Pe aceeași temă
Pe parcursul celor aproape doua decenii care au trecut de la revolutiile din 1989, societatile din Europa Centrala si de Est au evoluat de la regimuri autoritare, centralizate si birocratice de tip leninist, spre forme democratice de organizare politica si economica1. A ne concentra exclusiv asupra dificultatilor pe care acestea le-au intampinat in perioada de tranzitie inseamna a pierde din vedere drama experimentelor social-politice din regiune. Miza o reprezinta aplicabilitatea paradigmei liberal-democratice in societatile autoritariste prin traditie (catre ce fel de experiente pot privi ele in urma?2). Este necesar sa identificam acele structuri care sa permita societatilor libere sa se stabileasca si sa functioneze corect si sa apreciem traiectoria marilor transformari dezlantuite in urma evenimentelor din 1989: sunt noile societati favorabile pluralismului sau puterea este in mainile fortelor nonliberale, antireformiste?
Chiar si dupa extinderea NATO catre Est si aderarea la UE a majoritatii statelor est-europene, exista o tensiune evidenta intre partidele pluralist-democratice si cele radicale, fie ele etnocratice sau de alta natura, din aceste tari3. Efortul Poloniei de a duce o politica de platire a politelor, in numele ruperii totale de trecut, ofera un exemplu edificator in ceea ce priveste elasticitatea tentatiilor si comportamentelor de tip maniheist. In aceeasi ordine de idei, putem observa transformarile ideologice, de-a dreptul naucitoare, pe care le-au suferit diversele formatiuni politice, precum si fluiditatea acestor asa-zise ideologii. Discursuri radical-populiste ingrijoratoare concureaza cu o la fel de nelinistitoare perpetuare a coruptiei in sanul guvernului si al administratiei de stat. Legea statului de drept este calcata in picioare prin aranjamente de culise intre diverse grupuri de interese. Scandalurile abunda si au aparut adevarate imperii media care servesc interesele mogulilor de presa, in loc sa ofere informatii obiective cetatenilor. Multi dintre cei ce traiesc in aceasta lume postcomunista se plang din cauza haosului moral in mijlocul caruia politicienii isi urmeaza cele mai egoiste interese, fara a se interesa de binele cetatenilor. In multe dintre aceste tari, criticii din randul intelectualilor insista asupra valorilor morale, dar clasa politica ramane una egocentrica, narcisista, implacabila la cerinta de a respecta adevarul. Consecinta este o prapastie in continua crestere intre politicieni si societatea civila.
Disparitia, din punct de vedere ideologic, a formatiunilor de tip leninist a lasat in urma un gol care a fost ulterior acoperit de forme sincretice, avandu-si radacinile in mostenirea epocii comuniste si a celei precomuniste: nationalismul, cu cele doua intruchipari ale sale, civic si etnic, liberalismul, socialismul democratic, conservatorismul, populismul, neo-leninismul si chiar mai mult sau mai putin lustruitul fascism. Observam o fluiditate a angajamentelor si afilierilor politice - rasturnarea unei culturi politice vechi (pe care Leszek Kołakowski si Martin Malia au identificat-o in mod corect drept "sovietism") si nasterea dureroasa si consolidarea alteia noi. Identitatea morala a fiecarui om in parte a fost zdruncinata de disparitia tuturor valorilor si a "icoanelor" pretuite - sau cel putin acceptate - in trecut. Exista numeroase impedimente pentru a duce mai departe aceasta memorie colectiva, dar si individuala. Increderea oamenilor este foarte scazuta, iar necesitatea unei viziuni comune asupra bunului public este foarte putin recunoscuta - aspect subliniat si de catre Václav Havel, George Konrad si Adam Michnick4. Dorinta de a-si asuma responsabilitatea pentru propriile actiuni, de a risca si de a pune la indoiala credibilitatea institutiilor pe baza unor pretentii legitime de eficientizare a activitatii acestora se afla inca in faza incipienta5. Astfel se pot explica tulburarile politice si demonstratiile impotriva guvernului din Ungaria, din toamna lui 2006, si puciul parlamentar din aprilie 2007 impotriva presedintelui Romaniei, Traian Basescu, prin ignorarea totala a unei decizii a Curtii Constitutionale6.
Dificultatea in a identifica o separare clara intre stanga si dreapta regimurilor postcomuniste este strans legata de ambiguitatea si chiar demodarea taxonomiilor traditionale. In epoca actuala, postmoderna, caracterizata prin demistificari universale si deziluzii politice, curente precum marxismul sau leninismul au incetat sa mai fie proiecte ideologice inovatoare. Astazi, orice referire la "stanga" (cel putin, in varianta sa radicala) reprezinta, mai degraba, un gest superficial nascut dintr-un sentiment de nostalgie sau din dorinta acerba de a iesi la rampa, decat expresia unui angajament real7. Dupa cum au argumentat si alti fosti disidenti, printre care Adam Michnick, problema astazi nu este daca unul e de stanga, de dreapta sau de centru, ci daca se afla "la Vest de centru".
