"Prima mea calatorie in afara Iasului a fost cu trenul mortii"Marturia lui Leizer Finchelstein, supravietuitor al pogromului de la Iasi

Adrian Cioflânca | 25.08.2006

Pe aceeași temă

"Istoricii nu scriu intotdeauna realitatea. Sunt cam dezamagit de istorici."

Leizer Finchelstein

 

Atunci avea 17 ani si jumatate. Nu iesise inca din Iasi. Stia de la geografie ca tara are munti si mare, dar nu apucase sa le vada. Nici prin Iasi nu prea iesea. A fost luat ucenic de crud. Tatal sau era tamplar cu atelier propriu pe langa casa, dar l-a dat la alt tamplar sa invete meserie, ca sa fie tratat cu severitatea care se cuvenea. Dupa cele 12 ore de munca nu-i ramanea timp de altceva. Mai toata tineretea si-a petrecut-o pe strada Conductelor, din Targu Cucu, cartier care era pe atunci evreiesc. De altfel, cam jumatate din populatia Iasului era formata din evrei.

Sinagoga era aproape de casa, dar acolo mergea mai mult tata, copiii participau doar la sarbatorile de toamna. In oras iesea la sfarsitul saptamanii, cand facea du-te-vino, ca toti tinerii, pe strada Lapusneanu si prin Piata Unirii, mai rar prin Copou. Daca avea ceva bani, mergea la film sau la cofetarie. In afara de plimbarile acestea, cu crestinii nu se prea intersecta. Mai ales ca fusese sfatuit, ca toti tinerii evrei, sa se fereasca de necazuri, de provocari si sa aleaga fuga decat sa fie acuzat apoi de scandal. In Targu Cucu, locuiau si cativa crestini, cu care se impaca foarte bine. Atata doar ca, doua-trei zile inainte de "duminica aceea", multi dintre ei au plecat de acasa si si-au insemnat casele cu cruci. Pe moment, nu a inteles de ce.

 

Leizer

 

Numele sau este Leizer Finchelstein si are 83 de ani (s-a nascut in noiembrie 1923). Acum locuieste in Podu Ros. Si acesta fusese candva un cartier evreiesc, dar a ajuns sa locuiasca aici nu din cauza aceasta, ci pentru acolo a primit apartament de la CFR, in 1964. Cand s-a mutat, cu sotia, au sarutat peretii de bucurie. Apartamentul, cu doua camere, avea parchet, apa curenta, iar de la balcon putea admira turnul de la Bucium. Nici nu se compara cu locuinta din strada Conductelor, unde, in doua camere si o bucatarie, locuiau, impreuna cu parintii, noua copii, sase frati si trei surori. Dormeau cate trei in pat, nu aveau curent electric, apa curenta, iar WC-urile erau in curte. Curte pe care o imparteau, in total, 14 locatari.

Era greu. Mama avea de hranit si de spalat pentru atatea suflete. Tata trebuia sa faca bani sa ii tina pe toti si nu reusea intotdeauna. Au prins si criza economica. De multe ori nu erau comenzi, iar in "mort-sezon", adica iarna, cand nu se mai construia, traiau din ce adunasera vara si toamna.

Apoi au venit si restrictiile politice la adresa evreilor. Nu aveau voie sa circule si sa mearga la piata pana la ora zece - trebuia sa-i lase intai pe crestini sa-si faca cumparaturile. Noroc ca multi tarani stateau pana mai tarziu, cand aveau voie evreii, ca sa-si vanda toata marfa.

A facut patru clase primare, cat era, pe atunci, obligatoriu. Erau cu taxa. De multe ori, pentru ca s-a nimerit sa faca scoala chiar in timpul crizei economice, aducea, impreuna cu ceilalti colegi, lemne la scoala ca sa incalzeasca soba. Majoritatea colegilor erau evrei, dar profesorii erau toti crestini, pentru ca evreii aveau voie sa predea doar la scolile evreiesti. Profesorul lui i-a ramas la inima. Era, bineinteles, sever, ii dadea din cand in cand cu rigla la palma, pentru ca asa se facea atunci pedagogie, dar era omenos. El l-a invatat sa citeasca tot ce ii cadea in mana. Si a citit de toate, ziare - Lumea, Ieseanul, reviste - Realitatea Ilustrata, Magazinul. Ziarul puteai sa il iei la jumatate sau un sfert din pret si, dupa ce il citeai, il dadeai inapoi.

