Rasu'-Plansu' (I)

Socialismul va purta la noi pecetea lui I.L. Caragiale si a lui I.V. Stalin

Belu Zilber, 1947

“Ei” si “noi”

Nu vreau sa idealizez manifestatia “golanilor” din aprilie-iunie 1990. Marcata de mult romantism si putin pragmatism, minata de manipulari si diversiuni, ea a avut destule vicii. Dar cred ca “golanii” au avut cateva intuitii remarcabile. In primul rand, faptul ca revolutia anti-comunista din decembrie 1989 nu se putea incheia cu ceea ce se realizase la sfarsitul acelui an. Nu eram adeptii teoriei trotkiste a “revolutiei continue”, dar era clar ca indepartarea catorva protagonisti ai regimului Ceausescu era insuficienta. Trebuia inlaturata de la putere structura de rezistenta pe care se bazase regimul dictatorial, nucleul dur al acestuia: activistii de partid si ofiterii de Securitate care facusera politie politica. In al doilea rand, “noi” am intuit faptul ca daca aceasta purificare a societatii nu se facea atunci (cand “ei” erau nesiguri si derutati), nu se va mai face cu adevarat niciodata. De aici probabil incrancenarea “noastra”. De aici probabil incrancenarea “lor”. Miza a fost uriasa. A surprins-o punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara: activistii PCR si ofiterii de Securitate sa nu aiba dreptul sa fie alesi ca demnitari timp de 5 ani. “Ne intrebati ce vrem aici, / Dar stie toata tara / Ca noi sustinem punctul 8 / De la Timisoara”, suna unul dintre cantecele “golanilor”

Ceea ce atunci, in prima jumatate a anului 1990, era o intuitie a unei minoritati, azi este o evidenta pentru aproape toata lumea. Din punct de vedere politic, juridic, economic si moral, societatea romaneasca s-a alcatuit prost de la bun inceput, pentru ca nu s-a intemeiat pe un teren cat de cat curat, ci pe structura de rezistenta a fostului regim. Avem macar dreptul sa ne imaginam cum ar fi aratat astazi societatea romaneasca daca in 1990 s-ar fi pus in aplicare (fie si intr-o forma “imblanzita”) punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara.

Evident, Ion Iliescu nu era atunci de capul lui. El s-a dovedit a fi intr-adevar o “emanatie”, dar o emanatie anume a acestei “structuri de rezistenta”, avand menirea sa o protejeze. Astazi el pare nemultumit de capitalismul “de cumetrie” care a rezultat si de coruptia generalizata a societatii. In 2003, el poarta masca “democratului”, a “tolerantului”,

“pro-occidentalului”, a “cinstit-si-saracului”, a “luptatorului impotriva coruptiei”. Dar, daca era un adevarat “animal politic”, el ar fi trebuit sa inteleaga primul in 1990 ca puterea politica si economica va fi preluata o data pentru totdeauna de aparatul politico-administrativ si politisto-securist al fostului regim. “Ei” erau organizati, “ei” beneficiau de o “retea” structurata de sus pana in ultimul catun, “ei” aveau bani, “ei” erau langa “butoanele de comanda” si mai ales “ei” erau motivati sa fie solidari, sa se sustina si sa se acopere unii pe altii. Daca in 1990 Ion Iliescu ar fi avut statura morala a unui Vaclav Havel, de pilda, si ar fi avut curajul sa poarte un dialog cu “golanii” si sa le dea (fie si partial) castig de cauza, cu siguranta ca societatea romaneasca ar fi aratat altfel in 2003.

Astazi e prea tarziu. “Ei” sunt prea puternici, prea bogati si prea solidari. Culpele morale si/sau penale acumulate inainte de 1989, la care s-au adaugat cele de dupa revolutie, ii fac extrem de agili, de aroganti si de uniti. Nu “ei” se supun puterii autoritatilor statului, ci invers. Si Emil Constantinescu s-a declarat infrant de “ei”. Modul discretionar in care “ei” gestioneaza criza Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii este simptomatic.

