Pe aceeași temă
Frontul Democratic Roman - prima formatiune politica in libertate
Tot in 20 decembrie se formeaza primul comitet revolutionar (Frontul Democratic Roman), care va redacta si o platforma, o Declaratie-program sau o Proclamatie, avand ca scop democratizarea Romaniei (au existat doua variante ale Declaratiei-program, una radicala si concentrata, citita la Prefectura in 20 decembrie, si alta mai moderata, elaborata in noaptea de 20 spre 21 decembrie si prezentata multimii din Balconul Operei). Intre punctele esentiale ale acestei Proclamatii, amintesc cateva: organizarea de alegeri libere; libertatea cuvantului, presei, radioului, televiziunii; integrarea Romaniei in randul statelor care garanteaza si respecta drepturile fundamentale ale omului; eliberarea tuturor detinutilor politici; reforma economica; reforma in agricultura; reforma invatamantului; libertatea tuturor cultelor religioase; satisfacerea necesitatilor alimentare ale intregului popor; asigurarea unei asistente medicale adecvate; desfiintarea nomenclaturii si a privilegiilor acesteia. Acestora li se adaugau mai apoi doleante legate strict de situatia insurectionala din Timisoara (pedepsirea organelor de represiune care au deschis focul asupra populatiei, publicarea listei mortilor si ranitilor, eliberarea arestatilor etc.). Nu in ultimul rand, Frontul Democratic Roman solicita formarea in toate localitatile tarii, in intreprinderi si institutii, de comitete FDR care sa asigure initierea procesului de democratizare pe intreg teritoriul Romaniei si propunea tuturor romanilor intrarea in greva generala "pana la victoria finala", dupa cum se specifica in document. Timisorenilor li se multumea pentru rezistenta lor eroica, apta sa salveze natiunea romana de sub dictatura. Din acest document foarte important pentru sensul revoltei timisorene (chiar daca avand accente patetice, pe alocuri) reiese limpede si cat se poate de exact ca FDR isi asumase rolul unui organism democratic cu putere de reverberare pe intreg teritoriul tarii si mai ales ca timisorenii erau decisi sa nu cedeze, considerand inca din 20-21 decembrie 1989 ca dictatura comunista se prabusise sau urma sa se prabuseasca in Romania si ca drum de intoarcere nu mai era. Desigur, se spera in revolta de solidarizare a celorlalte mari orase romanesti, in special a Capitalei, ceea ce s-a si intamplat. Este indiscutabil, de aceea, faptul ca FDR a fost primul organ democratic de conducere a tarii si nu doar a Timisoarei, inainte de constituirea Frontului Salvarii Nationale la Bucuresti; de asemenea, este indiscutabil ca Proclamatia sau Declaratia-program a FDR a constituit un document oficial, cu puncte nodale pentru rasturnarea dictaturii si democratizarea tarii, alcatuind un fel de prima "constitutie" simbolica a tarii inca dinainte de caderea comunismului. De aceea, incorporarea FDR in Frontul Salvarii Nationale (cu scopul evident de a nu obstructiona impactul acestuia in intreaga tara) a fost o eroare; dar, fireste, nimeni nu avea cum sa isi dea seama in decembrie 1989 ca FSN era un cocteil de dizidenti, membri ai nomenclaturii, aventurieri, mercenari, securisti si revolutionari; nimeni nu avea cum sa intuiasca felul in care FSN avea sa uzurpe si mai ales sa deturneze sensul revoltei timisorene si, in general, al revolutiei romane, atat cat a fost ea.