Erau foarte multe reviste interesante atunci, cum ar fi Submarinul Doxa. Submarinul acesta mergea prin toata lumea, a ajuns pana in Africa, unde a gasit triburi de canibali. Canibalii ii prindeau pe albi, iar cel mai mare chin era sa ii lege de stalp si sa-i lase in soare. "Mai tarziu, in trenul mortii, am vazut si eu ce putere are soarele..."

 

"Nu puteam sa cred ce se auzea despre Hitler"

 

Pentru ca de la o vreme nu prea mai era de lucru, s-a angajat sa vanda ziare la chiosc. A vandut si ziare antisemite. Cei de la difuzarea presei ii spuneau sa scoata Sfarma Piatra si Porunca Vremii cu titlurile la vedere. El se simtea un om ca oricare altul, dar din ziarele respective vedea ca este o problema cu identitatea sa. Tot din ziare aflase de Hitler, de ce le face el evreilor in Germania (despre lagarele de exterminare a aflat doar dupa razboi). Dar isi zicea ca este vorba de propaganda, nu putea sa creada ca germanii, un popor inteligent, s-ar deda la asemenea lucruri. In atelierul de tamplarie, toate sculele si masinile erau germane si nu putea sa creada ca aceia care au inventat acele lucruri minunate ar putea face grozavii.

A asistat si la manifestatii antisemite ale studentilor. Veneau in coloana de pe Copou si se uneau cu studentii de la Teologie, spargeau geamurile la magazinele evreiesti de pe Cuza Voda si strigau ca evreii sunt vinovati de una sau de alta.

Cum isi explica aceasta ostilitate fata de evrei? Nu si-o poate explica...

Despre intrarea Romaniei in razboi a aflat tot din ziare. In cartier nu exista decat un singur aparat de radio, pe care proprietarul il scotea sambata pe geam, iar lumea se ingramadea sa vada minunea (ce lampi fascinante avea) si sa auda vestile. Oricum, de la un moment dat, evreilor li s-a interzis prin lege sa detina aparate.

In timpul celor doua bombardamente rusesti care au lovit Iasul pe 24 si 26 iunie 1941, Leizer s-a ascuns in niste beciuri improvizate, care nu ar fi rezistat nici macar unor bolovani, daramite unor bombe. A avut noroc. Mai tarziu a aflat ca mai multi evrei au fost surprinsi de bombe in timp ce stateau la coada la brutaria "Spicul verde", ce fusese candva evreiasca si a fost apoi "romanizata" si aprovizionata preferential.

 

"Duminica aceea"

 

Pe 29 iunie, duminica, nimeni nu-si imagina ce avea sa urmeze, desi semne prevestitoare au fost. Sambata, un frate de-al tatalui, care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit in fuga mare, desfigurat de spaima, ca sa spuna ca evreii sunt scosi din case, batuti si omorati.

Duminica dimineata parea totusi o zi linistita. Familia Finchelstein auzise ca evreii sunt chemati la Chestura pentru a li se da permis de sedere in Iasi, dar nu s-a grabit sa se prezinte. "De fapt, ei erau momiti acolo de autoritati", explica Leizer Finchelstein. Unul dintre fratii lui Leizer, care era functionar de magazin, a plecat de dimineata la munca si de atunci nu l-a mai vazut nimeni.

Pe la orele zece, unsprezece, au dat buzna in casa patru sergenti de politie, insotiti de mai multi civili cu bate. Toti cei din casa au fost scosi in strada, cu lovituri de patul pustii. Civilii urmareau sa fure, dar de la ei nu aveau ce sa ia. Mama lui Leizer si surorile au fost scoase si ele afara, dar pana la urma au fost lasate sa plece. "Au trecut atatia ani de atunci, dar inca nu imi iese din cap groaza mamei mele din momentul cand a vazut ca baietii ii sunt luati si dusi niciunde", spune Leizer printre lacrimi.