Locul de intalnire dintre Stalin si Caragiale

Gandurile de mai sus sunt banale si ras-spuse din 1990 incoace. Le-am trecut din nou in revista, fiind intr-o stare de perplexitate dupa ce - in februarie 2003 - mi-am consultat dosarul de Securitate. Peste doua sute de pagini, in trei volume, acoperind 16 ani de viata (1974-1989). O lectura halucinanta, in urma careia nu am stiut daca sa plang sau sa rad in hohote.

La un moment dat, directoarea Departamentului de investigatie al CNSAS, Germina Nagat, s-a apropiat de mine si mi-a spus ingrijorata: “Sunteti alb ca varul! Va e rau?”. (De altfel, ea a cerut conducerii CNSAS infiintarea unui punct de prim ajutor medical in preajma salii unde oamenii isi citesc dosarele.) Mi-a facut imediat un ceai negru si mi-a decojit o portocala. Nu atat ele m-au revigorat, cat cele cateva gesturi umane si cuvinte normale. Cufundat in lectura, simtisem cum devin un gandac intr-o lume kafkiana. Cu un amestec de revolta si umilinta mi-am retrait tineretea din postura unei insecte privite la microscop de niste ofiteri grobieni, cu ceafa groasa si buzele unsuroase. Pana la urma, dosarul meu de Securitate s-a dovedit a fi un amestec aiuritor de oroare si stupiditate, de rigoare si irationalitate, de tragic si ridicol.

M-am intrebat daca merita sa-mi comentez in scris dosarul de Securitate. La urma urmei, nu am fost un disident politic si nici un intelectual care sa  fi ocupat prim-planul scenei culturale. Dar cred ca tocmai de aceea cazul meu ar putea fi interesant. El ilustreaza cum o armata intreaga de ofiteri si de informatori a cheltuit o gramada de bani, timp si minte (mi-e greu s-o numesc inteligenta) pentru a viola in mod grosolan si sistematic viata particulara a unui intelectual obisnuit din Romania anilor '70-'80. Un intelectual de ale carui taceri vinovate si mici lasitati cotidiene nu-mi aduc aminte cu placere. Astfel de dosare arata cat de dese erau ochiurile retelei de supraveghere a Securitatii. Practic mai toata societatea romaneasca era supusa unui regim abuziv de politie politica. O societate politieneasca formata din “supraveghetori” si “supravegheati”. Daca nu vom incerca sa demontam mecanismul perfid al politiei politice, pentru a vedea cum functiona, nu vom reusi sa intelegem cu adevarat regimul comunist din Romania.

Cateva randuri scrise de un prieten, Michael Finkenthal de la Universitatea Ebraica din Ierusalim, au inclinat si ele balanta nehotararii mele in favoarea publicarii acestui text: “Cred ca ceea ce generatia noastra poate face in mod constructiv este sa depuna marturie. O marturie cat mai fidela. Subiectiva desigur, dar de buna credinta. Sa povesteasca ce a fost si ce ar fi putut sa fie. Astazi tinerii nu sunt interesati sa stie nici una, nici alta. Dar maine poate ca ei, sau copiii lor, vor voi sa stie (...) Si generatia noastra nu are dreptul sa le ofere alibiul lui si <>“.(1)

Spionaj & Contraspionaj

Prima fila din dosar dateaza din 1974 (aveam 25 de ani), ultima - din 1989. Sunt totusi semne ca “organele” se interesau de mine dinainte de 1974 si acest lucru, pe langa altele, arata ca materialul este incomplet. De pilda, pe prima fila un “ofiter operativ” noteaza ca “persoana este cunoscuta in evidentele noastre”, iar in 1975 un alt ofiter de Securitate raporteaza ca “despre el s-au mai solicitat investigatii de catre UM 0920”. In perioada 1973-1978, UM 0920 era numele codificat al Departamentului de Informatii Externe (DIE).

