Pe aceeași temă
Am avut noroc in decembrie 1989. Va spun sincer: am avut noroc. Eram la o facultate la Iasi, de Istorie si Filozofie. Existau doua drumuri. Primul, o naveta crancena la tara, unde m-as fi plafonat foarte repede, as fi baut cu primarul si cu seful de post si as fi injurat viata grea, noroaiele si sedintele de la judet, unde ni s-ar fi facut prelucrare ideologica. La sedinte, m-as fi asezat in ultima banca si as fi susotit despre unele si altele. Si asta ar fi fost singura forma de boicot. Cu timpul, m-as fi invatat cu regimul, asa cum se invata drumetul sa poarte o haina ponosita de ploaie.
Al doilea drum, o cariera de activist politic. Chiar daca nu aveam chemare pentru asa ceva, se putea intampla sa ti se propuna un post "caldicel" in structuri si sa crezi ca ai o sansa sa eviti naveta. Facultatea ar fi ramas singurul punct luminos, la incheierea ei incepea decrepitudinea. Se sfarseau multe din iluziile dobandite in patru ani de facultate. Erai un om inregimentat: pe fata, te puteai strecura sub pulpana PCR, desi si aici iti trebuia un talent de oportunist sadea, trebuia sa convingi, nu mergea asa simplu cu doua conspecte din brosurile in care erau publicate cuvantarile Tovarasului.
Mai era inca un drum, dar despre el imi este si groaza sa vorbesc. Sa ajungi pe la Securitate. Stiu ca recrutarile se faceau inca din facultate, studentii mai silitori erau chemati si li se oferea un post. Din fericire, nimeni n-a incercat sa ma racoleze, probabil ca as fi refuzat, aveam o frica din familie de tot ce insemna "politie politica". Mi se parea un hau, unde daca te scufundai, nu mai era cale de intoarcere. Umanitatea era alungata, deveneai o rotita a terorii.
Daca ti se facea greata de tot acest univers, tot un om inregimentat se chema ca esti. Te supuneai repartitiei, te supuneai manualelor, singurul moment de dizidenta, ca sa-l numim asa, era atunci cand mai strecurai cate o soparla la clasa, cand le puteai zice elevilor ca, uite, PCR-ul asta n-a fost chiar atat de mare ca acum, ca in timpul razboiului abia daca numara vreo mie de membri. Am avut eu insumi cativa profesori de istorie care isi mai permiteau sa mai zica despre procesul lui Patrascanu, despre schimbarea de directie de dupa moartea lui Stalin. Insa rar se incumeta vreunul sa ajunga cu destainuirile la Canal, la bunicii luati in miezul noptii din casa si arestati.
Sunt tot mai constient, pe masura ce trec anii, ca am avut noroc in decembrie 1989. A existat, pentru multi dintre noi, din generatia trecuta un pic de 20 de ani, o sansa, aceea de a-ti construi destinul dupa voia ta, dupa plac. Ca unii l-au ratat, ca altii l-au implinit, ca sunt cativa care il modeleaza continuu, dar fiecaruia i s-a dat un semn, o stea, o cale de urmat. Iar primul gest pe care eram obligati sa-l facem era refuzul neconditionat al minciunii si dezvaluirea smecheriei. Stiam cu totii ca ne trageam dintr-un sistem unde trebuia sa taci. Am fost invatati sa nu deranjam. Morala zilelor de dinainte de 1989 era: "Taci si inghite!". Momentele de fronda puteau fi, de obicei, doar cele in care mai comentai la o bere cate o emisiune de la Radio Europa Libera sau spuneai un banc cu "Marele Carmaci".