Tatal si baietii au fost incolonati si dusi cu mainile sus spre Chestura, prin strada Cuza Voda. "Parca eram dusi la abator. Eram foarte docili. Imi aduc aminte ca, dupa 1944, am vazut o coloana de vreo mie de prizonieri germani paziti de vreo trei-patru femei-soldat din Armata Rosie. Daca ar fi tabarat pe ele, le-ar fi facut praf, dar nemtii, care altadata erau mandri si aroganti, erau acum blanzi si docili. Se intampla ceva in astfel de situatii, devii docil, inert, asa eram si noi atunci", povesteste supravietuitorul nostru. In cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, cand a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii in cap.

 

"Puteam sa vorbim, dar nu aveam ce vorbi"

 

In zona Chesturii, un vuiet de nedescris. I-au sarit in ochi, in poarta Chesturii, doi soldati germani cu casca de razboi si cu insemne pe care scria mare, daca isi aduce aminte bine, "SS Gendarm Kommandatur". "Nemtii aveau bate ca de baseball, care mergeau ca un ciocan pneumatic si pe care il nimerea in cap acolo ramanea. Pentru prima data am vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati. La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si ingropati, nu sunt tinuti trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem sa vad cadavre pana in ziua aceea", spune Leizer umbrit.

Prin furcile caudine de la poarta a trecut in fuga, bulucindu-se, calcand peste morti. S-a pierdut de tatal sau si a ramas doar cu un frate cu care a mers spre zidul din fundul curtii. Inauntru erau deja morti pe jos. Curtea Chesturii era dominata de o mitraliera, instalata pe scarile cladirii, la care se aflau doi sergenti romani de politie. De-a lungul zilei, acestia au deschis focul de nenumarate ori in multime. Cei care au incercat sa fuga peste gard au fost lichidati. "Mi-am vazut un prieten mort atarnat pe gard", isi aminteste Leizer.

Acolo, in curte, sub amenintarea mitralierei, ingramaditi unii in altii, cu miile, au stat in picioare de la pranz pana a doua zi spre dimineata, fara apa, fara mancare. Aproape ca nu vorbeau: "Puteam sa vorbim, dar nu aveam ce vorbi. Eram muti de ingrijorare si indurerare". Nu stiau ce o sa se intample, ce va fi cu ei. Din oras, se auzeau mereu focuri de arma. La un moment dat a fost pus, impreuna cu altii mai intremati, sa aranjeze mortii din curte, ca sa se faca loc.

Noaptea, curtea s-a mai eliberat, dupa ce au fost scosi cei care au fost urcati in primul tren al mortii. Leizer Finchelstein a nimerit in al doilea.

Pana la gara a fost un cosmar. "Era intuneric de iti scoteai ochii, din cauza camuflajului. In Piata Unirii si in drum spre gara ne-am tot impiedicat de morti presarati pe drum." Mai tarziu a aflat ca doua zile carutele de gunoi au carat morti de pe strazi.

La gara, alte grozavii. Au fost trantiti in fata garii, unde era piata de trasuri, in balega si urina de cal. Apoi, in gara, a apucat sa vada ceferisti care ii loveau in cap pe evreii care incercau sa fuga, cu lemne luate dintr-un tren tras pe alta linie.

 

"Camera de gazare fara gaz"

 

Au fost numarati cate 40 si bagati in vagoane mici, de zece tone, din lemn, folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate. "De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza vagoanele daca nu sunt incarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40. Ne-am ingramadit si tot parea vagonul gol. Pana la urma, ne-au incarcat vreo suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca", povesteste Leizer. "Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut il intalnesc pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se invata ca, atunci cand incarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror obloane au fost inchise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara gaz si foc. Soarele facea tot."

Cu cativa ani in urma, a facut un experiment cu niste ziaristi. S-au urcat intr-un vagon de marfa, mai mare, de 40 de tone, si au mers cam o ora, pana la Podu Iloaiei, pe un soare torid ca in "duminica aceea". In prima statie s-au repezit cu totii disperati la o fantana, deshidratati si extenuati. Cu trenul mortii au mers opt ore (timp in care au parcurs 20 de km!), intr-un vagon mult mai stramt, incredibil de ingramaditi, intr-o atmosfera infernala.

Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile, "oamenii mureau ca mustele". Nu au fost scene de violenta sau de nebunie. Afara erau 35 de grade cel putin. "Eram deja epuizati si murdari, cu excrementele pe noi, cand am fost imbarcati. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii. Ne-am supt camasile de sudoare. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji. Nu imi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa ii dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat in celalalt tren, impreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si isi mai traga un picior. Cand a ajuns la Calarasi piciorul ii intrase deja in putrefactie, de viu. A scapat, dar a ramas suferind cu piciorul toata viata."

Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca ii cerea ajutorul cu disperare si nu era ajutat.

 

"Nu ne mai stiam frate cu frate"

 

Totusi, pana la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si fratele din celalalt tren, care a ajuns tocmai la Calarasi, dupa sapte zile de drum si un traseu absurd. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut un asa noroc.

Abia de mai era constient cand au fost coborati din vagoane la Podu Iloaiei. "Eram cadavre vii. Cand ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, care au fost chemati sa ne ajute, sa ne spele si sa ne dea haine, s-au ingrozit. Paream de pe alta planeta." Si continua: "Nu ne mai stiam frate cu frate. Unul dintre frati a fost internat pentru ca, la coborarea din vagon, a alunecat, apoi a fost tras de picioare si i s-a rupt o bucata de piele de pe spate. A trecut multa vreme pana ne-am dat seama ca Leon lipseste".

Au fost cazati la familiile evreiesti din localitate, iar a doua zi au fost adunati de jandarmi si dusi ca sa ingroape cadavrele descarcate peste noapte in camp. Mortii erau umflati de caldura, mirosul era ingrozitor. Soldatii facusera apel la populatie sa aduca batiste si carpe inmuiate in otet. "In gropi ii aruncam de sus, ca pe saci, nu ii mai asezam. Puneam un rand de morti, dupa care aruncam var si puneam alt rand. Trei straturi au fost cu totul. Nu va inchipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var."

La urma, se asteptau sa fie aruncati si ei, ca nu fie martori. Nu a fost asa, au fost crutati.

 

La munca fortata

 

Dupa aceasta, a fost alocat, in cadrul regimului de munca fortata, la un mosier, la strans recolta, apoi la un tamplar. Acestuia din urma i-a ramas dator toata viata. "M-a platit la pretul zilei desi putea sa nu ma plateasca deloc. Cu banii si mancarea de la el ii ajutam pe ceilalti trei frati cu care eram. Prin el am aflat ca tata este in Ialomita si am reusit sa-i trimit 500 de lei prin mandat postal. Prin el trimiteam acasa mancare, pentru ca eu nu aveam voie sa ma deplasez, aveam numele dat la jandarmerie." Si taranii din zona erau milosi, dandu-i adesea mancare. Spre toamna - mai precis, de pe 20 noiembrie - s-a putut intoarce in Iasi, unde s-a gasit cu toti ai lui. "Eram traumatizati si speriati rau de tot pentru ca nu stiam ce ne rezerva ziua de maine."

Temerile aveau sa fie intemeiate. In mai 1942, a fost luat de pe strada de o patrula de sergenti, care, dupa ce a aratat actele, i-a spus ca este bun de recrutare. A fost inchis intr-o sectie de politie din strada Elena Doamna, alaturi de raufacatori. "Dimineata urmatoare am fost dusi la centrul de recrutare, ne-au masurat, ne-au inregistrat ca pentru recrutare si de acolo ne-au dus in coloana in gara Socola. Ne-au incarcat din nou in vagoane de marfa si am crezut ca se repeta nebunia."

Dar, de data aceasta, au fost mai putini in vagon si chiar au primit mancare rece. Au calatorit indelung, pana in Basarabia, la sud de Cetatea Alba, la Saba, o colonie germana. Acolo se afla un detasament de munca fortata pe langa Regimentul 1 Drumuri, care lucra la o cariera de piatra. Piatra era folosita de armata la acoperirea drumurilor desfundate din Basarabia.