Initial am atras atentia Securitatii prin contactele mele cu rude sau prieteni din strainatate si prin cele cu diplomati si cetateni straini. In 1976-1977 a crescut agitatia in jurul relatiei mele cu diplomatul “Sandy” (= Narayana Sheshadry, secretar la Ambasada Indiei). Intr-un raport din 1976 se mentioneaza ca “sus-numitul (A.O.) intretine relatii cu diplomatul б╚SSandyб╩ si cu sotia acestuia, precum si cu alti cetateni straini” si se propune “sa fie luat in supraveghere informativa pentru a clarifica natura relatiilor pe care le are in randul cetatenilor straini”. Directia a III-a (= Contraspionaj) se adreseaza Securitatii-Bucuresti cerand sa se comunice “cum este cunoscut (A.O.) in evidentele dumneavoastra si prin posibilitatile de care dispuneti sa stabiliti activitatea si comportarea la locul de munca”. Printr-o adresa semnata de lt.-col. Banc Ion (sef serviciu) si col. Cepraga Constantin (adjunct al Sefului Securitatii Bucuresti) se inainteaza Directiei de Contraspionaj materialul detinut “privind pe numitul Oisteanu A.”. Materialul include corespondenta interceptata si informatii referitoare la mine, la familia si la prietena mea.

Intre timp, Directia a III-a strange date despre mine de la diversi informatori, de regula colegi, vecini si amici. Un raport al unui fost coleg de scoala, Dan Pisai, devenit locotenent de Securitate, mentioneaza ca “despre Oisteanu Andrei cunoastem ca inca din liceu manifesta tendinte de denigrare a statului, colporta zvonuri si bancuri tendentioase”. Alti informatori (probabil vecine, cu nume conspirative gen “Sanda”, “Ioana” etc.) raportau faptul ca aveam un “anturaj nesanatos”, format din “tineri si tinere de-o tinuta si factura modernista”, cu care faceam “petreceri adesea desentate (sic!) si zgomotoase”, ca “la domiciliul susnumitului este un adevarat pelerinaj de persoane necunoscute”, ca “susnumitul consuma frecvent tigari si bauturi straine”, ca “poarta obiecte de provenienta straina”. Bautura era intr-adevar straina, votca ruseasca de la Alimentara din colt. Blue jeans-ii erau si ei de “provenienta straina”, dar tigarile erau Carpati fara filtru de Targu Jiu. In rapoarte se mai mentioneaza ca “susnumitul face parte din unele formatii de muzica de jaz, cantand la diverse baruri si mari restaurante din capitala, intrand pe aceasta cale in legatura cu cetateni straini. Nu posedam detalii in acest sens”. Ar fi putut “poseda detalii” foarte simplu, venind in locurile in care cantam sau macar citind afisele. Rapoartele securistilor mentioneaza, de asemenea, ca nu se “detin detalii” nici “referitor la anturajul celui in cauza, intrucat acesta ignora orice legaturi cu vecinii”, ceea ce arata ca “sursele” pentru informatiile din aceste rapoarte erau mai ales dintre vecini. Consultandu-mi dosarul, m-am bucurat sa constat ca prietenii mei buni nu s-au numarat, se pare, printre informatorii Securitatii.

Informatii despre mine mai erau obtinute prin supraveghere pas-cu-pas de catre UM 0672, Unitatea Speciala “F” (= filaj). Intr-o nota de filaj din 1976 se consemneaza ca “O.A. este un element cu un temperament distant si arogant, cu un anturaj numeros, format din elemente de o conditie sociala indoielnica, cu o tinuta vestimentara, capilara si faciala dezordonata” si ca “la locuinta sa primeste multe vizite”.

De fapt, pentru a afla adevarul despre mine, nu trebuia sa fiu “supravegheat informativ”, folosindu-se “mijloace specifice” de “tehnica operativa”. Orice om cu inteligenta medie si cu mintea necorupta de clisee ideologice putea usor sa-si dea seama ca, de fapt, eram un tanar obisnuit, marcat de ideile miscarii hippie, cu plete si barba, care asculta cu prietenii muzica orientala si progresiva si interpreta muzica folk (de regula in cluburi studentesti), cu Ceata melopoica - trupa condusa de Mircea Florian. Eram preocupat de filozofia indiana si religiile orientale si scriam o carte de mitologie comparata. Spre mijlocul anilor '70 urmasem la Universitatea din Bucuresti cursurile indianistului Sergiu Al-George si pe cele de limba bengali ale Amitei Bhose. Asa se explica si prietenia mea cu diplomatul indian N. Sheshadry. El imi imprumuta carti de filozofie indiana si discuri de muzica orientala, pe care le comentam apoi impreuna.

