Pe aceeași temă
Povestea inceputului revoltei timisorene a fost narata si marturisita de multi dintre participantii la evenimentele din capitala Banatului. In esenta, a fost vorba, ca punct de plecare, de protestul pastorului reformat Laszlo Tokes si al enoriasilor sai fata de masurile Bisericii Reformate (controlata, fireste, de comunistii romani) de a-l evacua pe pastor din Timisoara in localitatea Mineu, din pricina felului in care acesta criticase regimul ceausist, mai cu seama pentru planul de restructurare (demolare) a satelor din Romania, care ar fi dus si la pierderea identitatii minoritatii maghiare. Cativa autori timisoreni marturisesc ca inca din 11 decembrie 1989 la Timisoara fusesera raspandite manifeste multiplicate la masina de scris, pe care scria: "Jos tirania lui Ceausescu!", "Jos dictatura!", "Moarte dictatorului!"; aceasta nu inseamna ca ele aveau neaparat legatura cu protestul pastorului reformat sau ca tineau de un stimul strain maghiar sau rusesc sau de alta nuanta. In anul 1989, daca ar fi sa consultam registrele si dosarele fostei Securitati, probabil ca existau astfel de incercari de a raspandi manifeste anticeausiste in toate marile orase ale tarii, dar, fireste, mai ales in acelea care, precum Timisoara, se aflau mai aproape de Occident, cu o populatie hibrida etnic si, deci, cu sanse mai mari de impact. Protestul debuteaza in ziua de 15 decembrie 1989 ca o veghe, iar din 16 decembrie acesta ia o turnura care il sperie inclusiv pe pastorul Tokes, cu atat mai mult cu cat nu mai era vorba doar de enoriasi reformati, ci si de romani care se solidarizasera politic cu ceea ce se intampla la fata locului. Foarte importanta a fost, deci, aceasta solidarizare a unor oameni de diferite nationalitati si cu diferite optiuni religioase, astfel incat primul lucru care s-a scandat in fata casei parohiale a fost "Libertate!". Nici un moment pastorul reformat nu a avut intuitia ca protestul sau si solidarizarea locuitorilor Timisoarei vor alcatui scanteia care va duce la caderea dictaturii ceausiste; in tot timpul aparitiilor sale la fereastra, cand vorbea multimii, Laszlo Tokes s-a simtit depasit de evenimente, s-a temut de amploarea solidaritatii romanilor la protestul sau si a sfatuit mereu oamenii sa plece acasa, ca sa nu starneasca autoritatile. Fara sa fie un dizident de anvergura, Laszlo Tokes s-a opus cu mijloacele sale preotesti (prin predici) abuzurilor regimului Ceausescu; dupa cum recunoaste el insusi, era un nonconformist sau un dizident in interiorul Bisericii Reformate, interesat de coagularea minoritatii maghiare din Romania in jurul ideii de libertate religioasa. Intr-un interviu din 1989, Tokes declara de altfel: "Mi-am asumat responsabilitatea si pericolul sa lupt pentru drepturile bisericii, ale minoritatii maghiare. s...t N-am avut in vedere sa joc un rol pe plan national. Asa trebuie inteleasa chestia. Eu nu mi-am putut inchipui ca un preot simplu reformat sa lupte pentru cauza eliberarii tarii de sub asuprirea dictaturii comuniste"(1). Intrebat daca a banuit ca miscarea de solidarizare in jurul protestului sau va duce la rasturnarea regimului Ceausescu, Laszlo Tokes raspunde concis ca nu. Este evident ca de-a lungul evenimentelor din 16 decembrie mai ales (punct nodal in turnura pe care avea sa o ia revolta timisoreana), Tokes a dorit sa se delimiteze de protestul contra regimului Ceausescu (el fiind angajat doar in protestul sau religios), dar a fost luat de valul revoltei si al insurectiei, care deja nu mai depindea nici de persoana sa si nici de protestul sau religios.
