Pe aceeași temă
Decembrie 1989, evenimentul fondator al democratiei romanesti postcomuniste a fost trait deopotriva ca experienta traumatica si transformatoare. Daca, pana in 22 decembrie, moartea violenta din strada, care a dus la prabusirea celui din urma bastion comunist european, a fost una sacrificiala, moartea de dupa fuga dictatorilor a fost legitimatoare. Instrumentata politic, violenta fizica si psihica a acelei faze a revolutiei (faza telerevolutiei si a psihozei colective a teroristilor) a fost ingredientul principal in procesul complex al legitimarii mediatice a noii puteri.
Nu e de mirare ca, in alchimia memoriilor colective si sociale ale acestor evenimente cruciale, amintirile marcante, foarte vii inca, se amesteca alambicat cu disonante cognitive, amnezii, interpretari hegemonice, treceri sub tacere. Anumite semnificatii se sterg in timp, fie sub firescul uitarii, fie sub duhul insidios al trecerii sub tacere. Ranile si efectele de putere asupra memoriei se sedimenteaza astfel in straturi succesive de intelesuri si de nelinisti.
Din universul discursiv (inca in expansiune) al producerii institutionalizate de marturii despre revolutie, de diverse varste si genuri, m-am oprit aici asupra unui gen special de marturii din 1990. Am incercat sa captez atmosfera dramatica a miscarii de strada, deceland, in acelasi timp, teme recurente in naratiunile despre revolutie, de vreme ce revolutia-traita si revolutia-povestita sunt in mod inextricabil intretesute.
Cum au fost traite acele zile ale revolutiei? Ce i-a facut pe oameni sa se revolte si sa-si puna viata in joc? Cum au infruntat moartea violenta, necunoscutul, marile sperante si frici? Cum au perceput acel moment abrupt de ruptura intre o lume veche care se prabusea (si de care incercau cu disperare sa se elibereze exorcizand-o) si o alta noua care trebuia imaginata?
Atent scrutate, marturiile din 1990 despre revolutie pot fi ferestre catre raspunsurile, mereu incomplete si evanescente, la astfel de interogatii.
Marturii din 1990 despre revolutie
Cand, la inceputul lui ianuarie 1990, o echipa de etnologi de la Muzeul Taranului Roman au avut ideea laudabila de a inregistra la cald relatari ale martorilor oculari care au facut revolutia in strada, in tara inca mai rasunau ecourile tulburatoare ale evenimentelor, in timp ce viata de zi cu zi isi cauta intrarea intr-o oarecare normalitate. Era perioada cand strada continua sa fie o arena publica, in care dimensiunea anticomunista a revolutiei devenea tot mai pregnanta, radicalizandu-se. Pe de alta parte, pe scena internationala a mass-media "miracolul revolutiei romane" era corosiv pus sub semnul intrebarii1.
Naratiunile provocate atunci de etnologi au fost imortalizate intr-un volum inegalabil, coordonat de Irina Nicolau, volum ce poarta titlul unei lozinci infiorator memorabile strigate in revolutie: Vom muri si vom fi liberi! 2. Chiar daca nu exceleaza in informatii factuale, interviurile acestea sunt surse pretioase de istorie orala, iar plenitudinea de metafore pe care le regasim in povestile de viata incapsuleaza elemente mitice ale memoriei. Marturiile culese sunt spuse dintr-o suflare, neelaborat, eliptic, animate de patima, de duiosie si, pe alocuri, de (auto)ironie. Oralitatea originara este pastrata cu fidelitate prin transcriere, aducandu-ne aproape un suflu ravasitor de autenticitate. Accedem prin aceste relatari la descrieri vii, aproape sinestezice, ale atmosferei din strada, la gesturi colective, pattern-uri de interactiune si, mai ales, la intuitii pretioase, in intimitatea unor conflicte interioare profunde, traite (si marturisite) de cei care au iesit atunci in strada.
Iesirea in strada ca optiune existentiala
In 21 decembrie 1989, intreruperea brusca a emisiei Televiziunii nationale, care transmitea in direct mitingul din Bucuresti al lui Ceausescu, a fost experimentata de intreaga tara ca o ruptura, ca un semnal al unui sfarsit si, in acelasi timp, al unui inceput a ceva indelung sperat, dar indefinit. Sentimentul acut al lui "Acum, acum! Trebuie sa se intample!" si impresia ca "totul s-a sfarsit atunci", se suprapun in memorie peste intelegerea ulterioara ca "totul a inceput atunci". Dupa tipatul auzit in strada si intreruperea brusca a transmisiunii: "Am luat-o la fuga, am zis, nene, gata, au luat foc astia... Am fugit deci, am fugit cat am putut, am luat-o spre metrou" (muncitor, 27 de ani).