In 1978, dupa trei ani in care am fost “lucrat informativ”, lt. maj. Ghinescu pare sa fi inteles acest fapt pe care, cu cuvinte stangace, incearca sa-l raporteze sefului sau: “In cadrul supravegherii sale informative s-a stabilit ca aceste relatii s=dintre mine si diplomatul indiant se rezumau numai la vizite in familie, precum si la organizarea si sustinerea unor seri culturale indiene”.(2) Se propune si se aproba scoaterea mea “din cadrul supravegherii informative”, dar cu “mentinerea in evidenta generala”.  Astfel, ofiterii care m-au “lucrat” pareau ca isi recunosc implicit greseala.

Frisonul organelor de Securitate in legatura cu relatia mea benigna si inofensiva cu un diplomat strain isi are explicatia lui. Pe la jumatatea anilor '70 s-a inasprit regimul relatiilor cetatenilor romani cu cei straini, cu bibliotecile si centrele culturale straine si cu reprezentantele diplomatice. Numai in cursul anului 1976 au fost emise patru documente in acest sens, semnate de col. Aristide Stamatoiu (seful DIE), pentru restrictionarea acestor relatii. Pentru cei care nu (mai) stiu, cetatenii romani erau obligati prin lege sa declare imediat orice contact cu cetatenii straini, cu misiunile culturale sau diplomatice straine.

“Decat suturi in dinti, mai bine gloante”

Pe 21 august 1978, la Praga, am participat cu un grup de prieteni romani la actiuni de protest fata de invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia, cu zece ani in urma. Unul dintre prieteni, Bogdan B., a pus flori la locul in care, in 1968, isi daduse foc contestatarul ceh Jan Palach. Bogdan a fost arestat sub ochii nostri si a disparut fara urma. Alertata de noi, Ambasada romana a anuntat Ministerul de Externe de la Bucuresti. Dupa cateva zile de cosmar, in care am protestat la autoritati si ne-am cautat prietenul prin sectiile de politie si puscariile pragheze, acesta a fost eliberat (in urma interventiei Ambasadei romane) si expulzat din tara. Noua celorlalti ni s-a recomandat taios sa parasim Cehoslovacia in 24 de ore. In mod paradoxal, nimic din toate acestea nu este consemnat in dosarul meu de Securitate.

In schimb, in aceeasi perioada, organele de Securitate sunt alarmate de faptul ca (mea culpa!) eram prieten cu un tanar sarb, Liubisa R., student la Conservatorul din Bucuresti, al carui tata era diplomat la ambasada Iugoslaviei. La sfarsitul anului 1978, in urma unei note de filaj (mi-am intampinat prietenul sarb la aeroportul Otopeni), Securitatea imi redeschide dosarul. La numai cateva luni dupa ce (in urma a trei ani de supraveghere informativa) securistii au constatat ca s-au “deranjat” degeaba in cazul meu, iar eram suspectat a fi spion si tradator de tara!

Dosarul cuprinde la inceput cateva note-raport (intocmite in 1979 de UM 0800 si trimise “spre exploatare la IMB-Securitate”), care se refera la relatiile mele cu diversi straini. Se mentioneaza doua “surse”, cu nume conspirative, care informeaza ca “cel in cauza primeste frecvent scrisori, publicatii, colete din exterior, in special din SUA si unele tari occidentale”, “are convorbiri telefonice cu persoane din SUA si Israel”, “are un frate Oisteanu Dan care a ramas in conditii improprii ssic!t in exterior, fiind stabilit in SUA”. Prenumele fratelui meu este Valeriu. In general, rapoartele contin multe inexactitati, in chestiuni esentiale sau banale. Prezenta lor denota incompetenta si superficialitatea unora dintre securisti. O lama cu doua taisuri care putea functiona in favoarea sau in defavoarea celui “lucrat informativ”.

La 26 noiembrie 1979 mi se deschide primul “Dosar de Urmarire Informativa” (DUI) pe numele conspirativ “Oprescu”. O adresa emisa de UM 0110, semnata de seful unitatii si adresata “Directiei I-a” (“personal tovarasului Director”),  mentioneaza ca se trimite “spre exploatare” o nota privind pe Oisteanu Andrei si pe sotia sa, Gabriela. Printr-o adnotare scrisa pe adresa, un colonel cere sa i se prezinte un “plan de masuri pentru ca O.A. sa fie luat in lucru prin DUI. Termen: 10 zile”.