Sunt cativa care n-au crezut in minunea de dupa decembrie 1989. Daca n-am avut o ruptura de sistem, trebuia sa avem o ruptura in constiinte. Or, daca ne reamintim rezultatele din mai 1990, cu Ion Iliescu castigator detasat al alegerilor cu 85% din voturi si cu un FSN majoritar in Parlament, cu 65% din voturi, se pare ca n-am vrut sa fim liberi. Imi amintesc cu spaima mitingurile de sustinere din campania electorala din 1990, municipii resedinta de judet unde veneau peste 100.000 de participanti. Imi amintesc privirile turmentate, hipnotizate, ale celor care il venerau pe Ion Iliescu. Imi amintesc si de bucurestenii care erau de acord cu venirea minerilor. Pe bulevardele principale, atunci, in 13-15 iunie 1990, erau cateva precupete care traiau in transa actiunile mineresti. Strigau si loveau impreuna cu minerii. Toti pletosii si barbosii erau luati si smotociti de aceste detasamente de mineri, combinate cu acele gospodine coborate direct de la televizor si din bucataria mirosind a ceapa, pentru a face "dreptate" in Bucuresti. Apoi, 15 ani, au continuat sa doarma cu fotografia lui Ion Iliescu sub perna. Simturile li s-au atrofiat, libertatea castigata a fost sa-i injure vartos pe "tapul" de Constantinescu si pe "chiorul" de Basescu.
In decembrie 2004, a mai pornit o revolutie. Ultima, probabil, cea pe care nu va veni nimeni sa o confiste. Cine nu s-a desteptat in 1989 mai are o sansa, acum. Sa-l lasam pe Ion Iliescu sa-l viziteze pe Miron Cozma la Jilava, sa-i duca pachete cu zacusca facute de doamna Nina si sa-si aminteasca frenezia cu care stalceau bucuresteni in bataie. Dar noi? Nu simtiti ca respirati altfel? Nu credeti ca sunteti mai liberi? E foarte simplu sa spui, du-te, nene, la culcare, si lasa-ne in durerea noastra cu Revolutia matale. Asemenea vorbe n-ar rosti decat cei care au vazut in decembrie 1989 o simpla inlocuire de persoane, Tatucul rau inlocuit cu Tatucul bun. Sunt tocmai cei care au preferat mereu tutela lui Iliescu.
Nu fac parte dintre naivii care cred ca in Romania va curge lapte si miere. Dar fac parte dintre cei care au simtit ca decembrie 1989 era o sansa de a fi mai implicat (solutia supravietuirii prin izolare, proprie regimurilor totalitare, e doar o cale de a fi impacat cu tine insuti, dar nu te salveaza de presiunea sistemului), de a te uita inlauntrul tau si de a refuza minciuna si abdicarea. Fac parte dintre naivii care se uita cu piosenie la cei care au iesit pe strazi si au strigat impotriva lui Ceausescu. Fac parte dintre naivii care s-au dus la vot si l-au preferat pe Traian Basescu. Fac parte dintre naivii care se incapataneaza sa creada sa plecarea lui Ceausescu si acum a lui Iliescu este un mare bine pentru noi toti.
In ultimele zile de mandat, Ion Iliescu n-a avut decat grija de a-l gratia pe Miron Cozma. Intr-o Romanie care are alte prioritati, Ion Iliescu s-a uitat la "dragul" sau ortac si l-a eliberat. Ce intalnire a absurdului! Va rog sa va inchipuiti ca nu s-ar mai fi ajuns la revocarea gratierii daca Adrian Nastase castiga presedintia Romaniei. Asa, iata ca s-a fisurat un bloc monolitic al puterii, acolo pe unde ne putem strecura si noi. N-am pierdut 15 ani. Am ajuns tot mai multi, suntem tot mai multi cei care refuzam intoarcerea la Ceausescu si la masca sa, Iliescu. "O lume disparuta", cum au numit-o cei patru tineri, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, cu referire la comunism, chiar nu mai poate reaparea. Acel titlu profetic va fi, cu siguranta, confirmat de realitate. Veti vedea cum, daca PSD nu renunta la Ion Iliescu, se va spune si despre acest partid "o lume disparuta". Dar nu-l prea vad pe (inca) premierul Adrian Nastase sa plece de langa Iliescu. Au fost complici, parteneri si regizori la prea multe faradelegi.