"Comuna insurectionala"
Protestul din fata casei parohiale a constituit pentru timisoreni un fel de "ucenicie revolutionara", declara Ioan Savu(2), una dintre figurile notorii ale "comandoului" de revolutionari din Balconul Operei, timisorenii invatand de la Tokes si enoriasii sai cum se poate critica nonviolent si cu rabdare un regim abuziv. In faza urmatoare, protestul din fata casei parohiale reformate s-a preschimbat in revolta, iar in momentul in care multimea a inceput marsul pe strazile Timisoarei, in 16 decembrie, cu puncte si spatii de baricada (in 17-18 decembrie), se poate vorbi, dupa cum considera unii analisti, de "comuna insurectionala"(3) sau despre o "stare de revolutie"(4) care au durat cateva zile si in timpul carora principalele scandari au fost "Libertate!", "Jos Ceausescu!", dar si "Vrem paine!", "Romani, veniti cu noi!", "Jos comunismul!" etc. Se cuvine remarcat ca in decursul zilelor de "comuna insurectionala" nu a existat un conducator al actiunii stradale, ci revolutionari inspirati, care au avut intuitia momentului pe care il traiau si curajul necesar; comitetul revolutionar de mai tarziu din Balconul Operei (19-20 decembrie) s-a format tot aleatoriu, chiar daca acolo a existat si o oarecare lupta pentru putere intre proaspetii lideri revolutionari. In 16 decembrie, protestatarii renunta la veghea in jurul casei parohiale reformate, decizandu-se pentru o actiune in forta, drept care se iese in strada intr-un mars demonstrativ, mergandu-se la sediul Comitetului Judetean al PCR, unde sunt sparte ferestrele, este distrus steagul comunist si, dintr-o librarie apropiata, arse cartile semnate de cuplul Ceausescu. In 17 decembrie se marsaluieste din nou spre Comitetul Judetean al PCR, unde sunt arse portretele lui Ceausescu (precum la Brasov in noiembrie 1987). Tot in 17 decembrie au loc primele reprimari violente soldate cu morti. Doar dupa iesirea in strada a protestatarilor, revolta a devenit de fapt vizibila pentru intregul oras si chiar pentru fortele de represiune, intrucat protestul a fost secondat, in anumite cazuri, de actiuni de distrugere nu doar a insemnelor comuniste, ci a orice putea prilejui o forma de defulare a multimii (chiar daca, speculeaza unii analisti, pe de o parte, au existat provocatori specializati in a distruge bunuri publice, acestia fiind, se presupune, chiar securisti pozand in revolutionari pentru a provoca la riposta fortele de represiune, iar, pe de alta parte, au existat, ca in orice multime, infractori de drept comun care au profitat de revolta pentru a-si pune in practica actiunile delincventiale). Desi era informat asupra a ceea ce se intampla la Timisoara (chiar daca nu intru totul sau foarte corect), Ceausescu decide sa plece intr-o vizita in Iran, convins fiind fie ca incidentele de la Timisoara erau minore, fie ca ele, chiar daca erau ingrijoratoare, puteau fi reprimate precum la Brasov in 1987. Aceasta si intrucat, in ziua de 18 decembrie, Timisoara este practic ocupata si asediata de trupe (armata, militie, dar si alte forte), astfel incat lucrurile puteau fi considerate ca fiind sub control, chiar daca revolta nu se stinsese, iar timisorenii se incapatanau sa reziste.
Atitudinea armatei
Baricadele si protestul multimilor decise sa infrunte fortele de represiune, in diferite puncte din Timisoara, au facut destule victime de-a lungul zilelor insurectionale (cateva zeci de morti si sute de raniti). Cadavrele a patruzeci dintre victime au fost, de altfel, transportate intr-un camion frigorific la Bucuresti si arse la crematoriu, pentru a fi sterse urmele represiunii; cel putin asa isi inchipuia Puterea ca va reusi sa manipuleze evenimentele de la Timisoara la nivel mediatic, probabil mai cu seama pentru strainatate. Dupa ce infruntarile violente si represiunea au devenit evidente, dar fara ca timisorenii sa fi renuntat la revolta lor, Elena Ceausescu, aflata singura la conducerea Romaniei, dat fiind ca Ceausescu se afla in Iran, il trimite in 19 decembrie la Timisoara pe primul ministru, Constantin Dascalescu, si pe Emil Bobu, ambii sustinatori de marca ai ceausismului, sa negocieze cu protestatarii si mai ales sa informeze asupra situatiei reale din Timisoara rasculata. Negocierile esueaza intrucat protestatarii sustin obstinat demisia lui Ceausescu si schimbarea guvernului (implicit si a regimului politic). Piata Operei este deja ocupata de timisoreni decisi sa nu cedeze, care reclama trupurile victimelor asasinate, precum si eliberarea arestatilor despre care se presupunea pe buna dreptate ca sunt maltratati de organele de represiune. In fata iesirii masive a populatiei in strada (intrucat fusese declansata greva generala), reprezentanti ai armatei fraternizeaza cu protestatarii, iar gestul acestora este inteles simbolic ca o capitulare a armatei in fata revolutiei, pe care nu o mai putea nega; trebuie precizat insa ca nu armata in general a pactizat cu revolutionarii, ci ostasii simpli, conducerea armatei ramanand in expectativa, adica prudenta si inca loiala lui Ceausescu(5). In 20 decembrie, armata este retrasa in cazarmi, pentru ca lucrurile luasera la Timisoara o turnura care nu mai putea fi schimbata; unele voci speculeaza ideea ca armata este retrasa pentru a nu fi provocat un razboi civil care ar fi creat pretextul unor interventii militare straine.
Continuare in numarul viitor