Din nota informativa trimisa n-am gasit in dosar decat primele doua pagini. Restul lipseste, inclusiv pagina finala cu semnatura. Nota se termina ex abrupto, inca un semn ca dosarul pe care l-am primit este incomplet. Conform respectivei note, la culpele mele mai vechi se adauga unele noi, poate mai grave: “Susnumitul si sotia sa se situeaza permanent pe pozitii negative, comentand denaturat si dusmanos unele aspecte ale politicii interne si internationale promovate de statul nostru. In cercul lor intim, sus-numitii nu scapa nici un prilej de a ironiza conducerea superioara de partid si de a sustine pe unele elemente dusmanoase, cum este cazul lui Paul Goma sau a prietenului lor Gabriel C., asupra caruia au fost luate unele masuri de catre organele de securitate”.

Raportul continua cu prezentarea si a unei alte culpe: presupusa intentie de a fugi din tara. Despre mine si sotia mea se spune - ceea ce era adevarat - ca “se invartesc intr-un cerc de oameni care au plecat, care pleaca, care discuta si care proiecteaza sa plece din tara” si ca “au hotarat ca in anul 1980 sa solicite pasaport pentru efectuarea unei calatorii turistice in tarile occidentale”. Este reprodusa o discutie cu parintii mei pe aceasta tema, ceea ce face evident faptul ca erau montate microfoane in casa: “Oisteanu Andrei a sustinut fata de parinti ca, in baza constitutiei R.S. Romania, orice cetatean este liber sa calatoreasca si nu intelege de ce el a primit pana acum trei raspunsuri negative (...). Tatal sau a incercat - fara succes - sa-si convinga fiul ca sunt anumite criterii si indicatii cui sa i se dea drumul si cui sa nu i se dea drumul sa plece. Tatal lui O.A. a fost de parere ca, intrucat celalalt fiu al sau, Valeriu, a plecat din tara pe o baza nelegala, Andrei nu este indreptatit sa obtina viza de plecare. Acest lucru a starnit iritarea lui O.A., care a sustinut ca б╚nnu poate sa existe o lege prin care un om sa fie pedepsit pentru greseala altuia, care nu este nici ea gresealaб╩,, respectiv el nu considera o greseala ramanerea ilegala a fratelui in strainatate. O.A. este hotarat sa faca totul pentru a pleca in strainatate, chiar cu riscul unor neplaceri. In acest sens, a afirmat: б╚CChiar facandu-mi mie rau, ma simt mai bine si mai cu personalitate. Decat sa primesc de la ei suturi in dinti, prefer sa primesc gloanteб╩Б─°“. Ultimele randuri sunt subliniate si au semne de exclamare pe margini.

Ofiterul raportor face legatura cu un episod inregistrat undeva in Timisoara sau relatat de un informator de acolo: “Este interesant de retinut faptul ca, in vara acestui an, fiind plecat in concediu prin tara, O.A. a stat cateva zile in judetul Timis, unde prin discutiile cu prietenii sai, a cautat sa se documenteze cu privire la metodele graniceresti de prindere a infractorilor, in special interesandu-l daca se mai trage sau nu in acestia”. In vara lui 1979 am trecut prin Timisoara unde intr-adevar am vorbit cu prieteni si amici de acolo despre trecerile frauduloase de frontiera, un subiect “fierbinte” in zona. In dosar se afla corespondenta mea anume cu strainatatea. Nu intamplator, din corespondenta cu prieteni din Romania se afla la dosar numai cea spre si din Timisoara.