Actorii represiunii
Mai trebuie precizat ca in zilele 19-20 decembrie ajung la Timisoara si o parte din trenurile ocupate de muncitori din sudul tarii, inarmati cu ciomege si declarati de autoritati a fi "garzi patriotice" apte sa stopeze revolta din capitala banateana; acestia nu vor debarca totusi in oras, banuind ca ar putea fi manipulati de puterea comunista; o parte dintre ei sunt asteptati la gara de revolutionari care ii conduc in Piata Operei, ca sa ii incredinteze de izbucnirea unei revolte anticomuniste, dar pasnice, la care participa intregul oras. La Timisoara, fortele de represiune au apartinut mai ales Armatei, dar si Militiei si Securitatii. Impreuna, toti acestia au fost cei care au tras in populatie, chiar daca armata a avut rolul principal (generalul Vasile Milea si adjunctii sai, Stefan Guse si Victor Athanasie Stanculescu, au dat la Timisoara ordinul de a se trage in demonstranti; doar in 21 decembrie, odata cu revolta Bucurestiului, generalul Milea si-a revizuit partial decizia, amanand, in masura in care a fost posibil, implicarea armatei in represiune, intrucat intuise probabil generalizarea revolutiei in toata tara; Stanculescu, si mai precaut, a cautat si a reusit sa se dezimplice total din actiunea de represiune din 21 decembrie la Bucuresti). Armata primise in 17 decembrie 1989 ordinul "Radu cel Frumos", care insinua ideea ca Romania s-ar afla in pragul unei agresiuni iminente, urmarind separarea Transilvaniei de restul tarii. Drept care ordinul "Radu cel Frumos" indica dotarea cu armament si munitie de razboi a efectivelor armate. Ilie Ceausescu s-a deplasat, in perioada 19-20 decembrie 1989, la diferite garnizoane din Timisoara, Oradea, Arad, Cluj, anuntand infiltrarea a 2.000 de "teroristi", in speta de etnie maghiara, pe teritoriul tarii. Cu toate aceste informatii false au fost intoxicati soldatii din respectivele garnizoane, astfel incat acestia sa fie pregatiti mental si sufleteste, in caz extrem, sa foloseasca armele de foc impotriva populatiei in randul careia s-ar fi aflat si presupusii "teroristi" antiromani. Arestatii timisoreni (pana intr-o mie de oameni) din zilele de 16-19 decembrie 1989 au fost supusi la o serie de maltratari grave, fiind anchetati si schingiuiti de militieni si securisti. Lista torturilor la care au fost supusi este inrudita cu cea aplicata in cazul muncitorilor de la Brasov, din 1987, semn ca aparatul de represiune nu doar ca folosea aceleasi metode, dar acestea erau in stilul anilor obsedantului deceniu, adica in cel mai pur stil brutal-stalinist. De la amenintari verbale obscene la batai de anvergura, soldate cu maltratarea victimelor, carora li se dadea senzatia ca vor fi mai apoi lichidate, respectiv impuscate; marturiile unor femei redau atmosfera vulgara in care, indiferent de sex, arestatii erau amenintati ca vor fi "fututi" (insist in a nota cuvantul ca atare nu din insolenta lingvistica, ci pentru a puncta atmosfera voit grobiana care domina spatiile de ancheta si detentie) - sensul era de lichidati si exterminati, dar formula se dorea in mod intentionat a fi licentioasa (a se vedea marturia Eugeniei László). De aceleasi torturi dure vor avea parte si arestatii din seara de 21 decembrie la Bucuresti; in timpul si in urma acestor maltratari, cativa arestati au decedat. Aceste schingiuiri sunt amintite nu doar in marturiile multor victime supravietuitoare, ci si in Rechizitoriul din 4 iunie 1990 impotriva membrilor Comitetului Politic Executiv al PCR, judecati la Timisoara. Atat la Timisoara (16-20 decembrie), cat si la Bucuresti (dupa 22 decembrie) au existat cateva cazuri in care raniti superficial au fost gasiti mai apoi impuscati mortal in cap, in spital (la Timisoara, a se vedea cazul lui Remus Marian Tasala) sau decedati din pricina lipsei tratamentului adecvat din spital, unde fusesera confundati cu "teroristii" si lasati practic sa moara (la Timisoara, cazul lui Dominic Paraschiv - bolnav psihic, iar la Bucuresti, cazul lui Cristian Lupu). Daca, in ceea ce priveste evenimentele din Bucuresti, aceste situatii s-au datorat psihozei si intoxicarii cu ideea "teroristilor" proiectati a fi omniscienti, omnipotenti, putand sa se travesteasca in fel si chip si pacalind populatia, la Timisoara s-a speculat obsedant ideea ca membri ai fortelor de represiune, care au interogat ranitii din primele zile insurectionale, ar fi fost cei care i-ar fi lichidat pe cativa dintre acestia, moartea acestor raniti in afara oricarui pericol fiind altfel inexplicabila.
