Memorialul ne arata ororile trecutului, realitatea oro­ri­lor trecute. Si se stie ce dificultati se ridica inca in fata celor care vor, a celor care in­­draznesc astazi sa ridice valul care as­cunde crimele regimurilor comuniste. Iata de ce cred ca este nevoie sa reamintim aceasta realitate in manualele de istorie si ma felicit ca aceasta problema face obiectul unui examen special in aceasta se­siune. Nu este vorba sa refacem isto­ria, ci sa o facem pentru a sterge urmele min­ciunilor, ale uitarilor, ale negarilor isto­riei oficiale. Viziunea acestei realitati ar trebui sa ne permita sa exorcizam trecu­tul, acest trecut nu trebuie sa ramana ca un secret de familie care te macina, care corupe mintile, sufletele. Este evident ca reconcilierea nu este posibila daca nu privim trecutul in fata. Nu este posibil sa creezi o societate cu adevarat democrata daca nu accepti adevarul. Memorialul ne va ajuta sa punem urmatoarea intrebare: ce inseamna in realitate instalarea unui re­gim comunist, cu tot ce aduce el ca dis­trugeri, in relatiile sociale si in mintile oa­me­nilor? Si numai cand vom fi in stare sa raspundem la aceasta intrebare vom pu­tea cu adevarat sa incepem sa elaboram o memorie comuna a Europei. In sfarsit, Memorialul nu a fost facut pentru ca noi sa zicem, trecand din sala in sala: "O, Doamne, ce oroare, cum a fost posi­bil?" - subintelegand ca a fost, a trecut. El exista pentru ca noi sa spunem: "As­tazi, ce trebuie sa facem, ce facem?". Me­morialul ne va ajuta sa ne intarim vi­gi­lenta, va face din noi paznici. Da, sa fim paznici.

* Conferinta tinuta la Scoala de Vara de la Sighet, iulie 2008, ca si conferinta lui Dennis Deletant cu tema Confruntarea cu trecutul comunist (publicata in revista 22, nr. 968 /  23-29 septembrie 2008).

Traducere de Luminta Braileanu