Fonoteca de aur a Securitatii

In noiembrie 1979, raportul de deschidere a DUI pe numele conspirativ “Oprescu” reia si intareste acuzatiile anterioare. Se propune “lucrarea” mea prin DUI “pentru stabilirea manifestarilor ostile a celui in cauza” si “a naturii legaturilor sale cu elemente suspecte din tara si strainatate”. Avizat de seful serviciului (col. Ceganescu C-tin) si aprobat de un alt colonel, raportul maiorului Ilea include un plan de sarcini si masuri in cazul “Oprescu”: “In procesul urmaririi informative se va actiona pentru realizarea urmatoarelor sarcini: 1) Stabilirea conceptiilor sale politice prin cunoasterea comentariilor dusmanoase ce le face la domiciliu, locul de munca si in cercul sau de prieteni. 2) Daca prin afirmatiile tendentioase pe care le face urmareste sa influenteze negativ si alte persoane, colegi, prieteni etc. 3) Determinarea formelor si metodelor prin care intentioneaza sa-si realizeze acest scop si pe aceasta baza luarea masurilor de contracarare a extinderii influentei sale. 4) Cauzele si imprejurarile care-l determina sa aiba manifestari ostile, eventuale elemente din interior sau exterior ce ar exercita asupra sa asemenea influente. 5) Identificarea acelor fapte si persoane necesare in procesul documentarii activitatii sale dusmanoase”.

Planul de masuri prevede: “incadrare informativa la locul de munca si la domiciliu” (= activarea sau racolarea de informatori din preajma mea), solicitarea sprijinului UM 0110 Bucuresti si al Directiei I pentru “a trimite informatii in legatura cu Oisteanu A.”, stabilirea prin informatori a naturii “legaturilor cu numitul Gabriel C. [= bun prieten al meu], lucrat in evidenta dosarului de obiectiv pentru manifestari similare”, “masuri T.O. [= tehnica operativa = instalare de microfoane], atat la domiciliu cat si la locul de munca, concomitent vom efectua si perchezitii secrete”, controlul corespondentei pe o perioada de 6 luni, filaj pe o perioada de 15 zile, “pentru identificarea legaturilor cu care se intalneste obiectivul la domiciliu si in alte locuri”, semnalarea sotiei mele ofiterului care “deserveste informativ” institutul unde lucra, pentru a fi “incadrata informativ la locul de munca”. Planul de masuri se incheie cu mentiunea ca “pe masura ce vor fi identificate noi legaturi se vor lua masuri de incadrarea lor informativa” si ca “planul va fi completat cu noi sarcini in functie de aspectele ce vor rezulta”.

Povestindu-i cele de mai sus, prietenul Horia Patapievici m-a sfatuit sa cer SRI-ului sa-mi “deparaziteze” casa si biroul, pentru a ma asigura ca nu mai sunt montate microfoane si ca nu mai sunt folosite in continuare. Fac aceasta solicitare acum, in mod public.

In anii '80 ma vizita des prietenul Dorin Liviu Zaharia (Chubby). Stateam de vorba noptile pana tarziu si redactam impreuna o “carte vorbita de antropologie culturala si politica”. O carte de “andropologie”, cum am numit-o glumind prin 1982-1983, atunci cand I.V. Andropov, fostul sef al KGB-ului, a luat puterea in URSS si a inceput primele reforme (pre-gorbacioviene) care s-au dovedit a fi fatale pentru regimul comunist. Chubby era sclipitor, avea idei geniale (chiar daca multe fanteziste), iar eu - mai putin “risipitor” ca el - il rugam sa inregistram dialogul ca sa nu lasam vorbele sa zboare. Invariabil, el imi raspundea glumind: “Cartea noastra vorbita se va pastra in fonoteca Securitatii”. Chubby a murit in 1987 si, personaj eminamente oral, din sclipirile sale de geniu nu a ramas mai nimic inregistrat intr-un fel sau altul. M-as fi bucurat enorm, dar nu am gasit in dosar vreo transcriere a convorbirilor noastre nocturne (doar niste banale dialoguri telefonice).

Dosarul contine vreo 60 de pagini de transcrieri de inregistrari pe banda de convorbiri purtate la telefon sau in casa, mai ales in anii 1980-1983. Citindu-le, brusc, viata mea din acea perioada a devenit, ora cu ora, extrem de concreta. Marturisesc ca ma bucur sa am transcrierea convorbirilor de atunci cu prietenii, cuvant-cu-cuvant, cu balbe cu tot, cu consemnarea datei, a orei si a minutului conversatiei. O nesperata si inestimabila arhiva personala, creata involuntar. Pe 13 noiembrie 1982, la 23:45, am incheiat o banala convorbire telefonica cu o glumita ieftina, cu o pseudo-parola: “Ne vedem maine la aceeasi ora, in acelasi loc. Nu uita pachetul. Castanele s-au copt, unchiul s-a imbolnavit”. Acest mesaj, chipurile codificat, a fost transcris constiincios de “Lt. T.I.” si apoi subliniat cu ingrijorare patriotica de un ofiter superior si incadrat cu sageti si semne de exclamare. In anii '50, pentru glume similare se faceau multi ani de puscarie.