Lectia Timisoarei
Ceea ce s-a intamplat la Timisoara in perioada 16-20 decembrie (perioada in care orasul de pe Bega a rezistat singur impotriva presiunilor puterii ceausiste, asumandu-si rolul catalizator al unei posibile revolutii care sa capaciteze intreaga tara impotriva regimului Ceausescu si, implicit, impotriva comunismului) a fost catalogat prin termeni precum manifestatie, incidente, demonstratii, moment istoric, miscare, explozie de manie populara, tulburari, incidente, evenimente, protest, revolta, rascoala, razmerita, insurectie (comuna insurectionala), fenomen revolutionar, revolutie. Consider insa ca nu unul sau altul din acesti termeni sunt cei care conteaza, ci sensul insurectiei timisorene (in ce ma priveste, prefer acest termen) care, daca nu a fost foarte clar la inceput, s-a limpezit pe parcursul acelor zile in care locuitorii orasului au rezistat singuri in fata dictaturii si a fortelor de represiune; iar acest sens a fost acela al unui anticeausism, dar care in subsidiar era anticomunism radical. Timisorenii au avut constiinta, in timpul zilelor insurectionale, ca trebuie sa fie mai bine organizati decat la Brasov in 1987, astfel incat sa nu fie reprimati vertiginos. Ei si-au asumat inclusiv rolul unui posibil tap ispasitor, in cazul in care revolta lor ar fi fost inabusita, cu conditia ca in Romania sa se schimbe ceva. Dar, in acelasi timp, si-au asumat si rolul de prim spatiu si centru democratic, apt sa propuna o "schimbare la fata" in afara, dar si pe dinauntru a Romaniei, dupa noile orientari democratice ale anului 1989 in Europa. Atmosfera credibila si deloc mitizata a zilelor insurectionale timisorene este sintetizata in prefata lui Radu Ciobotea la cartea lui Titus Suciu despre decembrie 19891. Ciobotea creioneaza revolta timisoreana ca pe un "vast cenaclu politic" si ca pe un "maraton" in care revolutionarii spontani si profetici nu au fost perfecti, ci umani (adica au facut erori sau au ezitat ori chiar au clacat partial), un maraton epuizant in care lumile, bunii si rai, s-au amestecat si in care, dupa cum recunostea un protestatar din acele zile incendiare, "a fi victima nu inseamna neaparat a fi erou"; maratonul insurectional timisorean a constituit din 20 decembrie si o batalie de orgolii intre proaspetii lideri ai multimii care se suspectau intre ei de colaborationism cu fosta putere politica sau de ambitia de a accede in varful posibilei noi Puteri politice; inainte de 20 decembrie nu a existat doar curaj, ci o stare hibrida de curaj, spaima, instinct de supravietuire. Radu Ciobotea trage urmatoarea concluzie: "nimeni n-a avut controlul total asupra evenimentelor din Timisoara. Nici o agentura straina nu si-a executat scenariul sofisticat, nici o personalitate n-a tras haturile politice s...t Frontul Democratic Roman s-a nascut dintr-o buimaceala continua, platforma era mai degraba morala (o platforma a revenirii la bun-simt, la normalitatea vietii cotidiene), marea revendicare fiind schimbarea lui Ceausescu si a guvernului. s...t Realitatea mareata si haotica a acelor zile infirma zdrobitor miile de comentarii savante care transformau Revolutia timisoreana intr-o partitura compusa de unguri si cantata la patru maini de CIA si KGB"2. O adecvata etapizare a evenimentelor de la Timisoara ii apartine lui Claudiu Iordache3, care catalogheaza patru faze ale perioadei 15-20 decembrie 1989, anume: tulburare de strada (15 decembrie), revolta de strada (16-17 decembrie), insurectie (17-19 decembrie) si revolutie (din 20 decembrie); cea din urma etapa este considerata a fi revolutie, intrucat in 20 decembrie este facuta publica Platforma Frontului Democratic Roman, considerata a fi cel dintai document politic democratic, cu ambitia de a fi difuzat si aplicat in intreaga Romanie. Asa incat se poate spune in mod limpede ca la Timisoara a avut loc o revolta populara soldata cu o insurectie, care a detonat mai apoi o revolutie in intreaga tara, in special la Bucuresti, in ziua de 21 decembrie si mai apoi in cea de 22 decembrie; oricum inainte de instalarea la putere a grupului condus de Ion Iliescu.
1. Titus Suciu, Lumea buna a balconului
2. idem
3. idem, p. 29
(Subtitlurile apartin redactiei)
(Continuare in numarul urmator)