Uneori, valorile liberale sunt percepute ca avand orientare de stanga pur si simplu pentru ca pun accentul pe secularism, toleranta si drepturile omului. In acelasi timp, dupa cum o arata si noile tendinte radical-autoritariste (adesea deghizate ca prodemocratice) din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Romania, Slovacia si alte tari, exista si astazi anumite reflexe si obiceiuri mostenite de la regimurile autoritare leninist si preleninist: intoleranta, exclusivismul, refuzarea oricarui compromis, personalizarea discursului politic si cautarea unui lider carismatic. Aceste ramasite psihologice ale leninismului pot fi identificate la cele doua extremitati ale spectrului politic, ceea ce explica aparitia unor noi aliante intre formatiuni si miscari incompatibile prin traditie. In Rusia, de exemplu, exista o coalitie stalinist-nationalista, cu traditii national-bolsevice. In Romania, aceasta ia forma unei apropieri intre Partidul Social Democrat, asa-zis prooccidental (al carui presedinte de onoare este Ion Iliescu, un fost aparatcik al regimului comunist), si Partidul Romania Mare, condus de xenofobul demagog si fost poet de curte al lui Ceausescu, Corneliu Vadim Tudor. In Republica Ceha, ideologia Partidului Comunist al Boemiei si Moraviei imbina nostalgia pentru leninismul dogmatic cu elemente soviniste. Pe scurt, visul marxist-internationalist mai are mult pana sa fie abandonat.
Ar fi o grava greseala sa consideram ca aceste tendinte marcheaza nasterea neocomunismului. Pentru asta, ar fi necesare un entuziasm ideologic si o motivatie utopic-escatologica. Nici fostul presedinte polonez Aleksander Kwasniewski si nici prim-ministrul ungar Ferenc Gyurcsány, amandoi avand legaturi stranse cu stanga postcomunista, nu se conduc dupa ideologii bine definite. Intr-adevar, formatiunile succesoare partidelor comuniste trebuie sa faca fata sentimentului larg raspandit de ostilitate fata de retorica socialista. Cazul socialistilor sarbi, cel al Partidului Socialismului Democrat din fosta Germanie de Est si cel al Partidului Social Democrat din Romania sunt emblematice pentru noua tendinta de cooperare intre fortele radical-nationaliste si cele nostalgice fata de colectivismul birocratic.
Cauza acestei tendinte este haosul ideologic creat in urma colapsului socialismului de stat. Ca urmare, populismul a devenit cea mai convenabila si, uneori, chiar cea mai atractiva ideologie de schimb. Dezradacinarea, pierderea statutului si incertitudinea in privinta identitatii ofera un teren propice pentru aparitia viziunilor paranoice legate de tradari si conspiratii. De aici si atractia des intalnita fata de nationalismul salvator. Marsaluirea cu portretul lui Stalin (sau al lui Ceausescu) nu este o expresie a stalinismului (sau a ceausismului), ci, mai degraba, a aversiunii fata de statu quo-ul perceput ca traumatic, anarhic, corupt, decadent din punct de vedere politic si imoral. Cu precadere in Rusia, unde aversiunea este legata de sentimentul pierderii unui imperiu, disperarea culturala poate duce la tendinte dictatoriale. Chiar daca sunt uneori exagerate, referirile la "Rusia Weimar" capteaza largi mase de oameni ale caror valori traditionale au disparut si care nu se recunosc in noile valori, bazate pe actiune individuala, risc si competitie acerba. Tendinte similare sunt evidente in Bulgaria, Ungaria si Polonia. Radicalizarea politica deghizata sub forma platirii unor polite istorice ("repararea greselilor trecutului") poate fi utilizata in scopul mobilizarii maselor si al delegitimarii adversarilor. Asta nu inseamna ca politica amneziei, promovata in mod deliberat de comunisti, a reusit sa ajunga la mult doritul catharsis. Dimpotriva, dupa cum au demonstrat-o si reactiile furioase la condamnarea regimului comunist din Romania ca "ilegitim si criminal"8 de catre presedintele Basescu, trecutul nu dispare, ba mai mult, adeseori se razbuna.
