Reputatia postuma a lui Silviu Brucan

Stimata doamna redactor-sef,

 In urma lecturii articolului domnului V. Tismaneanu  Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan, aparut in revista 22, indraznesc sa va cer "dreptul la re­plica".

Iata pe scurt motivele care au cauzat prezenta deviere de la conditia de anoni­mat pe care am cultivat-o cu religiozitate in cei aproape 30 de ani de diaspora.

 Disparitia dintre cei vii a domnului Bru­can, un personaj dintre cele mai con­tes­tate si nepopulare ale perioadei de tran­zitie postrevolutionara din Romania, pare sa produca unele palpitatii. In orice tra­ditie, chiar si in cele mai iconoclast con­testatare, exista o anume retinere in acest gen de momente, conform dictonului "despre morti, numai bine". Publicarea unor remarce cu caracter necrologic era inevitabila, si diverse variatii ale genului au putut fi citite in cotidianele de mare cir­culatie din tara, ele fiind in genere re­ti­nute si sobre, in pofida subiectului incendiar. Revista 22 a oferit la randul sau spa­tiu unei incercari de analiza exhaustiva post mortem, pe care si-a asumat-o un specialist de autoritate al istoriei comunismului, domnul Vladimir Tis­ma­nea­nu. Rezultatul acestui exercitiu s-a trans­format, din pacate, intr-un rechizitoriu im­­­­­povarat de un animus irepresibil si pre­sarat cu remarce ce nu pot fi caracte­ri­zate decat ca invective. Demersul reca­pi­tuleaza selectiv o viata plina de fapte si atitudini reprobabile grave, documentate si de netagaduit, totodata ignorand sau minimalizand contributiile extrem de importante ale lui Silviu Brucan la inla­tu­ra­rea regimului represiv din Romania. Aveam impresia ca o analiza obiectiva poate transcende paradoxurile trecutului, in interesul deslusirii adevarului isto­ric. Din acest motiv, cred ca cititorii pu­bli­ca­tiei pe care o conduceti merita sa aiba acces la puncte de vedere foarte diferi­te, in special la cele aflate in disonanta cu credoul liberal-anticomunist (pe care il impartasesc fara rezerve) care anima audienta captiva a revistei 22.

Prin prisma stranselor relatii personale cu unii dintre "oponentii din interior" ai regimului Ceausescu, acum disparuti, cum erau tatal meu (Pavel Campeanu), Silviu Brucan sau ambasadorul Corneliu Bogdan, am avut o perspectiva de spectator direct la numeroase conversatii si evenimente importante in care erau im­pli­cati acesti ganditori marxisti marcanti, aflati in procesul reconsiderarii propriilor pozitii vis-à-vis de sistemul comunist.

In acest context, mi se pare cel putin un gest de minima decenta deontologi­ca, precum si unul de respect fata de re­pu­ta­tia postuma a domnului Silviu Brucan, sa aduc la lumina o perspectiva partial opu­sa celei din "epitaf".

 Il cunosteam pe Silviu Brucan inca din copilarie, prin intermediul amicitiei lui cu tatal meu cu care avea un mare nu­mar de dezacorduri teoretice ireductibile. Dupa plecarea mea din Romania, ne vedeam deseori, cand domnul Brucan po­posea in New York. Dupa revoltele mun­citorilor de la Brasov, din 1987, cand dansul s-a distantat de regimul Ceau­sescu in mod decisiv si fara echivoc, a fost pus sub arest la domiciliu, iar apoi "invitat" sa plece intr-un soi de exil in SUA. De acolo, a continuat consecvent sa fie un adversar neobosit si tenace al lui Ceausescu, pana la revenirea in tara, la sfarsitul lui 1988, cu ciorna celebrei  "Scrisori a celor sase" in buzunar. Ce a urmat nu are rost sa recapitulam. In timpul "exilului" din anul 1988, Silviu Brucan a acceptat invitatia mea de a il gazdui. In mod implicit, am devenit uneori martor al intalnirilor lui discrete cu persoane importante din lumea politica, diplomatica si a elitei academice americane. Eram prezent cand a dat cateva interviuri importante unor ziare proeminente. Domnul Brucan exploata la maximum avantajul contactelor sale "la nivel inalt" pentru a incerca sa saboteze represiunea de la Bucuresti. Nu si-a propus niciodata sa nu se intoarca acasa pentru a-si continua opozitia deschisa.

Este foarte usor in anul 2006 sa uitam cine au fost cei care, in anii ’80, cu riscul vietii lor si a celor dragi, s-au ex­pus in ideea ca regimul Ceausescu devenise intolerabil. Ma refer la perioada in care poporul roman si majoritatea intelectualilor optasera pentru certitudinea capului plecat.

 Cu privire la momentele in care Silviu Brucan si-a asumat o serie de riscuri extrem de serioase, mi se pare ca relati­vi­zarea in mod expeditiv a notiunii singu­la­ritatii pozitiilor de curaj adoptate de dansul nu poate reformula contextul ade­va­rului, indiferent cat de incomod ar fi acesta. In definitiv, sacrificii ca ale lui Brucan in anii aceia au facut posibila in­­sasi libertatea presei care protejeaza publicatii "cu sira spinarii", ca revista  22. Nu vad defel cum, minimalizand marele act de curaj si sacrificiile personale pe care Silviu Brucan le-a acceptat, s-ar pu­tea dezamorsa imaginea de paralizie re­sem­nata adoptata de poporul roman in acea perioada cumplita.

Un inventar obiectiv al criticilor serioase legate de viata lui Silviu Brucan indica fara echivoc ca dansul a fost un ideolog marxist-comunist neapologetic, au­toritar si dogmatic, condescendent, de­­seori cinic si brutal in practica con­fruntarilor politice. Ca fost colaborator apropiat al lui Gheorghiu-Dej, a avut o influenta nefasta si cu grave consecinte asupra culturii romane in anii ‘50. In lunile ce au succedat rasturnarea regimului, a fost strict interesat de acapararea franelor puterii si de mentinerea pozitiei sale de control. Nu a militat inainte de 1989 pentru o tranzitie centrifuga sistemului comunist.

 Si totusi, a reduce un personaj al paradoxurilor secolului XX, ca Silviu Brucan, la ipostaza satrapului comunist unidimensional ar constitui un demers pe cat de inutil, pe atat de neverosimil. Pe langa gravele episoade din trecut, dansul a fost un om cu o minte de o extraordinara profunzime, sustinuta de o inteligenta sclipitoare, cu un rar curaj al convingerilor (chiar si cand flexibilitatea ar fi fost necesara) si de o vasta cultura politica. Temeritatea demersului sau devenise legendara in anii aceia atat de grei, avand rol de catalizator al intensificarii opozitiei din Romania la sfarsitul anilor ’80. Desi vechi comunist dogmatic, contributia lui la accelerarea procesului de dezintegrare a sistemului represiv al clanului Ceausescu a fost una decisiva. Democratia liberala si societatea civila autohtona au o datorie de gratitudine fata de curajul inegalabil si contributia esentiala a lui Silviu Brucan la inlaturarea represiunii ce bloca dezvoltarea unui pluralism politic.

In ceea ce ma priveste, am sa-i pastrez o amintire plina de ambivalente, dar nu una de negare a unui adevar istoric neconvenabil.

Washington, D.C., 5 octombrie 2006

 ( Titlul apartine redactiei)