Timpul se precipita intr-un ritm extrem de intens si in dorinta imperioasa de a iesi afara pe strazi, cand situatia era inca extrem de riscanta si de reversibila. In aer plutea spectrul represiunii sangeroase de la Timisoara, ceea ce facea atmosfera tensionata si extatica. Oamenii incep sa se adune laolalta, magnetic, in diverse toposuri centrale ale orasului, redescoperind sentimentul extraordinar al comuniunii si tentatia libertatii.
De la bun inceput, iesirea in strada a fost o chestiune de alegere. Multi oameni au facut-o fie instinctiv, fie dupa o lunga, dureroasa deliberare. "(...) Si atunci am fugit... Am fugit de acasa in mijlocu’ lumii... la Intercontinental. De mult voiam sa ies, sa strig; ma jenam, ma simteam... nedemn ca Dinescu spune, Dan Petrescu spune ce spune, Doina Cornea spune... si ieu stau in casa. (...) Dar in ziua ceea n-am avut rabdare, am iesit: in ultimele randuri, la mijloc, lateral si p-orma chiar in fata... in fata cordonului de la Intercontinental" (etnomuzicolog, 65 de ani).
Alternativa tensionata intre a iesi in strada sau a ramane acasa a fost, de fapt, o optiune existentiala cruciala.
In consecinta, strada - ca spatiu deschis, expus total riscului, ca spatiu periculos al contestarii vechiului regim - versus acasa - ca spatiu inchis, al fricii, al evaziunii din realitate - devin dimensiuni simbolice ale orasului. Opozitia admitea o a treia posibilitate: trotuarul, ca limbo, ca spatiu tranzitoriu, hibrid, ambiguu, al anxietatii si indeciziei.
In propria-i marturie, elaborata si (auto)reflexiva, Irina Nicolau descria in cartea citata o proxemica sui generis a acelui spatiu-stare al trotuarului. In acele momente ale revolutiei, gandirea sa etnologica era in cautarea febrila a unor ritualuri de trecere. "M-am gandit sa fi inventat atunci un ritual - exista ritualuri pentru toate situatiile liminale -, daca ar fi inventat un ritual pentru trecerea de pe trotuar pe strada, atunci toata lumea ar fi trecut."
Nu stim daca oamenii au inventat atunci un astfel de ritual. Cert este ca momentul coborarii de pe trotuar pe caldaram, vizualizat ca intr-un film cu incetinitorul, ramane o amintire marcanta in memoriile participantilor din strada. In Timisoara, Cluj sau Bucuresti, marturiile pe care le-am inregistrat de-a lungul cercetarii mele de teren amintesc cu acuratete si tensiune un astfel de moment ce poarta incarcatura psihologica a unei decizii existentiale, riscante si ireversibile. Aparent anodine, astfel de gesturi au fost, in cele din urma, cruciale in ceea ce analitic distingem ca fenomen al mobilizarii revolutionare. "M-am dus acolo la Inter pentru ca mi-au spus colegi de-ai mei (...) ca acolo se moare (...)" (fotograf, 20 de ani).
Confruntand astfel de marturii, dincolo de diversitatea de varsta si de motivatii adanci ale participantilor, remarcam aceeasi nevoie acuta de a fi acolo, in mijlocul lumii, unde moartea violenta transformase spatiul profan al orasului intr-un spatiu sacru.
In ciuda constientizarii unui sens profund al iesirii in strada, multor oameni le-a fost dureros de greu sa ia o decizie. Pozitia indecisa, intermediara pare sa fi fost o stare de spirit distincta, corelata cu anumite categorii de varsta si de gen social, obiectivata in atitudini si comportamente si vizibila in configuratii spatiale. "In 21 decembrie, pe strada, in Piata Romana, unde iera marea de oameni care urlau, strigau lozinci (...), noi, generatia de mijloc, urlam alaturi de iei, plangeam, ne pupam, ne imbratisam, da’ nu ieseam in mijlocul strazii sa strigam, ieram intr-o pozitie intermediara, intre strada care iera amenintata si institut, unde la nevoie, ne puteam retrage" (istoric de arta, 40 de ani).
