Pe aceeași temă
Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fratricid national (volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Iasi, Editura Polirom) va fi lansat la Targul de carte din iunie, la Bucuresti. Volumul cuprinde saptesprezece studii tematice, axate pe analiza comunismului romanesc si a represiunii din Romania. Dintre aceste studii amintim: Securitatea si mostenirea sa (Marius Oprea), Canalul Mortii (Doina Jela), Deportarile din perioada stalinista (Smaranda Vultur), Persecutia psihiatrica a opozantilor si disidentilor (Ion Vianu), Videologia lui Nicolae Ceausescu (Adrian Cioroianu), Experimentul reeducarii prin tortura (Ruxandra Cesereanu). In continuare publicam in avanpremiera fragmente din studiul lui Ion Vianu.
1. Proiectul
La 1 noiembrie 1968, intr-o alocutiune adresata studentilor din Bucuresti, Nicolae Ceausescu, seful statului si al Partidului Comunist Roman, declara:
“S-ar putea gandi cineva ca exista astazi in Romania forte sociale capabile sa puna in pericol sistemul nostru socialist? Cred ca nu... Fara indoiala, tovarasi, nici un taran cooperator, nici un muncitor... nici un intelectual n-ar putea permite cuiva sa puna la indoiala soliditatea si forta socialismului in Romania. Fireste, pot exista si nebuni. Si vor exista intotdeauna. Dar pentru nebuni societatea noastra socialista dispune de mijloacele necesare, inclusiv camasa de forta. Totusi... noi dezvoltam medicina pe o scara larga. Dorim sa discutam despre perfectionarea Sanatatii publice intr-o viitoare plenara a Comitetului Central. Chiar si acesti nebuni pot fi tratati cu mijloace mai moderne, pentru a nu trebui sa se recurga la camasa de forta...”(1).
2. Cadrul legal
Internarile fortate erau reglementate, in Romania socialista, prin Decretul nr. 12 din 1965, care decidea internarea in spitale de psihiatrie a unei persoane ce reprezenta un pericol pentru sine sau pentru ceilalti. Aceasta reglementare avea un scop in principal preventiv: sa impiedice trecerea la fapte. Articolul 114 din Codul Penal, dimpotriva, permitea reglementarea, prin internarea “pana la vindecare”, a situatiei persoanelor care comisesera deja fapte ce cadeau sub incidenta legii(2).
Codul Penal roman adoptat in 1969 permitea desemnarea ca infractiuni a unor actiuni considerate, in optiunea legislatorului, crime: articolul 166 prevedea “pedeapsa cu inchisoarea de la 5 la 15 ani si pierderea anumitor drepturi pentru propaganda de natura fascista sau propaganda impotriva statului socialist, savarsita in public printr-un mijloc oarecare”, precum si “propaganda sau orice actiune intreprinsa in scopul schimbarii sistemului socialist si activitatile susceptibile de a constitui amenintari la adresa securitatii Statului”.
3. Cateva cazuri individuale
Sectiunea franceza a Amnesty International a publicat, in 1978, un raport referitor la violarea drepturilor omului in Romania, in care utilizarea abuziva a psihiatriei isi are locul sau(3). 26 de cazuri individuale sunt mentionate aici, printre care cele ale lui Haralamb Ionescu si Vasile Paraschiv. Cu titlu de exemplu, vom reproduce un extras din acest raport, reluat in alta parte, un raport de expertiza in totalitatea sa, in data de 19 iulie 1977, provenind de la Institutul Medico-Legal din Cluj (nr. 3140/IV/a/130), cu privire la Stefan Toia:
“Subsemnatii, dr. I. Saroiu, dr. Eugenia Simulescu si dr. Mircea Rodica, am fost insarcinati de Tribunalul Judetean Maramures sa il examinam pe Stefan Toia, la 14 aprilie 1977. Inainte de a ajunge la natura bolii sale mintale, mentionam urmatoarele fapte... dosarul pus la dispozitia noastra arata ca subiectul a avut mai multe conflicte la locul sau de munca si a depus numeroase plangeri. Pe baza recomandarii unui specialist, a fost internat la clinica psihiatrica din Cluj din 4 iunie 1976 pana in 13 iulie 1976 - in timpul tratamentului s-a dovedit agitat; considera ca fusese internat in mod arbitrar. Sustinea ca este perfect sanatos mintal, dar ca isi cunoaste dusmanii si ca este persecutat pentru ca incearca sa dezvaluie anumite adevaruri. Examen fizic: in limite normale. Examen psihologic: aparenta fizica destul de ingrijita, buna coordonare a miscarilor, contact verbal facil; pacientul stie sa relateze si sa interpreteze o tema cu detalii, avanseaza numeroase argumente pentru a-si sustine punctul de vedere. Atentia si simtul orientarii nu sunt modificate; nu este deloc constient de starea sa mintala. Inlantuirea gandurilor sale demonstreaza tulburari de interpretare. Pretinde ca este la curent cu o serie de abuzuri pe care se crede dator sa le denunte si sustine ca a fost internat, persecutat, arestat ilegal si ca nu i-au fost respectate drepturile de cetatean. Este din ce in ce mai impulsiv, iar instinctul sau de autoaparare este exagerat. Personalitatea sa actuala este incoerenta, iritabila, impulsiva si rigida. Concluzii: 1. Stefan Toia prezinta un caz de paranoia psihopatica (paranoia reactiva). 2. El nu mai este responsabil de faptele sale. 3. Comisia este de parere ca pacientul ar trebui tinut in izolare. 4. Considerand ca activitatea antisociala a pacientului trebuie controlata, comisia recomanda luarea de masuri de siguranta cu internarea intr-o institutie medicala specializata”.