“Sursele” Securitatii

In diferite materiale din dosar sunt mentionate cu nume conspirative 16 “surse” care semnau delatiuni despre mine. Unele apar ca “surse verificate”. Am depus o cerere la CNSAS pentru deconspirarea informatorilor care m-au “turnat”. In raspunsul primit pe 21 mai 2003 mi se spune ca CNSAS “nu poate stabili cu certitudine numele (lor) reale”. Dosarele informatorilor se afla la SRI, iar acesta nu le remite decat daca li se indica numele lor reale, pe care, evident, CNSAS nu le cunoaste. Astfel, cercul vicios se inchide. “Va dam numele reale ale informatorilor, daca ne dati numele lor reale”, spun cei de la SRI. Este evident ca SRI obstructioneaza deconspirarea “surselor” si o face pentru a-si “proteja” reteaua de informatori. Probabil pentru ca multi sunt in continuare activi si, oricum, pentru ca toti sunt santajabili.

La inceputul anilor '80, in DUI “Oprescu” apar note informative ale unei “surse” cu nume conspirativ “Grigore”, probabil un coleg de serviciu. Conform acestora portretul meu psiho-moralo-intelectual se complica: “Sus-numitul are preocupari literare. In aceasta perioada a scris o carte intitulata Gradina de dincolo aparuta in editura Dacia s1980t. Pe plan obstesc desfasoara activitate artistica fiind indrumator al formatiilor de teatru studentesc de la Casa de cultura a studentilor”. O trupa de teatru studentesc pusese in scena o piesa a mea cam subversiva, cu un titlu, Trei intr-o colivie, parafrazat dupa Jerome K. Jerome. In dosar se afla si programul manifestarii si numele studentilor de la Facultatea de Automatica cu care colaborasem (pentru a fi “efectuate verificari”). Din alte rapoarte aflate la dosar se intelege ca “organele” erau nemultumite de relatiile mele prietenesti cu studentii, fiind ingrijorate ca le voi transmite anumite “pozitii dusmanoase si denaturate” privind “politica interna si internationala promovata de statul nostru”.

La sfarsitul unei “Note informative” scrise de “Grigore” exista si o “N.O.” (= Nota ofiterului) semnata de mr. Ilea: “Oisteanu Andrei este lucrat prin DUI pentru manifestari ostile si intentii de plecare ilegala din tara. Informatorul are sarcina permanenta de a-i stabili conceptiile, preocuparile si legaturile”. La sfarsitul altei delatiuni, mr. Ilea noteaza: “Informatorul a fost instruit asupra modului de abordare a discutiilor cu Oisteanu A., pentru a stabili conceptiile sale si intentiile in legatura cu eventuala plecare in exterior. (...) Oisteanu A. este in atentie deosebita pe perioada actiunii б╚VViitorulб╩ fiind cuprins in planul de masuri”.

Nu stiu in ce a constat “actiunea б╚VViitorulб╩Б─²”, dar observ ca ofiterii isi instruiau sursele pentru imbunatatirea “lucratului prin DUI” a “elementelor dusmanoase”. Sursa “Grigore” si-a insusit critica si a incercat sa dea informari “la nivelul sarcinilor primite”. Intr-o nota informativa din 1980, “Grigore” se incumeta chiar sa creioneze un fel de cronica dramatica, dand dovada de un talent publicistic promitator. Este de mirare faptul ca Securitatea a acordat atat de mult interes unei mici piese studentesti, dar in dosar nu se afla nici un rand despre o alta piesa a mea, jucata de Teatrul Tandarica in curtile unor licee din Bucuresti cu cativa ani inainte, prin 1976 (regia: Alexandru Tocilescu, muzica: Mircea Florian, rolul principal: Jorj Voicu). O piesa intitulata Vlacea, regele nebun, in care sugeram ca personajul principal era Ceausescu insusi, un Ubu-roi imbecil, ridicol si despotic.

* Ii multumesc sotiei mele Angela Gabriela Oisteanu pentru revederea acestui text.