Avand in vedere ca sectorul privat si cel al intreprinzatorilor sunt in proces de formare, liberalismul politic si elementele societatii civile asociate acestora se afla sub asediu. Majoritatea partidelor politice din regiune sunt coalitii bazate pe afinitati personale sau de grup, si nu pe constientizarea intereselor comune. Rezultatele sunt: fragmentarea, convulsiile politice si instabilitatea. Unul dintre motivele pentru care miscarile populiste au luat amploare este tentatia paternalista, ca raspuns la necesitatea protejarii impotriva efectelor destabilizatoare ale tranzitiei asupra pietei libere. Un alt factor important este perceptia potrivit careia etapa romantica a revolutiei s-a incheiat si, in prezent, birocratia cauta sa-si consolideze propriile privilegii. Recentele atacuri ticaloase din Polonia impotriva figurilor istorice ale Solidaritatii (printre care Adam Michnick, Bronislaw Geremek, Tadeusz Mazowiecki si Lech Wałesa), prin care acestia au fost numiti "tradatori" si "aparatori ai establishmentului", sunt expresia cautarii unei "a doua revolutii" care sa reinstaureze valorile morale. Ceea nu inseamna ca strategiile adoptate de guvernele anterioare nu pot fi puse sub semnul intrebarii. Este esentiala insa evitarea politicii de isterie in masa, recunoasterea necesitatii unui consens constitutional si sprijinirea unor actiuni coerente. Pentru ca, daca aceste atacuri au loc intr-un moment propice, ele ar putea pune in pericol institutiile democratice inca nesigure.
In toate aceste societati postcomuniste, reforma politica nu a consolidat indeajuns institutiile independente (incluzand aici mass-media si structurile economiei de piata); acestea ar putea contracara amenintarea noilor experimente de tip autoritar, care alimenteaza profunde sentimente egalitarist-populiste. In acest sens, principalele pericole sunt: etatismul, clericalismul, fundamentalismul religios, etnocentrismul, si fascismul de tip militarist. Aceste teme apar in mod evident in discursul lui Corneliu Vadim Tudor, presedintele PRM, dar si printre sustinatorii lui Vladimír Meiar in Slovacia, ai Partidului Radical din Serbia, precum si in cadrul unor grupari si miscari xenofobe din Rusia, asociate cu Partidul Liberal Democrat al lui Vladimir Jirinovski sau cu Partidul Comunist al Federatiei Ruse, condus de Ghenadi Ziuganov. Chiar si fostul prim-ministru ungar Viktor Orbán a recurs, ocazional, la acest gen de strategii pentru a-si slabi adversarii socialisti. Unii observatori prevazusera o ruptura in regiune, unde statele mai dezvoltate (Polonia, Ungaria, Republica Ceha si statele baltice) dezvolta o cultura a reformelor democratice impersonale, in timp ce "blocul sudic" este tot mai mult dominat de ceea ce Ken Jowitt numea "miscari ale furiei". Cu toate acestea, evenimentele recente din Ungaria si Polonia ultimilor ani au demonstrat ca astfel de diviziuni regionale nu sunt foarte corecte. Nu mai devreme de toamna lui 2006, Budapesta a fost martora unor proteste antiguvernamentale in masa, caracterizate prin violenta, represiune si foarte multa ura din partea populatiei.
Vulnerabilitatea partidelor politice din regiune este determinata, in primul rand, de criza generala a valorilor si a autoritatii. Nu exista un "liant social", iar formatiunile politice actuale au esuat in crearea unui consens necesar pentru a genera patriotismul constitutional. In schimb, in randul populatiei predomina sentimentul de a fi fost tradati de catre politicieni, precum si cel al cautarii unei noi identitati. Aceasta este ratiunea pentru "revolutionismul radical" al fratilor Kaczynski in Polonia (la extremitatea dreapta a spectrului politic), dar si pentru resuscitarea politica a fostelor partide comuniste din Lituania, Romania si Bulgaria. La fel se explica si politica neoautoritarista a lui Putin, denumita "democratie controlata".
Sincretismul ideologic al "stalinismo-fascismului" profita de pe urma intarzierilor in exercitarea justitiei politice. Sa ne gandim la Rusia, unde s-a facut mult zgomot pentru "procesul fostului partid comunist", fara sa existe niciun rezultat semnificativ. Demagogia, retorica pretentioasa, recursul la gasirea unor tapi ispasitori submineaza legitimitatea institutiilor actuale, deschizand calea unor fanatici etnocentrici. Efectele daunatoare ale diverselor forme de amnezie nu pot fi supraestimate. Lipsa unor dezbateri publice serioase si a unor analize lucide asupra trecutului - inclusiv recunoasterea de catre cele mai inalte institutii ale statului a crimelor impotriva umanitatii comise in timpul dictaturilor comuniste - este menita sa alimenteze nemultumirea, mania si frustrarea si sa incurajeze aparitia demagogilor. Astfel, suntem martorii crearii unor noi mitologii menite sa explice situatia dificila in care ne aflam: "conspiratii iudeo-masonice" care pun in pericol "interesul national" sau necesitatea purificarii prin rascumparare.