Asadar, Toia este bolnav pentru ca se apara! De apreciat maniera eleganta de a-l trimite dupa gratii, ca sa nu poata face rau, pentru simplul motiv ca protesteaza. Sa mentionam totusi ca clientii psihiatriei politice nu faceau intotdeauna obiectul internarilor de durata. Unii erau spitalizati pentru perioade scurte sau doar erau supusi unor controale in ambulatoriu(4). In sfarsit, sa adaugam la aceasta serie de abuzuri arestarile bolnavilor mintali notorii si internarea lor in spitale psihiatrice pe durate scurte, cu ocazia marilor evenimente precum Congresul Partidului Comunist sau vizitele conducatorilor straini in Romania(5).
4. Institutiile psihiatrice ca locuri ale abuzului
Locurile de detentie psihiatrica sunt repertoriate intr-un raport din 1978 provenind de la secretariatul international al Amnesty International(6). Ele sunt impartite in (1) Spitale psihiatrice obisnuite; (2) Sectii de psihiatrie ale spitalelor-penitenciare; (3) Institutii psihiatrice speciale pentru persoane suferind de o boala incurabila sau care au comis fapte penale. In total, patru spitale - “Dr. Petru Groza”, “Poiana Mare”, “Jilava”, “Dr. Marinescu” - sunt descrise cu detalii ce dovedesc precizia marturiilor utilizate. Sunt mentionate insa si altele, precum si unele comisii medico-legale psihiatrice. Iata un fragment din descrierea locurilor de la Poiana Mare, care corespunde cu ceea ce am vazut si noi in timpul vizitei acolo, cu cativa ani inainte: “Ferestrele sunt prevazute cu bare de fier; fiecare pavilion este inconjurat de un gard metalic inalt de patru metri, surmontat de sarma ghimpata”. Relele tratamente aplicate prizonierilor fac si ele obiectul descrierilor detaliate din raportul Amnesty International: pedepse corporale, reduceri ale ratiilor alimentare, privarea de iesirea in aer liber si, mai ales, tratamente medicamentoase puternice (sedative, neuroleptice) cu efectele secundare asteptate (oboseala, lentoare psihomotorie, somnolenta etc.)(7).
Impresia autorului acestor randuri este ca, dupa reactiile internationale suscitate de dezvaluirea acestor practici in Occident, cantitatea si gravitatea abuzurilor s-au diminuat, indeosebi in anii ’80. Cazurile au fost mai putin numeroase, sederile in spital mai scurte. Astfel, deceniul 1970-1979 a ramas “epoca de aur” a persecutiilor psihiatrice in Romania.