Parintii habar nu aveau ce i s-a intamplat. A putut sa-i anunte unde este printr-o telegrama militara pe care a avut voie sa o trimita imediat dupa sosire.

La Saba, nu a murit nimeni, din cate stie, dar au stat in conditii ingrozitoare, in mizerie si foame. In fiecare dimineata erau dusi la cariera unde incarcau piatra in vagoneti si apoi in vagoane. Erau mereu amenintati de soldati ca vor fi trimisi in Transnistria, de care incepuse sa se auda. "Lagarele din Transnistria erau vazute la acea vreme ca lagare de pedepsire. Transnistria insemna, dupa cum spuneau soldatii, drum fara intoarcere", isi aminteste Leizer Finchelstein.

Dormea intr-un fost grajd al germanilor. Avea doar hainele de pe el. "Ne mancau paduchii. De la subtiori scoteam cate un pumn odata. Nu puteai sa scapi de ei." Un tren-baie venea o data pe luna. Acolo dadea hainele la etuva si facea dus. Dar tot nu reusea sa scape de paduchi.

Mancarea era oribila. Se manca multa mamaliga, care era facuta mai mult din tarata. Se manca fasole care se cojea in gura. Multi ani dupa, nu a mai suportat mamaliga si fasolea. Mai primeau un fel de terci, iar dimineata un fel de ceai. Carne nu-si aminteste sa fi mancat.

Soldatii care ii pazeau erau unii buni, painea lui Dumnezeu, altii rai peste poate. "Ordine aveau toti, dar se comportau diferit. Rautatea era oarecum impusa prin sistemul de organizare, dar unii faceau exces de zel, in timp ce altii erau neasteptat de omenosi. De la unii primeai un colt de paine, de la altii, trei paturi de arma. Din pacate cei rai sau inraiti erau mai numerosi decat cei buni."

 

"Asa va trebuie, jidanilor!"

 

In 1943, a fost dus intr-un lagar, la Predeal. Lagarul isi merita numele: avea baraci, paturi suprapuse, carcera, era imprejmuit cu doua randuri de garduri cu sarma ghimpata, cu santuri si avea turnuri de paza. Si acolo a fost rau. Dormea pe un pat de lemn, stramb, si urmele de la scanduri i-au ramas pe spate multi ani dupa razboi. S-a tot mirat de puterea de rezistenta a omului - acolo s-a convins ca omul este mai tare ca fierul.

Cei din lagar lucrau fie la un drum strategic, secret, taiat printr-o padure spre Timisul de Jos, fie la alt drum, care ducea spre vila lui Antonescu de la Cioplea. Leizer Finchelstein a avut noroc de meseria sa de tamplar. A scapat de munca grea, fiind pus sa repare cazarma. "Comandantul vroia sa o terminam cat mai repede, dar noi nu aveam decat cateva scule improvizate. Din doua in doua zile, venea sa vada cum stam. «Mai jidanilor, cand e gata cazarma?» «Sa traiti domnu capitan, o sa fie gata». Ne dadea cate doua, trei palme si spunea ca data viitoare cand ne viziteaza sa fie gata. Ne-am obisnuit cu palmele."

Lagarul era chiar in centrul Predealului, langa partia de schi, care era plina toata iarna de schiori. Viata in Predeal continua ca si cum nu ar fi fost razboi. Unii dintre cei veniti la schi erau buni si le aruncau peste gard pachete cu diferite lucruri, altii erau rai, aruncau cu pietre si le strigau "Asa va trebuie, jidanilor!".

Dupa batalia de la Stalingrad, despre care a aflat de pe un petec din ziarul Ecoul, conditiile s-au mai imbunatatit. Iar dupa 23 august, soldatii au disparut ca prin farmec si portile s-au deschis.

"Am uitat sa va spun, se intoarce Leizer Finchelstein cu gandul, prima mea calatorie cu trenul a fost cu trenul mortii. Atunci am iesit prima data din Iasi."

 

Acest text a fost prezentat la Iasi pe 28 iunie 2006 in cadrul conferintei internationale cu tema Pogromul de la Iasi (28-30 iunie 1941): prologul Holocaustului din Romania

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22