Alte probleme sunt legate de esecurile in unificarea clasei politice: ideologiile politice sunt foarte vagi, programele tind sa se suprapuna, iar coruptia este in floare. Aceste pericole se manifesta cu precadere in Rusia, unde, practic, nu exista o competitie intre partide cu o ideologie bine definita. Prin urmare, publicul este inclinat sa vada privatizarea ca pe o rampa de lansare pentru o noua clasa a profitorilor (o transformare a fostei elite politice intr-o noua elita economica). Scena politica se afla, inca, intr-o continua schimbare, iar etichetele ideologice descopera, dar si ascund in egala masura. Alegerea finala se face, pe de-o parte, intre personalitati, partide si miscari care promoveaza individualismul si o societate deschisa care sa-si asume riscuri si, pe de alta parte, cei care promit sa asigure securitatea in mediul omogen al comunitatilor etnice.
1. Una dintre cele mai importante contributii la intelegerea comunismului si a postcomunismului este cartea lui Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, Berkeley: University of California Press, 1992; pentru intrepretari ale abordarilor lui Jowitt, vezi Vladimir Tismaneanu, Marc Howard si Rudra Sil, eds., World Order after Leninism, Seattle: University of Washington Press, 2006.
2. Pentru o analiza aprofundata a perceptiilor asupra trecutului in Europa postcomunista vezi Tony Judt, Postwar: A History of Europe since 1945, New York: Penguin Press, 2005, in primul rand partea a IV-a, After the Fall: 1989-2005, pp. 637-776.
3. Vezi Vladimir Tismaneanu, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe, Princeton: Princeton University Press, 1998 si Ernest Gellner, Encounters with Nationalism, Oxford: Blackwell, 1994.
4. Vaclav Havel, Summer Meditations, New York: Vintage, 1993; George Konrad, The Melancholy of Rebirth, San Diego: Harcourt Brace, 1995 si Adam Michnik, Letters from Freedom, Berkeley: University of California, 1998. Vezi si Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu, eds., Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, Budapesta: Central European University Press, 2000.
5. Vezi discutia lui John Rawl privind criteriile pentru afirmarea libertatii civice si ideea unei societati bine organizate in Political Liberalism, New York: Columbia University Press, 1993, pp.30-40. Pentru contributii la aceasta discutie vezi Jerzy Szacki, Liberalism after Communism, Budapesta: Central European University Press, 1995 si Roland Dworkin et al., From Liberal Values to Democratic Transition: Essays in Honour of Janos Kis, Budapesta: Central European University Press, 2004.
6. Vezi comentariul lui Vladimir Tismaneanu si Paul-Dragos Aligica, Romania’s Parliamentary Putsch, in Wall Street Journal (Europe), 20 aprilie 2007. Pe 19 mai, Basescu a castigat cu o majoritate covarsitoare referendumul national, 74,5% din electorat votand impotriva suspendarii sale.
7. Vezi Slavoj Zizek, Did Somebody Say Totalitarianism? Five Interventions in the (Mis)use of a Nation, London: Verso, 2001 si V.I. Lenin, Revolution at the Gates: a Selection of Writings from February to October 1917, editata cu o introducere si postfata de Slavoj Zizek, London: Verso, 2002.
8. Versiunea intreaga, in limba engleza, a discursului presedintelui Romaniei, Traian Basescu, in fata Camerelor reunite ale parlamentului, din 18 decembrie 2006, poate fi accesata pe www.presidency.ro/pdf/date/8288_en.pdf. Cei mai aprigi comentatori ai acestuia au fost Corneliu Vadim Tudor, presedintele Partidului Romania Mare (impreuna cu saptamanalul sau antisemit si antioccidental) si Partidul Social Democrat condus de Mircea Geoana, fost ambasador la Washington si ministru de Externe in perioada 2001-2004. Fostul presedinte al Romaniei Ion Iliescu este presedinte de onoare al partidului.
Vladimir Tismaneanu este profesor de stiinte politice la Universitatea din Maryland si autorul a numeroase volume, printre care Stalinism pentru eternitate: o istorie politica a comunismului romanesc (2003). Din 2006 este presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania.
Textul de fata a fost publicat in Journal of Democracy, vol. 18, nr. din 4 octombrie 2007, National Endowment for Democracy and The Johns Hopkins University Press.
Traducere si adaptare Cristina Spatarelu