5. Un drum anevoios si neterminat catre recunoasterea abuzurilor
O delegatie alcatuita din psihiatri si jurnalisti din Romania si Elvetia a mers la Poiana Mare in luna mai a anului 1990, la cateva luni dupa rasturnarea regimului comunist. Am facut si eu parte din ea. Medicii erau aceiasi din momentul evenimentelor din decembrie, puteau deci depune marturie. Conditiile de viata erau la acelasi nivel de precaritate. Totusi, sectia de bolnavi psihici periculosi era pe trei sferturi goala. Doctorul Hritcu, directorul stabilimentului, ne-a marturisit ca, de la 120 pe data de 20 decembrie 1989, numarul lor ajunsese la circa 40. Nici unul dintre ei nu tinea de psihiatria politica. Echipa medicala a recunoscut fara ocolisuri existenta cazurilor “politice”. Cu aceasta ocazie s-a organizat o conferinta de presa la Craiova, unde dr. Al. Olaru, psihiatrul-sef al judetului, a recunoscut existenta abuzurilor(8). El declara ca “in virtutea articolelor 113 si 114 din Codul Penal au fost internati in spitalele psihiatrice bolnavi psihici infractori, opozanti ai regimului, unii cu delir politic, dar si persoane perfect sanatoase din punct de vedere psihiatric”. Si, cateva randuri mai jos, acelasi medic afirma curajos: “In ceea ce ma priveste, am propus, la conferinta de psihiatrie de la Predeal din 1987, conceptul de aparare sociala pentru a desemna pericolul manifest sau potential previzibil al bolnavului mintal”.
Unul dintre argumentele frecvent opuse de catre cei ce negau abuzurile era ca acele persoane erau realmente bolnave mintal. Poate ca este adevarat in unele cazuri. Putem totusi observa ca spitalizarile fortate nu se faceau niciodata in interesul bolnavului, altfel spus, ele nu aveau un scop medical. Era o masura politieneasca vizand apararea “ordinii publice” a statului totalitar.
Tot in luna mai a anului 1990 delegatia elvetiana a organizat, prin intermediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, o audiere a victimelor persecutiilor psihiatrice. O parte a acestor audieri a fost publicata in aceeasi editie, din 15 iunie 1990, a revistei 22(9). Campania de presa orchestrata impotriva celor care denuntau abuzurile a fost violenta(10). In ceea ce priveste corpul medical, acesta s-a aratat foarte reticent in recunoasterea abuzurilor. Autoritatile statului, de asemenea. Totusi, incepand din 1990, Ministerul roman al Sanatatii a numit o comisie alcatuita din psihiatri care a functionat timp de patru ani (1990-1994) in incinta principalului spital psihiatric al tarii, “Alexandru Obregia” (fost “Gheorghe Marinescu”) din Bucuresti. Aceasta comisie, prezidata de profesorul psihiatru Aurel Romila, a examinat mai bine de saizeci de bolnavi. Mai multi dintre ei au fost recunoscuti drept cazuri de abuz evident si, pe aceasta baza, au primit ca despagubire pensii echivalente cu cele acordate fostilor detinuti politici. Era o modalitate indirecta de a admite ca abuzurile existasera cu adevarat. In 1994 comisia a fost suprimata, iar dosarele au fost preluate de minister(11). Pana in momentul de fata, ea nu s-a mai reunit. Cercetarea dosarelor fostei Securitati este totusi posibila pentru cazurile individuale. Arhivele Comitetului Central al Partidului Comunist ar putea dezvalui secretele deliberarilor care au instituit aceasta practica sistematica, dar accesul la ele este deocamdata foarte limitat.
Nici una dintre guvernarile ulterioare care s-au succedat in Romania din 1990 pana in 2006 nu a recunoscut deschis existenta abuzurilor politice ale psihiatriei.
Note
[1]. N. Ceausescu, Romania pe drumul desavarsirii constructiei socialiste, Editura Meridiane, 1969, pp. 587-588.
2. Roumanie, Amnesty International, sectiunea franceza, 1980, p. 15.
3. Roumanie, doc. cit. al Amnesty International.
4. Revista 22, nr. 22 din 15 iunie 1990.
5. Jubilee Campaign Report prepared for parliamentary briefing session on Romania’s psychiatric prison hospitals, Londra, 1991: Psychiatry - A servant of politics, by dr. Valerian Tuculescu, pp. 20-24. (pregatit pentru sedinta de informare parlamentara asupra spitalelor-penitenciare psihiatrice).
6. Political abuses of Psychiatry in Romania (AI index: EUR 39/11/78), 35 pagini. Pentru spitale, vezi pp. 5-12. Este vorba despre raportul cel mai complet si mai detaliat privitor la psihiatria politica din Romania anilor ’70.
7. Political abuses, doc.cit., pp. 14-15.
8. Revista 22, nr. 22, 15 iunie 1990.
9. Revista 22, nr. citat, pp. 12-13.
10. Vezi Geneva Initiative on Psychiatry: Documents on the abolition and prevention of political psychiatry, nr. 55, mai-iunie 1992: Death threats against Romanian psychiatrist si Fierce campaign against dr. Vianu.
11. Comunicare personala.