Optiunea de a iesi in strada sau de a ramane acasa a fost influentata nu doar generational, ci si in functie de genul social. Daca barbatii se presupunea ca vor merge sa lupte, femeile erau indemnate sa ramana sau sa se intoarca acasa, pentru a spune povestea strazii. Delegandu-si barbatii sa iasa in strada, femeile se simteau partial absolvite de neputinta de a-si depasi o veche constrangere interioara. "(...) Ma tot uitam cand ieseau pe usa, ca baietii au plecat de vreo doua-trei ori. Aveai impresia ca te mai linistesti, ca le dai lor ceva si pleaca cu chestia asta, pur si simplu iesti absolvit, asa un pic, de jumatate de vina. Mi s-a parut ca era momentul esential al vietii tale ca om si ca orice ai face dupa aia, ca profesor sau altceva, e prea putin (...)" (istoric de arta, 40 de ani).
In ultima instanta, pentru oricine, indiferent de varsta, sex, profesie, a fi fost acolo, in strada, a avut o extraordinara valoare existentiala. A nu fi fost a insemnat o pierdere irecuperabila.
Iesirea in strada si infruntarea mortii a insemnat invingerea fricii. Este un cuvant care apare frecvent si in marturii, si in lozincile din 21 si 22 decembrie. "Nu ne mai e frica!" a fost insistent scandata in acele zile. Diferite tipuri si straturi de frica au fost traite atunci. Frica tinerilor era mai degraba "o frica fizica, precum aceea a unui animal, cand vedeai ca oamenii mor langa noi". Generatia matura, a varstei de mijloc a avut de infruntat insa o alta frica, paralizanta, "vechea frica" cronicizata si internalizata adanc, ca efect al sistemului totalitar, cea pe care multi au recunoscut-o atunci stanjenitor, ca pe propria umbra.
Se spune despre revolutia romana ca a fost revolutia tinerilor. Incontestabil, ca revolta populara, ea a avut aceasta trasatura generationala, pentru ca, dincolo de discursul oficial instrumental, pentru cei mai multi revolta tinerilor a fost exemplara. Un curaj inconstient si contagios i-a facut pe tineri sa iasa pe strazi, atragand o multime de oameni care, impreuna, au facut astfel posibila schimbarea radicala, indelung sperata, desi impredictibila si aproape de neconceput. Atunci, "revolutia tinerilor" a fost traita de o parte din generatia adulta ca un ritual de expiere delegata.
[intrebare etnolog: "Si mama ta ce-a zis ca ai plecat de acasa?"]
"Pai mama m-a chemat acolo, ia iera in oras, ia mi-a spus. Tin minte ca mi-a dat de Craciun o chestie cu care m-a ucis, (...) mi-a lasat un biletel care era cadoul iei (...): «Acum orice ti-as spune ar fi prea putin. Multumesc!»" (student).
Sunt amintiri indelebile, marturisite public in 1990, cazute in uitare ori in dizgratie acum, sub tavalugul altor interese care grefeaza in prezent memoria sociala a revolutiei. In stratigrafia acestei memorii in facere, marturiile de la inceputul lui ‘90 cristalizeaza o prima varsta de reflexivitate si de dezvrajire a revolutiei. Gratie vocilor strazii capturate in 1990, putem acum sa recompunem fugar polifonia amintirilor, a ezitarilor, a cautarii febrile a intelesurilor acelor evenimente istorice, asa cum se cristalizau ele din mers, la foarte scurt timp dupa consumarea situatiei revolutionare de la finele anului de gratie 1989.
1. La începutul lui 1990, acoperirea mediatica a evenimentelor din decembrie 1989 si teribila dezinformare pe care acestea au implicat-o deveneau un subiect aprins de dezbatere între jurnalisti si analisti politici, în special în media franceza. Vezi, de pilda, Castex, Michel, Une mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation, Albin Michel, 1990, Paris.
2. Nicolau, Irina (coord.), Vom muri si vom fi liberi, Meridiane, 1990, Bucuresti. Tiparita initial ca samizdat, este prima carte aparuta dupa revolutie. Ea se dorea o holograma a momentului revolutiei, iar miza ei era, conform autorilor, oralitatea, zona traitului imediat.
